Măgăriţa lui Varlaam

Indiferent din punctul cui de vedere am privi lucrurile, trebuie recunoscut că s-a creat în acest moment o relaţie nefirească, falsă şi periculoasă între ţară şi diasporă. Că a venit momentul să se recunoască faptul că nimeni nu-şi mai poate face în ţară toate mendrele atunci când a treia parte din poporul acestei ţări se aflã peste frontiere este un lucru bun. Şi bine că, în sfârşit, cei din diasporă nu mai sunt transparenţi, adică există ei, dar nu-i vede nimeni. Suntem imprevizibili ca popor; de unde acum cincizeci de ani nu aveam nici o tradiţie în emigraţie, uite că acum emigraţia zăpăceşte lucruri care se credea că merg ca unse.
Că se întâmplă una ca asta este însă complet nefiresc. Anume că se aruncă asupra diasporei incapacitatea ţării de a găsi o soluţie viabilă la imensele probleme care, la rândul lor, au creat diaspora. Oricare dintre candidaţi ar ieşi victorios în alegeri, diaspora nu va fi în stare să-i servescă soluţii. Dacã va ieşi unul, mă tem că se va răzbuna pe diasporă ca măgăriţa lui Varlaam. Dacã va ieşi celălalt şi nu va fi în stare să soluţioneze problemele ţării, se va răzbuna populaţia dinlăuntru pe populaţia din afară, adică uite ce ne-aţi făcut. Cineva ne-a divizat cu bună ştiinţă. Sau cu rea ştiinţă, mai bine spus. S-a făcut o socoteală primitivă, anume că toţi cei din afară îşi doresc acelaşi candidat. De unde adică ideea asta, într-o vreme în care spunem că fiecare are dreptul la vot secret? Cine s-a speriat de moarte şi a creat o situaţie atât de inflamantă ca aceea în care ne-a aruncat?
Interesant este faptul că acum îşi abrogă dreptul la vot peste hotare o generaţie nouă. Nu se mai poate arunca asupra ei anatema cu salamul de soia. Nu, afară nu mai sunt cei care n-au mâncat salam de soia. Despre cei din ţară, care vor să conducă acum acest pământ, păi nici dânşii, trebuie s-o spunem cinstit, n-au mâncat niciodată, darămite acum, incriminatul salam de soia. Deci cei din afară sunt o generaţie tânără, care a plecat din neputinţă dintr-o ţară care într-un sfert de veac nu a dat nici o dovadă că e în stare să se aşeze. Se zbat într-o lume care, şi ea, se zdruncină din temelii şi trăiesc cu speranţa că mai au un loc de refugiu, ţărişoara mamă. Au pretenţia că ştiu mai bine ce e de făcut şi, fiindcă tot e nevoie de un subiect de discuţii atunci când soluţiile sunt puţine, orice se va întâmpla în ţară cu aceste alegeri şi mai ales după ele va fi considerat o greşeală a diasporei. Frumoasă mistificare!
Este adevărat că diaspora, prin însăşi condiţia ei, a făcut un salt în istorie, de la statul naţional la statul teritorial. Acest stat teritorial se pare, după cum spun sociologii, va fi formaţiunea definitorie în viitor. Vom face parte din statul teritorial x, de etnie y sau z.
Diaspora trăieşte deja această condiţie: ea face parte din statul francez, italian, spaniol sau englez, dar este de etnie română. În acest context, pentru cei din diasporă cade argumentul „cel mare“ al „românilor verzi“. Ca şi noi, ca şi copiii noştri, ca şi domnul Obama, unul dintre candidaţi este al statului nostru teritorial. Aşa dorim să ne fie receptaţi prin ţările noastre de emigraţie copiii, aşa ne raportăm şi la cei de altă etnie din ţară. Ba să nu mai spunem că noi ne-am aşezat pe la alţii de vreo patruzeci de ani, pe când neamul candidatului „străin“ s-a aşezat în România de aproape o mie de ani. „Străin“ mai e el în înţelegerea noastră în aceste condiţii? „Străini“ au fost toţi preşedinţii americani de diverse etnii, pentru a nu mai actualiza lucrurile cu cazul Obama?
Cu mândria de-a fi român, şi aici stăm, cei din diasporă, pieziş. Fiindcă avem experienţe grele. Şi am ajuns la concluzia că trebuie să fii mândru de ceea ce faci, nu de ceea ce eşti. Fiindcă nu te poţi distinge printre ceilalţi decât prin prestaţie. Să fie mândru are dreptul şi chinezul, şi rusul, şi bulgarul şi orice om de pe faţa pământului. Român nu e nici mai mult şi nici mai puţin decât un dat pentru care nu faci efort. Cei din diasporă şi mai ales cei ce ştiu ce înseamnă efortul de a presta ca un om cu respect de sine ştiu cât te pot trage în jos conaţionalii. Eu însămi am un exemplu copleşitor: în Amsterdam, drumul meu spre universitate trecea de la gară, pe o scurtătură, prin „cartierul roşu“. Printre prostituatele care stăteau acolo la fereastră în pielea goală, în aşteptarea clienţilor, era una care mă văzuse la o emisiune la televizor şi realizase că sunt ca şi ea, româncă. Când mă vedea, sărea în stradă, în pielea goală, şi mă striga: „Ce mai e nou, doamnă, pe la noi prin ţară?“. Femeia era patrioată. Era mândră că e româncă. Mi-era milă de ea. Mi-era silă de situaţia în care eram pusă şi pe care nu puteam s-o evit. Amândouă veneam din acelaşi loc. Amândouă facem cozi acum probabil la urnele de vot, fiindcă „suntem mândre“. Uite deci ce ştie diaspora şi de ce nu se lasă ea dusă cu preşul.
Mai există un alt aspect. Cel al numărătorii bunurilor. Cei care au plecat din ţară pentru că nu aveau de lucru asistă cu gura căscată la discuţiile despre câte milioane, câte maşini, câte case are unul şi altul dintre candidaţi. Ştim că acum douăzeci şi cinci de ani aveam salariul cutare. Şi apoi, în lipsa noastră, s-a ajuns la salariul cutare. Oricât ai învârti cifrele, ajungi la concluzia că nu se putea din aceste salarii să ajungi la cele milioane. Avem şi noi oareşcari salarii în ţările în care am venit să muncim. Dar abia câţiva dintre noi şi-au putut cumpăra o căsuţă. Pe care o plătesc la bănci câte douăzeci de ani. Dacă nu cumva stau prin gazde, câte cinci într-o cameră, cu contracte de muncă de azi pe mâine şi cu gândul că vor trebui să facă, poate, calea întoarsă. Nu atât numărul caselor ne impresionează, însă, cât „filozofia“ achiziţiei lor. Ce să facă un om cu zece case, când locuim doar într-o singură „locuinţă“? Ce minte are cineva care-şi tot cumpără şi îşi cumpără? Ca să ce?
Şi, mai grav pentru noi: va înţelege unul cu zece case pe cel ce nu are nici una? Şi, dacă nu înţelege nimic, va fi el în stare să facă ceva pentru semenul lui nevoiaş? Fiindcă asta este de fapt marea problemă a zilelor noastre, la noi şi pe glob. Nu se mai găsesc soluţii pentru abolirea sărăciei. Şi nici nu văd, urmărind toată această panoramă a alegerilor, la noi şi la alţii, că se caută.
Primesc zilele astea o scrisoare de la Asociaţia Românilor din Italia. Si trebuie să accept că domnul Eugen Terteleac, preşedintele acestei asociaţii, are din nou dreptate. Scrisoarea se află pe internet şi trebuie citită în întregime. Nu vă faceţi din diasporă un paratrăsnet, spune ea. Nu ne puteţi face responsabili de o situaţie pe care nu noi am creat-o.