Mai uşor cu ştirile! Veştile de azi se digeră mai bine în două săptămâni

Breaking news: Un politician a sărit cu paraşuta! Un altul a ieşit încruntat de pe poarta DNA! Iar cutare fotbalist şi-a zgâriat din nou maşina de lux! Ştiri urgente, dar fără miză; veşti ţipate, dar inutilizabile. Însă nu despre irelevanţa lor vreau să discut acum. Ci despre miza din spatele acestui asalt cu ştiri-bombă complet nefolositoare.
O dată cu sporirea concurenţei între televiziunile de ştiri (dar şi între site-urile de ştiri), „interesul public“, indiferent cum l-am defini, a fost uitat. În joc se află cu totul altceva. Este ritmul. Este viteza. Este galopul ştirilor. Cine mai poate să ţină pasul cu ele, în afară de jurnaliştii înşişi care trag tot timpul cu ochiul la concurenţă? Să „dai“ primul ştirea a devenit ţelul suprem, sperând că vei fura concurenţei un dram din cota de audienţă sau din „vizitatorii“ online. Ce mai contează că livrezi o relatare şchiopă, că te pripeşti în concluzii sau că pici în cursa unei farse de pe Facebook, unde tocmai s-a anunţat falsul deces sau divorţ al unui star mediatic?
Jurnalism „pe mestecate“
De unde atâta grabă, am putea întreba din perspectiva receptorului. Pierdem ceva dacă mai aşteptăm o zi pentru a afla nişte informaţii mai bine filtrate şi cu miez? O decizie economică majoră sau o hotărâre vitală pentru o comunitate merită, pare-mi-se, un răgaz jurnalistic de decodare, de contextualizare şi de tălmăcire. Câte relatări, dezbateri şi documentare solide aţi întâlnit în ultimii ani despre reformele din sănătate şi învăţământ, despre politica internaţională a României, despre drepturile salariaţilor şi minorităţilor sau despre descoperirile epocale din ştiinţă?
O mână de jurnalişti, din SUA până în Franţa şi Olanda, s-a decis să dezerteze din camera ştirilor „de ultimă oră“. Inspirat de voga culinară slow food (mâncatul pe îndelete, fără stresul specific fast food-ului), curentul slow news ne invită la un jurnalism „pe mestecate“, la o informaţie relevantă, clară şi decodificată de către specialişti. De fapt, aceste „ştiri domolite“ iau acum locul materialelor de sinteză oferite tot mai rar de săptămânale sau de suplimente duminicale ale ziarelor quality. Jurnaliştii slow nu vor decât să aibă suficient timp ca să se documenteze, să ceară opinii clarificatoare şi să urmărească dezvoltarea evenimentului despre care scriu (a se vedea, de exemplu, site-urile newstap.es ori fivethirtyeight.com). Ca un exemplu radical, site-ul englezesc TheCharta lasă să treacă două săptămâni până să-şi publice analizele şi documentarele.
Nevoia de voci competente
Fără să adere explicit la curentul slow news, există câteva site-uri româneşti care se îndreaptă în acelaşi sens. ThinkOutsideTheBox (totb.ro), de pildă, este specializat în sinteze ecologice şi de popularizare a ştiinţei, iar cursdeguvernare.ro oferă nu doar ştiri „la cald“, ci şi analize cu bătaie lungă dedicate politicilor economice.
Însă marea problemă a jurnaliştilor slow este că, dacă nu sunt susţinuţi de filantropi, de companii şi corporaţii puternice, de subsidii de stat sau de către cititori (crowd funding), le este teribil de greu să convingă agenţiile de publicitate să investească în ele, câtă vreme site-urile online înţesate cu ştiri din categoria „N-O SĂ-ŢI VINĂ SĂ CREZI“ şi „DĂ CLICK AICI“ adună considerabil mai multe „vizualizări“.
Partea bună este, însă, că aceste proiecte mediatice îi aduc în spaţiul public pe acei specialiştii daţi la o parte de vârtejul breaking news. Avem astfel şansa să-i ascultăm pe intelectualii care nu acceptă răspunsurile simple şi diagnosticele după ureche. Iar dând un răgaz vocilor care nu cred în răspunsurile „în două cuvinte“, ne oferim şi nouă şansa unei distanţări şi a unei mai bune înţelegeri. În 1993, când presa online nici nu se născuse, Derrida intuia deja că aceste „diferenţe de ritm“ între mediile zgomotoase şi puterea umană de asimilare îi vor reduce la tăcere pe intelectualii care au ochi să vadă dincolo de prezent şi de aparenţe. De aici şi îndemnul său în ton cu cele spuse mai sus: „Iată ceea ce poate ar trebui să schimbăm în actualitate: ritmul“ (Ecografii ale televiziunii, Idea, Cluj, 2011, p. 10).