Mannheim-Heidelberg 2011. Un festival de film in inima si in istoria Europei

Toamna târziu, in prag de iarna, frunzele devin galbene si plutitoare la Mannheim. Numai la Heidelberg, totul pare ca altadata. Cetatea universitara, neclintita in geografia precum si in memoria orasului, plin de studenti din toata lumea, cu neinchipuit de multi tineri români aflati aici la studii, mi se pare mereu aceeasi, pregatita sa-l intâmpine pe iubitorul de filme.

Solid, temeinic, ireprosabil, fara fast, fara false orgolii, fara ambitii desarte si spectaculoase, festivalul acesta bicefal, mutându-se altminteri dezinvolt de la Mannheim la Heidelberg si inapoi, ca un du-te-vino ce seamana mai degraba cu un perpetuum mobile, iti da de fiecare data sentimentul limpezimii de cristal.

Ziua, nefiind climateric voluptoasa, precum la Cannes, este destinata „meeting“-urilor comerciale (este o manifestare in primul rând a industriilor de cinema). Noaptea, insa, incepe adevarata walpurgie cinematografica. Oamenii vin sa umple salile de la Stadthaus si de prin alte cinematografe. O fac cu o calma preocupare de a se delecta prin a cunoaste imaginea lumii in viziunea celor mai tineri cineasti ai planetei. As indrazni sa subliniez ultima remarca. Propunerile vin aici din partea unor oameni tineri. Ei sunt aceia care ne avertizeaza asupra destinelor noastre.

In 2011, ne-am oprit cu totii pe chipul intristat al copilariei. Cum festivalul a ajuns la a 60-a editie, organizatorii, dar in primul rând doctorul Michael Koetz, au avut inspiratia unei retrospective. Pacat ca rememorarea nu si-a gasit loc decât intr-o carte, altminteri admirabila, semnata de domnia sa. Sunt destui, pesemne, cei care ar fi dorit si o ilustrare audiovizuala imediata, consacrata celor sase decenii, concretizata in (re)programarea unor titluri apreciate de-a lungul timpului. Evitând triumfalismul, organizatorii au stiut, iata, sa raspunda si unei asemenea exigente firesti, venind din partea unor istorici ai cinematografului. Au facut-o cu alte instrumente si intr-o alta maniera. Ne-au daruit Cartea Festivalului si, alaturat, caseta, CD-ul cu istoria celor saizeci de editii. Sub titulatura „Sensuality & Truthfulness“ am recitit, de fapt, istoria postbelica a Europei. Ca un orfan de razboi ajuns la vârsta scolaritatii, festivalul a venit pe lume la sapte ani dupa incheierea ostilitatilor. Ne-am plimbat, astfel, prin teritorii de sensibilitate acuta catre limanul unei sinceritati dureroase.

O „Saptamâna a documentarului“ ne arata, de pilda, la prima editie, in 1952, imaginea Mannheim-ului bombardat, amintindu-ne ca filmul nu este doar o arta a visurilor, a visatoriei, ci, dincolo de orice, una a cruntei realitati. Au fost atunci 20 000 de vizitatori, o audienta fascinanta.

Festivalul nu s-a indepartat, insa, niciodata de directia initiala, documentarista. S-a internationalizat incet-incet pastrând emblema mereu reinnoitei priviri asupra cinematografiei si a lumii. In timp, el a construit o veritabila saga a elitelor, desi nu a dorit niciodata sa afiseze alta reteta in afara celei de a promova tinere talente. Editie de editie, personalitati de prim rang au trecut pe aici. La a sasea editie, in 1957, Henri Georges Clouzot prezenta „Le Mystère Picasso“, un documentar consacrat genialului artist. In 1960 se deschidea seria proiectiilor pentru copii, dupa ce, un an mai inainte, a fost proiectat „Cele 400 de lovituri“ de Francois Truffaut. In 1961, Alexander Kluge citea faimoasa „Declaratie de la Mannheim“. Manifestul avea sa consacre epoca „Tânarului Cinematograf German“. In 1964, Fritz Lang era presedintele juriului international. Cinci ani mai târziu Josef von Sternberg participa ca oaspete de onoare si, de asemenea, ca membru al juriului.

Mannheim a fost un festival al descatusarii, spre a deveni unul al cautarii de talente si al practicilor industriei cinematografice. La fel de faimosul grup al cineastilor de la Oberhausen venea in corpore aici in 1962. A urmat lunga lista a marilor descoperiri, promisiuni mai mult decât onorate, cu filme semnate de: Krzysztof Kieslowski, Rainer Werner Fassbinder, Werner Schroeter, Roman Polanski, Jean-Luc Godard, Lars von Trier. 1992 este primul an de directorat al doctorului Michael Koetz. Apar o multime de schimbari inspirate. Din 1994, festivalul isi adauga si al doilea pol – Heidelberg. Se largeste lista numelor de referinta: Thomas Vinterberg, Theo Angelopoulos, Otar Iosseliani, Volker Schlondorff, Daniel Schmidt, Klaus Maria Brandauer, Vera Chytilova (care revine dupa o prima vizita in 1963), Raoul Ruiz, Zhang Yimou, Atom Egoyan, Wim Wenders, Edgar Reitz, Alexandr Sokurov, Andreas Dresen.

2011 – anul copilariilor nelinistite

Multa nefericire aflam in povestirile cinematografice aduse in acest an la Mannheim-Heidelberg. Nu este doar deznadejdea unei lumi la capatul puterilor, ci drama copiilor fara copilarie, a celor azvârliti in lume ca intr-un neant. Festivalul a incercat sa puna o asemenea interogatie tragica in termenii unor naratiuni audiovizuale extrase din realitatea imediata. Juriul international a tinut sa arate ca nu este subjugat de sentimentalismul temei si ca promoveaza – si apreciaza, de fapt –, valoarea povestirii, indrazneala si noutatea dezvoltarii subiectelor. Acordarea Marelui Premiu productiei irlandeze „Parked“ echivaleaza, cum a si motivat juriul, cu sustinerea, in primul rând, a „maestriei in spunerea unui story“, mai cu seama când filmul aduce in prim-plan „demnitatea umana“. Autorul acestei productii si-a construit ecuatia narativa pe doua personaje, Fred si Cathal, subliniind cât de mult disperarea calma a prieteniei lor seamana cu viata fiecaruia dintre noi. A te intoarce in locurile copilariei, acolo unde gasesti totul distrus, in primul rând casa parinteasca, implica forta de a o lua de la capat. Darragh Byrne, regizorul, stie sa acorde importanta cuvenita celor trei cerinte ale unei bune productii: emotionalitate, capacitate de a indemna la reflectie, coeficient minim de „entertain“. Audienta a dorit sa si-o asigure prin atingerea acelor corzi sensibile din realitatea suburbana, recognoscibila in periferiile oraselor din diferite tari ale lumii. Izolati, inchisi in noi insine, nu avem decât o singura sansa: sa incercam o punte catre celalalt.

Acordat, ca de obicei, pentru capacitatea inovativa – marcaj al originalitatii absolute –, Premiul „Rainer Werner Fassbinder“ a mers in Argentina pentru „Un cuente chino“ („Chinese take-away“): magic, simpatic si in afara oricaror conventii, dincolo de orice bariere de limba, intemeiat pe adevarul caracterelor. Semn ca regizorul Sebastian Borenszstein a intuit perfect coincidentele dintre culturi aparent atât de indepartate. Ne-a oferit, intr-adevar, o comedie „magica“, bazata nu doar pe nelipsitul spectacular al oricarei povestiri, dar, mai cu seama, accentuând preocuparea de a valorifica pârghiile induse ale gândirii despre om. In fond, sa nu ne facem ca nu observam: ce poate insemna perspectiva chineza decât trimiterea in lume a copiilor calindu-se, maturizându-se, in alt fel, pe un sol strain? Productia argentiniano-spaniola „Un cuente chino“ a obtinut si alte premii. Juriul ecumenic i-a acordat o mentiune, fiind de asemenea si pe lista celor mai apreciate filme de catre publicul de la Mannheim si Heidelberg.

„Le vendeur“ al canadianului Sébastien Pilote (Premiul special al juriului) depune marturie despre conditia grea a unor locuitori dintr-o mica localitate canadiana acoperita de zapada, unde o fabrica a fost inchisa iar oamenii au ramas 241 de zile fara locuri de munca. Este povestea unui om curajos, in ciuda vârstei, care, ramânând optimist in conditii de criza, isi sfatuieste fiica, dar si pe ceilalti, indemnându-i sa-i asculte povestile pline de pilde si de tonicitate. Un reusit portret moral, dar si o investigatie necontrafacuta in realitatea sociala.

Tendinta palmaresului, ca sa zic asa, a fost sa acorde atentie acelor naratiuni care pun in centrul atentiei dificultatea de a te integra intr-o lume ea insasi in dezintegrare. Asa am putea motiva si prezenta altor productii pe lista premiilor: „Fils unique“ al belgianului Miel van Hoogenbemt (cu un copil special, pilotând intre magie si realitate) si o alta productie belgiana, „Elle ne pluer pas, elle chante“ (regia Philippe de Pierpont), povestea unei fiice, Laura, care parcurge drumul catre moarte al tatalui ei. Spectatorii au fost foarte aproape de povestea de dragoste a doi barbati pentru una si aceeasi femeie. „Un amor“, filmul cineastei din Argentina Paula Hernandez, a fost gândit sa stoarca lacrimi si a reusit. Este o productie pentru marele public facuta cu mestesug.

„Tatal fantoma“, o propunere singulara, condusa cumaiestrie regizorala,
cu un interpret-surpriza – Marcel Iures

Devenind regizor si profesor de scenaristica, Lucian Georgescu a lasat in urma o experienta in aria publicitara. Studiile sale filmologice conteaza, de asemenea, in a-si stabili materia in formula de asezare in pagina filmului derulat ca road-movie. Nu poate fi asociat cu minimalismul, desi face parte cam din aceeasi generatie. Tinta sa estetica este alta. Cineastul accepta conventiile, iar genul sau preferat este aici comedia, la nivelul ei parodic, fara a se teme sa distileze nostalgiile, de orice fel ar fi ele, in filiatie genealogica sau in restructurari ale peisajului sociologic, urban si sentimental. Este preocupat sa dea contur ultimelor poncife (din aria filmului cu gangsteri, plimbându-ne prin registrele hold-up-ului, ale caligarismului din speta Dracula, trimitând la Fellini si nu numai, fara a se teme de rutina pastisei). Nu doreste sa re-inventeze cinematograful, ci doar sa resusciteze interesul pentru aspectele populare ale spectacolului filmic. De aici si dezinvoltura cu care reuseste sa combine cinematograful clasic cu registrele postmodernitatii. S-a asigurat de colaborarea cu un experimentat cineast afin – Barry Gifford –, si l-a ales ca interpret principal pe cel mai „american“ dintre actorii nostri – Marcel Iures –, care a acceptat sa joace altceva decât ceea ce ne obisnuise, anume un personaj dispus sa-si uite trecutul spre a-l reinventa. Actorul face rol de indragostit de moda veche, având simtul umorului, prin care deseori isi salveaza personajul.

Astfel filmul pare o improvizatie tinuta in mâna cu subtilitate. Este un câstig in lucrul cu actorii, ca si in descoperirea si reconvertirea acestora. Pentru Tania, rolul principal feminin, a ales-o pe Mihaela Sirbu. A dat Mirelei Oprisor o noua sansa de a dovedi cât de imaginativa poate fi. I-a cerut lui Mimi Branescu sa joace ceea ce lui ii reuseste cel mai bine: gelozia cu ifose involuntar comice. A mers pe mâna lui Valer Dellakeza spre a fi sigur ca personajul acestuia (proiectionistul Sami) imbina trecutul cu prezentul si ca joaca totul pe o carte, a vietii si a filmului ca viata. Ni i-a adus alaturi – in acelasi episod ce coperteaza filmul, un cuplu in viata devenit un tandem antologic – pe Mariana Mihut si Victor Rebengiuc, sot si sotie, ireprosabili in masinaria unei parodii balcanice.

Lucian Georgescu vine sa impuna astfel o tendinta pe care nu avem niciun motiv sa i-o refuzam cinematografiei noastre in tentativa de a aduce publicul in sali. Filmul este si „entertainement“, iar reusita recentei productii (a carei premiera este prevazuta pentru primele luni ale lui 2012) exprima aceasta coordonata la modul cel mai plauzibil. La Mannheim-Heidelberg, „Tatal Fantoma“ a participat in competitia principala. Palmaresul a propus o lista omogena de titluri, cu situatii mai degraba aride, tratate documentaristic, sub semnul tragicului sau al dramaticului. Filmul lui Lucian Georgescu, aplaudat, comentat elogios la conferinta de presa, a fost altceva. Configuratia lui s-a profilat cu elemente din aria ludicului si a „filmului in film“, un mod de a ne aminti ca „viata e frumoasa“, ca univers al fanteziei cinematografice, unde happy end-ul este inevitabil.