În luna iunie a acestui an am participat la cea de-a patra ediţie a Congresului Internaţional The Power of the Word, organizat de către Pontificia Università Sant’Anselmo din Roma, în colaborare cu Heytrop College of London şi School of Advanced Study University of London. Tematica de anul acesta a adus în discuţie conceptul de „uimire” în dialogul dintre teologie, filozofie şi poezie, Thresholds of wonder: Poetry, Philosophy and Theology in Conversation, plecându-se de la cuvintele lui G. K. Chesterton: We are perishing for want of wonder, not for want of wonders. Participarea internaţională şi inerenta diversitate a perspectivelor au facut în aşa fel ca abordările «uimirii» să se transforme într-un veritabil dialog la nivel cultural, uman şi spiritual. În această variaţiune a tematicii specifice, în conferinţa mea am prezentat o analiză filozofică a sentimentului «uimirii» în experienţa lui Cioran, pe care am intitulat-o: Wonder in the Faith of a Non-beliver.
Reflecţia asupra existenţei, ce însoţeşte întregul parcurs al gândirii lui Cioran, îşi încredinţează destinul contrastului ireductibil dintre nevoia credinţei şi imposibilitatea ei, oscilând între tentaţia şi negaţia de a crede. Pe de o parte meditaţia religioasă, pe de altă parte refuzul categoric al oricărui crez religios. Suntem astfel în faţa unui sceptic religios, cu gândul la Dumnezeu dar incapabil de a crede în el. În Cioran prevalează «apetitul negării» (Cioran, Silogismele amărăciunii, Humanitas, 2002, p. 21), atitudine existenţială care nu trebuie confundată cu nihilismul radical ce ar fi simplificat cu siguranţă lucrurile. Se configurează astfel profilul unui gânditor necredincios dar în mod profund religios pentru care viaţa reprezintă unica sursă autentică a autocunoaşterii de sine, ocazia inevitabilă de a se măsura cu fiinţa şi nefiinţa lucrurilor.
În complexitatea gândirii lui Cioran, conceptul de uimire constituie o cheie de lectură pentru înţelegerea raţiunilor ce stau la baza unei poziţii dominată de pesimismul metafizico-religios şi, în acelaşi timp, pentru determinarea naturii experienţelor ce uimesc în aşa fel să pună la îndoială această dominaţie. Semnificaţia uimirii se înţelege doar plecând de la viaţa scriitorului, de la suferinţa sa. Interioritatea subiectului gânditor este caracterizată de o neîntreruptă tensiune psihologică. Cioran cunoaşte în timpul tinereţii suferinţa psihosomatică, insomnia, plictiseala, iar cu trecerea timpului dezvoltă un sentiment de empatie pentru autorii care întrupează boala. «Prin Baudelaire, fiziologia a pătruns în poezie, iar prin Nietzsche în filozofie. Prin ei, dereglările organice s-au transfigurat în cânt şi în concept. Chinuiţi de boală, le-a fost scris să-i înnobileze acesteia destinul» (Cioran, Silogismele amărăciunii, p.7).
Însă suferinţa, chinul şi presentimentul morţii se intersectează îndeosebi cu ideile pesimiste ale filozofiei lui Schopenhauer, devenită un substitut al religiei. De fapt, pentru Cioran, credinţa religioasă se dovedeşte incapabilă să consoleze pe cine trăieşte în singurătate şi disperare, pe cine a pierdut orientarea în viaţă. Şi totuşi fără un orizont al transcendenţei şi fără credinţă în Dumnezeu, o direcţie trebuie urmată…
Imposibilitatea de a scăpa tragediei fiinţei marchează o schimbare definitivă în viaţa gânditorului sceptic pentru care, «percepem mai întâi anomalia faptului brut de a exista şi abia după aceea pe cea a situaţiei noastre specifice: uimirea de a fi precedă uimirea de a fi om. Totuşi, caracterul insolit al acestei stări ar trebui să constituie datul primordial al perplexităţilor noastre: e mai puţin firesc să fii om decât să fii pur şi simplu» (Cioran, Căderea în timp, Humanitas, 2003, p. 7). Uimirea este animată nu doar de un aspect epistemologic, dar şi predispoziţiile spiritului o pot condiţiona în mod ireversibil. În acest sens, Schopenhauer afirma: «Dacă viaţa noastră ar fi fără sfârşit şi fără suferinţă, nimănui probabil nu i-ar trece prin minte să se întrebe de ce lumea există şi de ce este aşa cum este, totul ar părea evident», (Schopenhauer, Il mondo come volontà e rappresentazione, Mondadori, 1992, p.938).
Cadrul existenţial în care sunt reprezentate gândurile lui Cioran par a nu lăsa loc unui alt tip de uimire decât cel al angoasei. Însă, alături de sentimentul negativ al existenţei, în uimirea ce caracterizează îndeosebi meditatio mortis se realizează şi experienţa luminozităţii. «Nu există gând mai dizolvant, nici mai aducător de pace decât gândul morţii. Din cauza acestei duble calităţi, probabil îl rumegăm pînă ce nu ne mai putem lipsi de el. Ce noroc să găsim, înlăuntrul aceleiaşi clipe, o otravă şi un leac, o revelaţie care ucide şi dă viaţă, un venin fortifiant!». (Cioran, Mărturisiri şi anateme, Humanitas, 2003, p.94). Se pune astfel problema sentimentului uimirii în subiectul care trăieşte concomitent realitatea paradoxală a carenţei şi prezenţei fiinţei, starea de mal-être sau de exces al răului în fiinţă. Prin cunoaşterea excesului răului intră în criză atât uimirea în faţa existenţei lucrurilor cât şi angoasa in faţa efemerităţii lucrurilor. Dar care este semnificaţia uimirii în viaţa unui necredincios care cunoaşte excesul stării de mal-être? Această experienţă are un aspect negativ, disperarea, şi un altul pozitiv, exigenţa paradisului, a unei lumini salvatoare.
Scrierile lui Cioran dau impresia unui autentic tratat despre moarte. Gânditorul se problematizează pe el însuşi. Fără credinţa religioasă, care i-ar putea oferi răspunsurile cel puţin aproximative despre moarte, a trăi înseamnă a fi abandonat într-o lume căreia nu aparţii. Obsesia morţii conduce la disperare, singurul răspuns la meandrele unei vieţi incomprehensible. Disperarea, dincolo de a fi o banală teamă de moarte, este starea spirituală care adesea se concretizează în atitudini de uimire. Omul disperat a lui Cioran simte durerea ca parte centrală a vieţii, el gândeşte prin suferinţă. O viaţă suferindă devine motiv de reflecţii şi de senzaţii ce conţin urmele unei lumi diverse, inaccesibile celorlalţi. Disperarea introduce spiritul într-un spaţiu de infinită singurătate unde abyssus abyssum invocat (Psalmul 41).
Sentimentul tragic al vieţii sugerează că a fi înseamnă a muri, adică a trăi într-o continuă conştientizare că timpul existenţei se descompune în clipe care curg fără întrerupere către un sfârşit sigur. Luciditatea tragediei existenţiale permite accesul la lucrurile ultime, la limitele existenţei, acolo unde orice experienţă este un salt în disperare. Moartea devine revelatoare întrucât conduce la o cunoaştere ce consimte înţelegerea semnificaţiei fiinţei în lume. «Cine meditează asupra vieţii şi nu atinge sentimentul şi problema morţii, rămâne departe de orice posibilitate de profundă speculaţie» (Cioran, Singurătate şi destin, Humanitas, 1991, p.102). În gândirea lui Cioran conştiinţa suferindă atinge pragul sinuciderii provoacând o atitudine congenială simţirilor autorului Ecleziastului şi a dreptului Iov. Uimirea determinată de disperare creează gândirea neliniştită în care scepticismul triumfă asupra ştiinţei raţiunii.
Dincolo de uimirea din disperare, la Cioran regăsim şi sentimentul uimirii care se configurează sub forma de răspuns al sufletului la existenţa sa în lume. Există experienţe care descoperă o realitate ce aparţine unei ordini complet diferite de cea a lumii obişnuite. Astfel sunt momentele extatice care amintesc paradisul şi pe care Cioran îl concepe sui generis. «Omul nu e mulţumit că este om. Dar nu ştie la ce să revină şi nici cum să reintegreze o stare ce nu i-a lăsat vreo amintire distinctă. Nostalgia acelei stări constituie fondul fiinţei sale şi este puntea dintre el şi ceea ce, în el, rămâne din vârsta lui străveche». (Cioran, Mărturisiri şi anateme, Humanitas, 2003, p. 85).
În legătură cu acest lucru gânditorul român se întreaba în Cahiers: Comprendra-t-on jamais le drame d’un homme qui, à aucun moment de sa vie, n’a pu oublier le paradis? (Cioran, Cahiers 1957-1972, Gallimard, 1997, p.13). Ce semnificaţie are pentru un om profund sceptic şi pesimist nostalgia paradisului? Un răspuns îl putem găsi reflectând la sensul uimirii într-o conştiinţă marcată de dimensiunea estetică şi mistică precum cea a lui Cioran.
Spiritul uman este şi mai necunoscut cunoaşterii raţionale când, în ciuda «revelaţiilor durerii», în viaţă se petrec evenimente inexplicabile şi complet opuse durerii, suferinţei şi disperării. Atitudinea lui Cioran în raport cu lumea este cea a scepticului, lucru caracteristic filozofilor. Când adevărul lucrurilor apare ca fiind complet subiectiv, experienţele personale au valoare determinantă. Adevărul subiectiv, pe care îl întâlnim foarte mult în filozofia lui Kierkegaard, are un rol decisiv pentru Cioran deoarece se naşte din «suflet» şi nu din silogismul raţiunii. În aceste condiţii ego-ul devine capabil de uimire, realizând calea către cunoaşterea de sine.
Se întâmplă astfel cu experienţa muzicii, omniprezentă în scrierile filozofului român. Fascinaţia muzicii reconduce spiritul în el însuşi restituindu-i identitatea primordială. «Recomand muzica lui Mozart şi Bach ca remediu împotriva disperării.(…) Muzica ne trezeşte regretul de a nu fi ceea ce ar fi trebuit să fim, iar magia ei ne încântă pentru o clipă, transpunându-ne în lumea noastră ideală, în lumea în care ar fi trebuit să trăim». (Cioran, Cartea amăgirilor, Humanitas, 2007, p. 37). Muzica este lumina care luminează întunericul unei fiinţe ce trăieşte «căderea în timp», muzica trezeşte la eternitate. «Extazul muzical este o revenire la identitate, la originar, la rădăcinile primare ale existenţei. În el rămâne numai ritmul pur al existenţei, curentul imanent şi organic al vieţii. Aud viaţa.» (Cioran, Cartea amăgirilor, p.7). Cioran scria în caietele sale personale că Bach a reprezentat întâlnirea vieţii lui, tot despre el scrisese: «Când asculţi pe Bach vezi cum se înfiripă Dumnezeu. Căci muzica lui este generatoare de Divinitate». (Cioran, Lacrimi şi sfinţi, Humanitas, 1991, p. 79).
Dar care este sensul tuturor acestor simţiri pentru Cioran? Probabil un sens asemănător celui simţit de Nietzsche în Ecce homo: «Nu pot să fac o diferenţa între lacrimi şi muzică» (Nietzsche, Ecce homo, Adelphi,1981, p.47). Despre cuvintele filozofului german, Cioran scrie: «Cine nu înţelege cu iuţeala fulgerului acest lucru, înseamnă că n-a trăit nici o clipă în intimităţile muzicii. Nu cunosc nimic în afară de muzica lacrimală. Căci ea, plecând de la regretul paradisului, dă naştere la semnele acestui regret, la lacrimi» (Cioran, Lacrimi şi sfinţi, p.14).
Dar pentru a înţelege sentimentul uimirii la Cioran este necesar să luăm în considerare cadrul complet al spiritualităţii sale care, pe lângă lacrimi şi muzică, a cunoscut şi mistica. În definitiv, cum trebuie înţeles «un mistic fără absolut» (Bollon, Cioran l’hérétique, Gallimard, 1997, p. 130) sau pasiunea absolutului într-un suflet sceptic?
Mistica împreună cu muzica reprezintă sinteza experienţelor spirituale ale lui Cioran. Puţinele ocazii în care a cunoscut starea de extaz au fost momente esenţiale în viaţa gânditorului, el obţinând astfel o explicaţie la intuiţiile sale precedente. Aceste momente privilegiate sau situaţii limite, uimesc prin asemănarea cu fenomenele descrise de sfinţi. «În timpul nopţilor de insomnie am înţeles cu adevărat mistica şi stările ultime, pentru că, în cele din urmă, ceea ce este fascinant la mistică este conceperea stările ultime, nu mai este nimic după, doar nebunia» (Cioran, Un apolide metafisico, Adelphi, 2004, 103). Extazul este premisa sentimentului fiinţei «mistuite de dorul paradisului, fără să fi cunoscut nici un singur acces de credinţă adevărată» (Cioran, Mărturisiri şi anateme, p.161). Uimirea la Cioran este de înţeles ca sentiment spiritual ce trezeşte în omul sceptic religios, dorinţa salvării, răscumpărării şi eternităţii.
Cioran a fost un sceptic, un necredincios cu predilecţie pentru negaţie, nu a fost un mistic sau un muzician, cu atât mai puţin un sfânt, dar acestea nu i-au împiedicat fascinul muzicii şi pasiunea sfinţilor, nu a fost privat de simţ estetic, filozofic sau teologic. De aceea putem spune că uimirea este şi un sentiment religios al celui care depăşeşte aspectul tragic al vieţii fără ajutorul credinţei religioase. Este vorba despre o privire spirituală capabilă să pătrundă intens lumea în care trăieşte, sintetizând experienţa propriei fiinţe în cuvintele: mă uimesc deci exist!
Această uimire aminteşte de celebra expresie din Evul Mediu, citată de filozoful Karl Jaspers: «Vin, nu ştiu de unde; sunt, nu ştiu cine; mă îndrept, nu ştiu unde; mă minunez că sunt fericit» (Jaspers, Cifre della trascendenza, Marietti, 1990, p. 12). Se atestă astfel caracterul axiologic al uimirii, prin intermediul căreia omul are posibilitatea să stabilească relaţii profunde cu el însuşi, cu ceilalţi, precum şi cu ceea ce se arată infinit necunoscut, astfel încât nu se lasă cu uşurinţă definit ca Nefiinţă sau mai curând ca Fiinţă.
Autor: Ionuţ Marius ChelariuApărut în nr. 527