Mi s-a intâmplat in urma cu ani sa calatoresc de la Boston la Montréal. Veneam de la Bucuresti, era iarna si m-am trezit la Boston. Nu zburasem niciodata cu Delta si n-am mai zburat niciodata de atunci. Poate ca doar avionul in care, in cele din urma, trimis de la o poarta de imbarcare la alta, m-am gasit, arata ca o camera de motel dintr-un film american cu gangsteri prapaditi, rataciti in desert, sau poate ca eram prea obosit pentru a aprecia la justa ei valoare subtilitatea decorativa a companiei. Printre primele, de altfel, daca memoria nu mã inseala, care si-au inzestrat avioanele cu telefoane; a trebuit sa mai treaca ceva ani buni pâna sa apara telefoanele mobile si alti ani pâna ce tot individul convins ca trebuie sa comunice permanent cu semenii, pentru ca nu se stie când il apuca pe unul sau pe altul cheful de-o revolutie, sa nu mai poata respira si sa se mai tina pe picioare fara IPod-uri, IPhon-uri si alte tablete.
In sfârsit, nu te pui de-a curmezisul in fata progresului fiindca risti sa fii strivit. O ora si ceva de zbor intr-un avion pe jumatate gol pâna la Montreal cu un suc de portocale in fata si un tânar care s-a repezit la telefon, un obiect masiv pe atunci, l-a insfacat, s-a trântit in scaun si s-a pus pe vorbit. Afaceri urgente. Când in engleza, când in franceza. Vânzãri, cumparãri, ordine. Când soptit, când sa auda tot avionul. Cunosteam câtiva bogati si eram lamurit in privinta lor, dar vedeam si auzeam pentru prima oara de aproape un tânãr care parea pe cale sa reuseasca in viata dupa regulile legendare ale continentului. Un viitor pasager in compartimentul business. Un exemplu demn de urmat, singurul la indemâna sarantocilor daruiti de natura cu o mãrunta ambitie, o dovada in carne si oase ca pe Pamântul Fagaduintei totul e posibil. Un arhetip uman. Un lup tânãr, cum se zicea pe vremuri si probabil se mai zice si azi despre cei care n-au devenit inca rechini, o fiinta umana alterata care invata de la o zi la alta arta devoratului, a arogantei, a suficientei, a rânjetului dispretuitor si a puterii pe care o dau banii sau o functie sus-pusa.
Cum am o predilectie pentru aspectele mai putin glorioase ale continentului, ii stiam pe tinerii locului mai degraba ocupati sa umple pungile cumparatorilor in magazine, sa vânda, sa livreze pita, sa câstige un ban pentru a-si plati studiile, chiria, ratele la o masina, pe scurt, pentru a trai. Nu ma indoiam câtusi de putin ca in unii dintre ei somnola un lup, un afacerist ce-avea intr-o zi sa se trezeasca, ma indoiam doar ca s-ar putea intâmpla sa intâlnesc un exemplar tânãr si agitat in zborul si mai putin probabil pentru mine de la Boston la Montréal. Nu te joci cu surprizele vietii! M-am jucat, nu m-am jucat, aveam sa descopar cu oarecare mirare in anii care au urmat ca multi dintre tinerii imigranti economici români au traversat oceanul sub impulsul unei ravasitoare voracitati si cu suficienta si aroganta celor care si-au cumparat rezidenta si odata cu ea dreptul de a se infrupta pâna la satietate din fantasmele Americii. Mai bine sau mai putin bine capatuiti, simplul fapt ca sunt platiti in dolari, fie ei si canadieni, ii tulbura, ii emotioneaza, ii transfigureaza, le da sentimentul unei ispravi iesite din comun pe care România haotica, jefuita si saracita le-ar fi refuzat-o.
Nu stiu daca mai au si azi dreptate, stiu numai ca a venit rândul generatiei lor in tara. Mai exact, al lupilor tineri. Nicio deosebire intre ei si batrânii de acum lupi care s-au salvat in urma cu douazeci si doi de ani, au jefuit, au inselat, au vândut, si-au facut plinul si au timp acum sa-si admire cu dragoste si emotie emulii. Au mâncat cu totii, manânca si vor continua sa manânce pe pâine fara nicio strângere de inima si tresarire de constiinta pentru soarta tarii neoliberalismul, Europa, NATO, America si tot ce vine cu saracirea, infantilizarea si dispretuirea plebei; inteligenta si competentele lor, altminteri discutabile, de care se face totusi atâta caz in presa aservita, sunt mai paguboase ca niciodata. Nu toti acesti tineri lupi au fost alesi, educati si programati de mici pentru o existenta in cercul select si secret al puterii si al accesului la bogatie, nu toti au avut privilegiul de a oferi inca din scoala primara flori lui Nicolae si Elenei Ceausescu, de a-si face mai târziu dintii ca utecisti de frunte, in calatorii misterioase si, in anii din urma, acolo unde, ca si in vremurile detestate, se stie si se hotaraste totul, dar au fost cu totii deprinsi de mult cu gustul banilor si al puterii si inteleg sa se ghiftuiasca. Cu voracitate, aroganta si suficienta. E vremea lor, a lupilor tineri. Urâta vreme!
P.S. De trei saptamâni, elevii si studentii din majoritatea scolilor secundare si a universitatilor din Québec sunt in greva nelimitata. Cu o rara fantezie, hartuiti de politie, dar sprijiniti de profesori si de sindicate, ei protesteaza impotriva hotarârii guvernului liberal al provinciei de a mari taxele scolare.