Uniunea Sovieticaîn amintirea deportatilor
Fiecare dintre povestile de viata ale deportatilor germani în URSS sunt unice. Au fost ridicati de acasa, ca niste infractori aproape, transportati în vagoane de vite în Uniunea Sovietica si apoi obligati sa munceasca în mine de carbune. Din acest itinerar tragic au ramas câteva elemente care se repeta în relatarile fiecaruia, ceea ce constituie memoria deportarii germanilor din România în Uniunea Sovietica. Vom prezenta, pe scurt, cele mai importante momente ale acestui segment de istorie comuna româno-germana.
Arestarea
Majoritatea îsi amintesc ca, dintr-odata, satele nemtesti au fost înconjurate de „soldati români si rusi“. Barbatii între 18 si 45 de ani, precum si femeile între 20 si 32 de ani, trebuiau sa-si puna într-o valiza haine si mâncare, iar apoi sa se prezinte la scolile din sat. În multe cazuri au fost ridicati si tineri sub 17 ani, sau femei trecute de 32 de ani, chiar daca aveau de crescut acasa copii. Soldatii au intrat în sate având asupra lor liste cu persoanele ce trebuiau ridicate. Daca nu-i gaseau acasa pe nefericitii desemnati sa participe la reconstructia URSS, soldatii au luat alti oameni. Conta numarul celor prezenti pe lista, nu neaparat numele lor!
Operatiunea de arestare a germanilor a fost o adevarata drama în satele si orasele Banatului si Ardealului. Unii au încercat sa fuga, s-au ascuns prin paduri sau în localitatile românesti si unguresti. Pentru a se preda au fost amenintati, prin megafoane, ca vor fi ridicati batrânii. În cele din urma s-au predat.
Drumul spre Uniunea Sovietica
Deportatii îsi amintesc ca nimeni nu le spunea ce se va întâmpla. Soldatilor români le era frica sa vorbeasca, spun ei, deoarece erau spionati de cei sovietici. Credeau ca vor fi dusi la munca în România undeva, departe de casa.
Din centrele satesti au fost transportati cu carutele, saniile, sau pe jos în orasele din apropiere. Acolo au fost urcati în trenuri de marfa si s-au pornit din loc în toiul iernii. Femei si barbati laolalta, au fost nevoiti sa se gospodareasca în acele spatii strânse. Si-au pus mâncarea laolalta, s-au asezat unii într-altii pentru a le fi mai cald, si-au facut nevoile la comun în gaura care a fost taiata în podeaua vagonului.
Mâncare aveau, însa le era extrem de frig. Primii morti ai deportarii s-au înregistrat înca pe teritoriul României. Deplasarea s-a realizat greoi. Era razboi, iar trenurile se opreau în mai toate haltele, pentru a astepta trecerea vagoanelor care transportau soldati sovietici pe front. Din când în când usile vagoanelor se mai deschideau în câte o gara, pentru ca deportatii sa poata sa-si ia apa. Unii au încercat sa fuga, profitând de neatentia soldatilor români si rusi. Prilej pentru noi abuzuri. În locul fugarilor au fost luati la întâmplare oameni nevinovati, care se aflau întâmplator în acele gari. Conta numarul arestatilor, nu neaparat originea lor etnica. Acei nefericiti români au fost dusi în deportare alaturi de conationalii lor nemti.
Ajunsi la Iasi, deportatii au fost transferati în vagoane mai mari. Svabii din Banat s-au întâlnit în aceste vagoane cu sasii din Ardeal. Au realizat imediat ce se va întâmpla cu ei. Nu mai era nici o îndoiala ca vor ajunge în Uniunea Sovietica. La trecerea Prutului, soldatii români au încetat sa-i mai escorteze, fiind însotiti doar de sovietici. În Ucraina deja nu mai exista atâta rigoare. Usile vagoanelor se deschideau mai des, nu mai aveau unde sa fuga. Au primit pentru prima data si hrana calda.
La destinatie au fost coborâti din vagoane si aliniati în centre de recrutare a fortei de munca. Pe baza unor liste furnizate de unitatile care aveau nevoie de forta de munca, germanii erau împartiti în grupe si trimisi în lagare. Nu s-a tinut cont de provenienta lor. Au fost repartizati aleator, astfel ca deportatii originari dintr-un sat au ajuns în doua-trei lagare de munca, chiar daca au fost ridicati în acelasi transport. S-au înregistrat cazuri dramatice de-a dreptul, când parintii au fost despartiti de copiii lor.
Viata în lagar
Cei mai „norocosi“ au ramas în localitatile unde s-au oprit trenurile cu deportati. Însa alte lagare de munca se aflau la zeci de kilometri distanta fata de garile cu pricina. Dupa câteva saptamâni de calatorie istovitoare, deportatii au fost nevoiti sa mearga prin zapada în localitatile în care erau repartizati sa lucreze. Unii, mai inventivi, au tras dupa ei valizele cu ajutorul curelei de la pantaloni.
În majoritatea cazurilor, deportatii germani au fost nevoiti sa-si construiasca singuri baracile lagarelor, sau sa le repare pe cele existente. În orice caz, au dormit una sau mai multe nopti sub cerul liber, în plina iarna. Caldura si-au putut face cât de cât, întru-cât au ajuns, în general, în zone de extragere a carbunelui sau de prelucrare a lemnului. Ca o ironie a sortii, unii au fost asezati în lagare construite de soldatii armatei naziste în timpul cantonarii în Uniunea Sovietica.
Lagarele erau pazite de soldati sovietici. Majoritatea erau înconjurate de garduri din sârma ghimpata, desi deportatii nu aveau unde sa fuga – casele lor erau la mii de kilometri distanta. Femeile si barbatii au fost asezati în baraci separate. S-au constituit ad-hoc bucatarii ale lagarului, în care lucrau femeile deportate.
Munca
Toti deportatii intervievati s-au plâns de conditiile grele de munca. Majoritatea au fost repartizati la mine de carbune. Fie ca lucrau în subteran sau afara, faceau o munca deosebita de cea de acasa. Mai ales tinerii nu erau obisnuiti cu lucrul în industrie, deoarece fie erau elevi, fie lucrau pe lânga gospodariile satesti ale parintilor.
Erau paziti de nacealnici, care aveau grija sa fie respectate normele de lucru.
Unii nu au rezistat. Înca din primele luni s-au îmbolnavit si nu au mai putut intra în subteran. Altii au fost victime ale accidentelor – au fost prinsi în surpari de mina, au cazut pe ei trunchiuri de copaci etc. În 1946 cei inapti de lucru au fost trimisi acasa. Multi dintre acestia nu si-au mai revenit, murind din cauza bolilor sau accidentelor din timpul experientei deportarilor.
Cei ramasi au contribuit la „reconstructia“ URSS-ului. Primii trei ani au fost mai grei. Apoi s-au mai obisnuit cu conditiile de munca, au mai scazut normele. Prin 1948 au început sa primeasca si bani.
Hrana
Alimentatia a fost cea mai mare problema a deportatilor. Decesele si îmbolnavirile deportatilor au fost cauzate mai degraba de hrana proasta decât de conditiile de munca. Cei care mâncasera acasa bine, carne sau produse din carne, nu s-au putut adapta. În general primeau de la locul de munca ciorbe de proasta calitate, din diverse buruieni. Rar de tot carne. Mai mult intestine si alte maruntaie ale animalelor. Pâinea era de asemenea slab nutritiva. Grâul era amestecat cu ovaz si umflat cu apa. Daca se storcea bucata de pâine nu mai ramâneai cu nimic, îsi aduc aminte deportatii.
Lipsa hranei este cea mai prezenta amintire a lor. Senzatia de foame era continua, fiind dispusi sa faca orice pentru ceva de mâncare. Înca din primele luni au oferit la schimb localnicilor tot ce aveau în valize, pentru putina hrana în plus. Dupa ce au primit salarii pentru munca lor, prin 1948, au putut sa-si cumpere alimente. Însa nici piata sovietica nu abunda pe produse dupa razboi. Cumparau pâine si mamaliga.
Rusii
Paradoxal, deportatii s-au întors cu o imagine pozitiva despre poporul rus.
Initial au avut de înfruntat prejudecatile rusilor despre germani, alimentate de propaganda oficiala sovietica. Soldatii si nacealnicii erau duri, sanctionând orice abatere de la reguli. Femeile nacealnic au fost mult mai rele decât erau barbatii nacealnic. Probabil îsi pierdusera sotii sau fratii pe front, varsându-si amarul pe etnicii germani ajunsi sub paza lor. La fel de duri erau la început si soldatii care fusesera raniti pe front.
Cu timpul însa, soldatii si nacealnicii rusi i-au cunoscut pe deportati si au reusit sa se înteleaga. Un rol important în acest proces a fost si învatarea de catre germani a limbii ruse (sumar, desigur). La început s-au înteles prin intermediul unor tolmaci din Basarabia, care se aflau si ei în deportare, sau venisera la munca voluntar.
Însa localnicii rusi nu au avut prejudecati fata de germanii deportati. Toti intervievatii sustin ca n-ar fi rezistat fara ajutorul bastinasilor. Acestia le-au înteles necazurile si le ofereau sprijin. Si rusii o duceau greu, îsi amintesc deportatii, nu aveau de ce sa fie „gelosi“ pe ei. Îi ajutau pe localnici în gospodarie, primind de-ale gurii. În satele sovietice ramasesera batrânii, tinerii fiind mobilizati sau angrenati în efortul de razboi. De multe ori, germanii deportati plecau sa cerseasca mâncare în satele din preajma lagarelor. Din putinul lor, rusii nu i-au lasat sa moara de foame, îsi amintesc acum fostii deportati.
Uniunea Sovietica
În memoria deportatilor, Rusia (Uniunea Sovietica) a ramas ca o tara saraca, nu neaparat înapoiata. Îsi amintesc ca atunci când au ajuns în minele de carbune erau folositi caii pentru a tracta vagonetele din subteran. Cu timpul a început campania de electrificare, iar la plecare deja vagonetele erau manipulate electric. De asemenea, le-a ramas întiparita imaginea unor localitati distruse de razboi. Când au fost dusi în URSS, în 1945, se mai vedeau urmele luptelor, iar cadavrele soldatilor morti zaceau pe câmpurile înghetate. Unii au participat la reconstructia oraselor, fiind selectati sa lucreze pe santiere, în functie de meseriile pe care le aveau acasa. Deportatii recunosc ca le-a fost mai bine decât în mina. Au reusit sa intre în contact cu civilii astfel, fara supravegherea stricta a nacealnicilor, primind sprijinul rusilor.
Întoarcerea acasa
Începând cu anul 1948, în rândul deportatilor au început sa circule zvonuri ca vor fi trimisi acasa. Se relaxase regimul de munca, primeau bani, puteau sa-si cumpere alimente si alte bunuri deoarece se scosesera cartelele. Si-au facut haine noi, având printre ei croitori. Unii si-au întemeiat familii în deportare, s-au nascut copii. Paznicii lagarelor i-au lasat sa-si constituie grupuri artistice, cântau la acordeon, puteau organiza mici serbari. Mai ales cu ocazia aniversarilor oficiale sovietice erau lasati sa se plimbe singuri prin orase. Au facut si poze, pe care la plecare le-au adus acasa.
Despre întoarcerea în tara nu au multe amintiri. Stiau ca nu li se va mai întâmpla nimic rau. Unii se emotioneaza si astazi când rememoreaza bucuria auzului limbii române, dupa ce au trecut granita.
Trenurile cu germani întorsi din Uniunea Sovietica au oprit la Sighetul Marmatiei. Acolo au primit foi de drum, în baza carora au putut circula gratuit cu trenul pâna acasa. Pe drum i-au întâmpinat localnicii, care aruncau cu fructe si alte alimente în trenuri. Stiau ca veneau înfometati din URSS.
Acasa au reusit sa se reintegreze. Cei care învatasera limba rusa au reusit chiar sa „profite“ de pe urma deportarii. În epoca se cautau cunoscatori de rusa, în conditiile în care aceasta limba nu fusese studiata în România pâna dupa razboi.
Barbatii tineri au mai avut de trecut însa o cumpana. Deoarece nu-si satisfacusera stagiul militar au fost încorporati. Întâmplator sau nu, multi dintre ei au fost înrolati în corpurile de munca care lucrau la extractia carbunilor în Valea Jiului.
Vinovatii
Întrebati fiind cine cred ca sunt responsabili pentru deportarea lor, etnicii germani intervievati au pareri împartite. Mai ales cei care locuiesc înca în România se feresc sa atribuie responsabilitati. Sustin ca împrejurarile postbelice au cauzat deportarea, în conditiile în care Germania a pierdut razboiul în favoarea URSS-ului. Ei ar fi cazut oarecum nevinovati în acest joc al marilor puteri.
Pe de alta parte, fostii deportati care traiesc acum în Germania tind sa plaseze responsabilitatea în sarcina românilor. Ei sustin ca guvernul sovietic a cerut României trimiterea de civili pentru reconstructia URSS. Nu s-ar fi precizat în nici un moment ca acesti civili sa fie etnici germani. Guvernul de la Bucuresti ar fi luat decizia ca sa fie deportati germanii. Întrebati daca au întâlnit în lagare si alte nationalitati din tarile care au pierdut razboiul, ei nu-si amintesc însa asa ceva. Au întâlnit tot germani, dar din tarile vecine: Ungaria, Iugoslavia etc.
Deportarea în amintirea urmasilor
Urmasii deportatilor pastreaza vie memoria suferintelor îndurate de etnicii germani în URSS. Însa nu mai sunt asa de conciliati cu contextul istoric postbelic, si nici cu poporul rus. În opinia lor, deportarea a fost un act de razbunare din partea Uniunii Sovietice pentru crimele nazismului. De asemenea, generatiile urmatoare insista pe relatarea înapoierii sovieticilor ca civilizatie. În opinia lor, svabii si sasii au fost scosi din mediul lor prosper de viata si umiliti prin munca fortata în minele de carbune ale URSS-ului.
Tarmurile memoriei: povestea de viata, amintirea urmasilor, memoria colectiva
În polimorfismul epistemologic actual, interviul narativ sau creator a încetat sa fie o metoda în sine de investigare a stiintelor socio-umane si istoriografiei. De la cercetarile lui Thomas si Znaniecki – unde metoda aceasta a condus la elaborarea paradigmei „subiectivitatii” si fundamentarea Scolii din Chicago – si pâna astazi, schimbarile de metodologie par sa aspire la sincronizari cu viteza rularii noutatilor din cotidianul social. Ca tehnica subsumata studiului de caz, metodei megatendintelor sau metodei etnobiografice, practica interviului îsi mentine locul în bagajul cercetatorului dar persista si ca tehnica de baza a istoriei orale.
În ceea ce priveste proiectul investigarii memoriei deportarii etnicilor germani în Uniunea Sovietica, intervievarea unor supravietuitori a fost dintru-început apreciata ca o etapa primara si necesara. Si tot dintru-început, am estimat rezultatele publicate în aceasta carte ca un depozit documentar pentru viitoare cercetari.
Dar, asa cum se întâmpla de obicei într-o cercetare calitativa, dupa specificarea obiectivelor si operationalizarea conceptelor, în plin proces de culegere a datelor, am recurs la reformularea unora dintre ipoteze. Avansam în cele ce urmeaza câteva reflectii si concluzii asupra interviurile rezultate dupa ghidul întocmit si interviurilor realizate în teren dupa amintita remodelare a proiectului nostru.
Deportarea ca poveste de viata
Documentarea proiectului si, implicit, instructajul intervievatorilor a continut avertizari asupra dificultatilor ce decurg din personalitatea intervievatilor si tematica interviului.
Autorii proiectului, se poate marturisi acum, au fost însa mult prea optimisti fata de situatia din teren. Primul contact a însemnat si primul impediment: între numarul membrilor asociatiilor fostilor deportati germani din România în URSS si supravietuitorii care-au acceptat interviul, diferenta a fost enorma. Fie ca acestia erau cetateni români, fie germani. În sensul general al psihanalizei, povestirea unei experinte dureroase de viata este o cheie de terapie a traumei si, totodata o punte de unificare a sinelui cu valorile prezentului. Gradul înalt de trauma psihica reprezentat de anii petrecuti în deportare este, poate, cel mai bine exprimat prin refuzul majoritatii supravietuitorilor contactati de a povesti despre deportare. „Ca daca te gândesti în fiecare clipa vai ce rau a fost, vai ce rusine ai trait, te distrugi, a marturisit o femeie, sotia si fiica de fosti deportati. Si daca spui, ceilalti zic ca ai fost nazist, ca ai fost hitlerist. Mai bine tac. Cel mai rau a fost ca mi-a murit fetita. Ma uit, uite îmi pun flori, ma uit ce frumos e-afara… sunt prea batrâna si nu pot asa… prea am suferit ca sa glumesc… nu pot asa… nu vreau…”.
Experienta relatarii a dobândit accente deosebite si prin interdictia oficialitatilor sovietice si românesti de a vorbi despre deportare. Înaintea revenirii acasa, deportatilor le-au fost distruse obiectele personale cu valoare de amintire. Iar episodul muncii fortate la „reconstructia” URSS dupa razboi a fost o „pata alba” în istoria României si subiect-tabu în discursul public. Astfel s-au vrut a fi sterse din memoria colectiva aceste „insule” din viata a zeci de mii de supravietuitori ai deportarii, prietenilor si familiilor acestora.
În consecinta, grupul estimat s-a construit prin tatonari si corectii imprevizibile.
Ca orice poveste de viata si rememorarea amintirilor deportarii a presupus trairi puternice atât din partea povestitorului cât si a intervievatorului. Cine sunt eu?; ce-am trait?; de ce mi-au fost impuse, tocmai mie, suferinta, foamea, umilinta, întrainarea?; prin ce merite sau miracole eu am supravietuit, când atâtia semeni deportati n-au revenit acasa? – unor dileme ca acestea li s-a încredintat fiecare narator acceptând experienta interviului. „Ceea ce ne-a fost dat sa traim nu doresc la nimeni, nici macar la dusmani, spune o intervievata. Am îndurat o suferinta care nu poate fi înteleasa, am trait în mizerie, am suferit de foame si de frig fara sa fi purtat nici o vina.”
Povestile deportarii au fost spuse în multe feluri, depinzând de context si personalitatile „partilor” dialogului. În unele cazuri s-a renuntat la ghidul de interviu, „eliberând” amintirile. La fata locului, intrevievatorii s-au focalizat îndeobste pe întrebarea: în ce masura traumele individuale si interdictiile politice transforma amintirea deportarii într-o „epifanie” a povestilor de viata?
Impredictibil, în momentul proiectarii, a fost si ceea ce-am putea numi pattern-ul supravietuitorului deportarii. În primul rând, datorita caracteristicilor vârstei „marii batrâneti”. Daca la data deportarii, cei mai tineri dintre deportati abia împlinisera 17 ani, acum, cei mai tineri dintre supravietuitori se apropie sau au împlinit de curând vârsta de 84 de ani. Particularitatile memoriei oamenilor trecuti de 80 de ani s-au facut simtite în raportul dintre stocarea, codarea, redarea, uitarea si resemnificarea informatiilor si amintirilor. Si nu în ultimul rând, în uzajul comunicarii în limba româna. Traind de multi ani în comunitatea familiei din Germania sau în camine anume organizate pentru etnicii germani din România, prin acordul asupra intervievarii, intervievatii si-au asumat explicit exercitiul reactivarii vocabularului de limba româna. Unii au refuzat dialogul motivând ca nu mai stiu vorbi româneste.
Metaforic vorbind, relatarile deportarii intra în fluxul comunicarii publice ca niste mici lacuri de munte, cu tarmuri regulate si izvoare adânci. Intervievatul si intervievatorul ancoreaza la acest prim „tarm al memoriei”, dupa scurte si linistite „calatorii”. Caci timpul a îmblânzit colturosul relief al conflictelor, suferintelor si umilintelor din tinerete. Deasupra lor viata a asternut alte dureri si frustari. Prin vârsta lor, toti intervievatii sunt marcati de pierderea unor fiinte apropiate – copii, nepoti, parteneri de viata. Pe de alta parte, anii din urma si viata în comunitatile de vârstnici a modificat credinte si practici fundamentale. Porunci ale crestinismului – precum „iubeste-ti aproapele ca pe tine însuti” sau „iarta gresitilor tai caci si tie ti se vor ierta, atunci, multe” – le-au modelat definitiv atitudinile si opiniile. „Vinovat nu am facut pe nimeni de cele întâmplate, spune acum o fosta deportata despre viata în lagar. N-am zis nici asa, nici asa. Când ne-au luat, ne-am dus. Asa cum s-au dus barbatii la razboi înaintea noastra. De ce ne-au dus?… Pentru pacatele noastre ne-au dus.”
Ajunsi în acest punct al „îmblânzirii” amintirilor deportarii – ca valuri ce ating lin marginea vietii –, am considerat încheiata investigarea memoriei vii din perspectiva istorica.
Al doilea tarm – memoria urmasilor
Am depasit astfel cadrele proiectului initial extinzând categoria intervievatilor la memoria de familie. Prin subiecti ce reprezinta trei generatii, am urmarit meandrele interpretarii trecutului apropiat în gândirea sociala.
În planul naratiunii, au aparut si cazuri când o anume întâmplare de viata personala din deportare a sapat urme mai adânci în viata intervievatului si a familiei sale decât deportarea însasi. „La întoarcere, a fost un soc pentru familie ca mama sa se întoarca, cu un bebelus de câteva luni, în brate, povesteste fiica unei foste deportate. Tata nu a vrut sa vina în România, împreuna cu mama si cu mine, bebelusul. S-a întors în Ungaria, la el acasa. Nu stiu nimic despre el si nu l-am vazut niciodata.” Sau aceasta relatare a unei nepoate despre bunica ei: „Când s-a întors din deportare, bunicii i-a fost si mai rau. Ea nu prea povestea despre asta. Dar ce-am înteles de la taica-meu. Atunci când s-a întors, copiii nu au mai vrut-o. Iar acasa era si femeia asta. Ea nici nu avea unde sa stea. Cu sotul n-a mai fost nimica. A fost un dezastru. Ea a vrut sa tina amândoi copiii dar niciunul nu a vrut-o. I-a luat dar ea nu avea ce sa le dea de mâncare. Nu avea bani. Pâna la urma, baiatul pentru un penar a lasat-o si a fugit la taica-su. Vai si amar…! Nu avea nici de mâncare sa le dea. Pâna la urma fetita a ramas la ea. Stiu ca ea nu povestea. A fost un dezastru pentru o femeie. Va dati seama, familia distrusa si copiii care nu te mai vor! O vor pe femeia aceea care nu e mama lor dar care a avut grija de ei cât timp ea a fost deportata.”
Recurgând la aceeasi reprezentare vizuala a tarmurilor memoriei, amintirile urmasilor au stocat din povestirile parintilor si bunicilor informatii si imagini sugestive, redându-le cu mai puternice accente. Foamea, frigul, munca grea, umilinta si departarea – constante ale deportarii etnicilor germani în URSS – sunt ilustrate în aceste amintiri prin episoade ce-au rezultat din semnificari si resemnificari culturale si personale. „Sunt asa de fericita ca avem ce sa mâncam, îsi citeaza matusa, o nepoata. La rusi era groaznic – nu aveai ce mânca. E groaznic cât am flamânzit si câti au murit de foame. Si-acum cum sa nu manânc eu? Mi-e indiferent cât ma îngras. Acolo era o femeie foarte bolnava si foarte slabita. Si ma ruga sa-i dau din portia mea de mâncare. Nimeni nu voia sa dea din portia lui mica la altul. «Da-mi sa mânânc. Eu oricum o sa mor aici. Iar tu când te întorci, poti sa-l iei pe sotul meu.» Lasa-ma-n pace, am zis eu. Nu-mi trebuie pe sotul tau! Si când am venit din Rusia, fix pe sotul femeii aceleia l-am luat…”
Alteori, amintirile se juxtapun în adevarate biografii de familie, întregitoarele unei potentiale etnografii a etnicilor germani din România. „Matusa sotului meu a fost deportata, povesteste o intervievata. A fost subtirica ca nimeni nu a crezut ca e gravida. Ea a plecat în ianuarie si în septembrie a nascut copilul. S-a îmbolnavit acolo de TBC, asa de slabita a fost. Dupa ce-a venit din deportarea în Rusia, i-au dus si în Baragan. De ce? Pentru ca era din Iecea Mare si au socotit-o bogata. Nu a fost fermier, dar a fost taran cu multe hectare. N-a murit în URSS, a murit Baragan. În 45 a venit din Rusia, a nascut, în 47 a nascut alt copil acasa, iar în 51 au deportat-o în Baragan. Avea când a murit mai putin de 30 de ani.”
Rezumate foarte pe scurt aceste experiente, am putea spune ca transformate în memorii de familie, amintirile deportarii sunt mai dramatice decât relatarile directe ale vârsnicilor supravietuitori. În sincronizarea de „întelesuri” dintre parinti si copii, bunici si nepoti, ceea ce în relatarile supravietuitorilor apare ca „eroism cotidian”, dupa expresia lui Tzvetan Todorov, se transforma, prin evaluarea urmasilor, în eroism exemplar. Ultimul tarm – memoria colectiva
În limitele clasicei teorii a lui Maurice Halbwachs („Cadrele sociale ale memoriei“, 1925), relatia dintre memoria individuala si cea colectiva este asigurata de anumite cadre sociale. Sociologicul domina însa psihologicul, amintirea individuala asupra unui eveniment sau durata temporala semnificativa „acordându-se” reprezentarilor colective.
Nu sunt altfel nici amintirile deportarii etnicilor germani. Iata un raspuns relevant privind decizionalii vinovati de acea suferinta colectiva: „Noi am crezut, prima data, ca statul român e de vina. Se spunea ca sovieticii au cerut României 100.000 de muncitori si ca românii ne-au dat pe noi, nemtii din tara. Abia dupa 1990, când s-au deschis arhivele la Moscova, am aflat adevarul. Ministerul de Interne german ne-a comunicat atunci ca Stalin ne-a cerut pe noi statului român. Au impus românilor sa-i ajute iar ei au facut listele. N-au avut încotro. Si ei erau învinsi în razboi.”
În opinia tuturor supravietuitorilor care au raspuns întrebarilor asupra „învatamintelor”, cartile de istorie trebuie sa mentioneze si episodul deportarii etnicilor germani în Uniunea Sovietica atunci când prezinta cel de-al doilea razboi mondial. Nuantarile sunt dependente de cultura istorica a intervievatilor. „Trebuie sa înceapa din 1933, opineaza unul dintre acestia referindu-se la cauzele deportarii. Cu Germania dupa ce-a pierdut primul razboi mondial. Care 80% era imposibil sa traiasca cu datoriile ce le avea. Imposibil! În aceasta situatie, în orice tara ar fi fost miscari. Si prin miscari s-au preluat idei. Si din acestea a câstigat partidul national socialist.”
Prin normele sociale implicite sau explicite, prin modelele culturale, prin ideologiile de actualitate, influentele sociale au determinat resemnificari ale memoriei colective si, deopotriva, ale memoriei individuale, finalizate cu concluzii generalizatoare precum cele ce urmeaza: „Ca sa nu se mai întâmple asemenea nenorociri, în primul rând, sa aiba oamenii credinta în Dumnezeu. Daca nu o are, omul îsi face alti zei – banii, puterea… Iar zeii acestia îl degradeaza. Daca toti sunt degradati, vine dictatura. Dar dreptatea, demnitatea si libertatea trebuie sa fie fundamentul vietii.”
LAVINIA BETEA,
CRISTINA DIAC,
FLORIN-RAZVAN MIHAI,
ILARION TIU
Nota redactiei:
Din motive de spatiu si de adecvare la suportul publicistic, notele si câteva tabele au fost eliminate; ele vor putea fi consultate de catre cei interesati în varianta tiparita în volum a lucrarii.