Continuam publicarea în foileton a lucrarii „Lungul drum spre nicaieri. Germanii din România deportati în URSS“, semnata de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Razvan Mihai, Ilarion Tiu.
Copiii din Urali: nascuta în lagarul Sverdlovsk
ELFRIDA CHVOIKA,
nascuta RUTTAR
Eu am început sa aflu despre deportare abia când eram pe la scoala, ca la început, asa mica, nu-ti dai seama. Parintii mei au fost deportati si ei tot în 1945, exact cum i-au luat pe toti. I-au adunat la cinematograf, în Resita, era cinematograf pe vremuri, acolo i-au chemat, dupa ce le-au spus sa-si aduca câte ceva pe ei. Si au plecat. Pe-atunci, mama si tata nu se cunosteau. Tatal meu era din Resita, mama la fel. Amândoi erau nascuti aici. Între mama si tata era o diferenta de 12 ani. Tata era mai batrân, mama a avut 18 ani când a luat-o. Deci tata avea 30. El a lucrat lacatus, în uzina, plus ca era si muzicant, în particular. El cânta, pâna la batrânete a condus fanfara din Resita. Dupa ce a terminat scoala, ca ei au facut scoala evanghelica, pe vremuri, mama a lucrat si ea putin la un magazin, unde se vindeau tricotaje. Era una, o patroana, care avea un magazin aici, în oras. Noi n-am fost evanghelici, dar acolo a fost scoala. Si acum exista biserica aia, în partea de sus a orasului. Acolo erau scoala, gradinita si cursurile se faceau în limba germana. Nici unul dintre parintii mei nu a avut legatura cu politica. Nici familiile lor, în general. Majoritatea care au fost luati nu au avut nici înainte, nici dupa, legaturi cu politica.
Din familie, acasa
a ramas doar bunica
Când i-a strâns a fost jale. Mama era orfana de tata si i-a ramas numai bunica. Si l-au luat si pe fratele mamei, care avea 17 ani. Pe amândoi i-a luat si i-a dus împreuna. Au venit acasa la bunica, stiau ca sunt doi copii acolo, tineri, si i-au luat. I-au dus la caminul cultural, unde i-au adunat, si acolo i-au tinut o zi pâna si-au luat câte ceva cu ei. Nu le-au zis exact cât or sa stea, cum or sa stea. I-au luat si atâta tot! Tata a fost singur. A avut o sora, dar ea a ramas în România. Ea era casatorita, tot cu un german, era mai mare, si cine avea copii scapa de deportare. Dar cumnatul meu, sotul matusii mele, a fost si el luat în Rusia. Dar nu cu tata împreuna, el a fost luat separat. Deci a plecat si el. Si ea a ramas cu fata, cu verisoara mea, care are acum 82 de ani. E verisoara mea, dar ea este cu 20 de ani mai mare ca mine. Dar cumnatul nu a stat mult în Rusia. Cred ca vreo doi sau trei ani. Si apoi i-au dat drumul. Aia care erau bolnaviciosi, ca foarte multi s-au îmbolnavit acolo, pe multi i-au trimis înapoi. N-avea ce sa faca cu ei, nu munceau, nu puteau sa produca nimic, si i-au trimis înapoi.
Au fost luati asa, cum s-ar zice… Nu stiu ce a fost. „Reconstructie în URSS“, asa scrie în cartile de munca ale tuturor. Aveau nevoie de brate de munca si au zis aia ca iau oamenii sa munceasca pentru ei.
Si i-au dus cu vagoanele alea care au fost, le ziceau „bou-vagon“, vagoane cu care se transportau animale pe vremuri. Era un frig de le îngheta parul. Ca tot spuneam noi când eram copii ca e frig. Si zicea mama catre mine: „N-ai avut tu frigul acesta asa, cum l-am avut noi“. În tren, îsi puneau paturi ca sa-si faca nevoile ca erau gramada, toti, acolo, barbati si femei. Si au ajuns, în lagar, la Sverdlovsk. Exact în inima Uralului.
Parintii mei s-au întâlnit cam în ultimul an, un an jumatate. Cam la urma s-a întâmplat. La început, i-au pus separat. Femei cu femei, barbati cu barbati. Deci n-au fost împreuna.
Prima data au fost în lagar la Berezovska, putin înainte de Sverdlovsk, si dupa aceea, catre sfârsit, i-au dus la Sverdlovsk. Mama cunostea multe persoane acolo, vecine de-ale ei, fete care locuisera în Dealul Mare, unde era casa parinteasca a mamei. Si a fost cu prietene de-ale ei din Resita, care au murit între timp. Mi-a povestit ca unde le-au dus erau baraci, din lemn. La început, lagarul era împrejmuit cu sârma ghimpata. Si dormeau în paturi supraetajate si primeau zilnic câte jumatate de pâine pe care de multe ori o mâncau goala. Ei si-au adus mâncare de-acasa, dar nu suficient. Ca timpul trecea si ei tot acolo au ramas. Se mânca ciorba de varza, arpacas fiert, ce le mai dadeau… Castraveti acri, ciorba, chestii din astea oribile. Zi de zi. Tata, când s-a întors – eram eu mica – punea mare accent pe mâncare: „Am mâncat destule, si ierburi, toate minunile acolo“, asa ne zicea.
Deportatii nu erau îngrijiti; foarte multi au avut paduchi. Plosnitele mergeau prin camere, noaptea. Îmi zicea mama: „Auzeam cum omorau câte unul, pocneau insectele“. Era mizerie!
Parintii au muncit în mina. Deci ei doi nu se cunosteau asa, se cunosteau acolo, din lagar, probabil, între ei, dar asa personal, nu. Si nici nu le-au dat voie la început sa comunice între ei. Si atunci s-au dus în mina. Mama mi-a zis ca a lucrat la 30 de metri adâncime, în mina de diamant si în mina de aur. Deci ei erau încântati pe undeva, ca or sa vada cine stie ce în mina. Dar a fost o mizerie crunta. Jos, acolo, erau niste temperaturi, pâna la 35-40 de grade plus. Foarte cald! Si afara era un ger naprasnic…
Ca amintire, pufoaica ruseasca
Si le-au dat pufoaice din acelea, vatuite. Cu din astea au venit si pe drum, acasa. Stiu ca tata avea una neagra. Înca o tinea acasa, zicea ca e calduroasa iarna. Când scoteam zapada din curte, el punea pufoaica pe el. Si avea si o caciula cum aveau rusii, cu urechile lasate. Cu asta a venit, ca acolo le primise. Dar el era un tip descurcaret. Dupa mina, el a lucrat si la cules de legume, vara. Facea fel de fel de munci. Ce le-au dat sa faca si rusii.
Tatal meu s-a descurcat deoarece a învatat foarte bine ruseste. Foarte bine. Si acum, dupa revolutie, mai veneau rusii pe la uzina, si întotdeauna îl chemau pe tata sa vorbeasca acolo, sa traduca, ca si acum stia ruseste! Si eu am facut la scoala limba rusa. Tata cu muzica s-a mai descurcat. A mai cântat, îl mai chemau capitanii rusi care raspundeau de lagar sa le cânte si ei se distrau. Si, în timp, s-au împrietenit. Mama zicea ca daca îti gaseai un prieten mult mai bine te descurcai. Unii rusi erau destul de brutali. Or fi fost si oameni buni, cum e peste tot.
Mama a lucrat în mina o perioada, apoi, spre sfârsit, a lucrat la bucatarie, unde era mai usor. Si avea si mâncare mai buna, daca stai acolo, mai manânci si tu câte ceva. N-a dus-o chiar atât de rau când a fost însarcinata.
Astia care stiau bine limba rusa îi mai punea sa aiba grija de 2-3 grupuri acolo, în lagar. Uneori sa-i supravegheze, sa raspunda în locul lor, ca multi n-au putut sa-nvete limba. De exemplu, cumnatul lui tata n-a putut sa-nvete limba deloc. Unchiul meu a mai lucrat si la descarcat pe vapor, când veneau vapoare, în docuri, descarcau marfa, alimente. Ei au facut toate muncile. Unchiul tot cu ei a fost.
Parintii mei nu s-au îmbolnavit acolo. De frig, o raceala poate, dar o boala grava, nu. Nu.
Nu aveau nimic sa se informeze, primeau din când în când câte o scrisoare. Pe la început i-au tinut foarte strâns, pentru ca ziceau ca ei sunt nemti si din cauza lor a fost razboi. Au crezut ca toti sunt de vina pentru treaba asta. Dar n-au fost! De pretutindeni tot pe nemti i-au deportat. Ca ziceau ca înainte de a veni ei acolo au gasit, aruncate, la subsolul baracilor, pantofi si haine mici, de copii. Si le-au spus rusii de-acolo, care erau foarte saraci, mai ales dupa razboi, ca au fost polonezi adusi acolo. Si români au fost în lagar, sa stiti, nu numai germani.
Au trimis scrisori acasa, dar n-au ajuns. La început nu le-a dat voie nimic. Dupa un timp, asa, au mai scris, din Pasti în Craciun, dar nici n-or ajuns toate.
„Parintii mei s-au cunoscut acolo“
Dupa cum ziceam, parintii mei s-au cunoscut acolo. Si i-au lasat sa stea împreuna, tot în lagar, dar era o camera a lor. Asta s-a întâmplat catre sfârsit. Eu m-am nascut în ’49, în august. Si de Craciun au venit acasa. Nu au fost cununati, abia aici s-au cununat. Si eu am purtat doua nume, si al mamei, si al tatei, în certificatul meu. Eu n-am avut certificat, dar am avut o foaie lunga.
Multi copii s-au nascut acolo. Unii au fost colegi cu mine la scoala. Între timp, multi au plecat în Germania. Unul a murit deja. Si multi copii au murit acolo, pentru ca rusii nu te îngrijeau. Topeau gheata si te spalau pe fata. Nu au fost conditii. Nu era spital, era un punct, o infirmerie. Spre sfârsit, s-au facut infirmerii ca au fost si alte femei care au nascut. Mama m-a nascut acolo, într-o duminica. Si stiti ce se zice? Copiii care se nasc duminica sunt norocosi, asa ziceau babele. Nu prea am fost.
Si mie mi-a zis tata ca, deja dupa ce m-am nascut eu, rusii le dadeau drumul sa plece prin localitate. Prin Sverdlovsk. Acum îi zice cum îi zicea înainte, Ekaterinenburg. Era un oras mare Sverdlovsk-ul. Chiar am vazut la televizor, la nemti, despre patria unde m-am nascut eu. Locuiau pe undeva pe la periferie, ca nu i-au schimbat, tot baracile alea au ramas. Însa le mai dadea voie sa plece si afara, liber, asa, o data pe saptamâna. Si atunci cumparau diverse. Ca tata îmi zicea în copilarie: „Tu, acolo, sa stii ca n-ai mâncat rau. Noi am cumparat lapte condensat pentru tine, din acela care era foarte hranitor. Tu din acela ai primit. Te-ai tinut mai bine“. Avea bani pentru ca mai cânta. În loc de scutece aveam cârpe, zdrente de-acolo. Îti dadea ceva de la spital, dar zdrente, cum sa zic… Sa-ti faci tu. Nu cred ca le dadeau biberoane. Eu nici n-am folosit, asta stiu, ca n-am avut. Si cine avea piept le dadea sa suga, dar mâncarea aia care era, cât de „buna“ era, nu prea era consistent. În general, cam toti copiii s-au nascut în ’49, înainte nu prea s-au nascut copii. Catre sfârsitul perioadei s-au nascut, când le-au mai dat anumite drepturi.
Pe tren, la întoarcere, era sa mor. N-am murit acolo, dar era sa mor la întoarcere, pe tren… Ei au venit cu trenul, aveau banci deja, nu mai era mizerabil, si tata m-a plimbat pe mine în brate. Încolo-încoace, ca plângeam. Si în mijlocul vagonului era un lampas si acela mergea-mergea si odata s-a rupt si mi-a venit mie în fata si aici sus m-a taiat. Eram numai sânge pe fata! Si zice: „Uite, am adus-o de unde am adus-o si daca o taia sau o lovea la tâmpla!?“ Vedeti, am avut zile. Una. Si a doua. Foarte multi copii au murit în Rusia de boala asta. Erau un fel de bube, pe nemteste le zicea „Vierziger“, adica „anii ‘40“; oamenii au pus denumirea asta. Aparea si din cauza schimbarii aerului. Era foarte rece acolo, aici a fost alta clima. S-au îmbolnavit si au murit. Erai tot plin de bube. Plina eram, ma mâncau, ma scarpinam, îmi curgea sânge pe fata, pe mâini, îmi puneam manusi pe mâini. Nu era varsat de vânt, era o boala specifica adusa atunci din Rusia. Si câtorva colege de-ale maica-mii, prietene din tinerete, le-au murit copiii acolo. Noi am avut aici un medic, un evreu, un medic foarte bun, care mi-a dat doua feluri de alifii si m-a uns, într-o zi cu una, într-o zi cu alta. Si m-am vindecat. Nu am nici o urma. Nimic nu mi-a ramas. Deci acesta m-a tratat, omul acesta. Ce preparate a avut, nu stiu. Dar acolo au murit multi copii din cauza acestei boli. Si era o boala transmisibila. Ca era o fata, a verisoarei mele, care e mai mare cu un an decât mine, care a luat boala de la mine. Si tot medicul evreu a tratat-o! Era urât de tot, cu bube, cu puroi, vai si-amar! Si omul acela era asa de simpatic, si bun medic, si acela zicea: „Boala asta, eu o sa-i dau de leac“.
Certificat de nastere am avut abia aici, în România. Noi am intrat în tara pe la Sighetul Marmatiei; altii au intrat pe la Suceava. Am hârtia acasa, foaia de drum. Mai târziu, dupa hârtia aceea ne-au dat drepturile.
Tata s-a angajat, a lucrat pâna a iesit la pensie. A fost la fanfara, noi am avut fanfara, cerc de opereta, erau foarte multi nemti la Resita, dar multi au plecat. Mama a ramas acasa, ne-a crescut pe noi.
Copil când s-a dus,
barbat când s-a întors
Bunica-mea scria mereu mamei mele: „Sa ai grija de fratele tau!“. El a venit înapoi cu ei, mare cât un munte. Când a plecat era mic. Si când a venit a luat-o în brate pe bunica-mea, din usa, si a ridicat-o în sus. Avea 22 de ani când a venit înapoi. El a facut scoala de mecanici, a fost mecanic pe locomotiva, s-a casatorit aici, are un baiat si au plecat în Germania cu 20 de ani în urma si au locuit în Germania. A ajuns bine acolo, în strainatate. El a plecat dincolo, era deja la pensie când a emigrat si era administrator la trei blocuri, de câte patru etaje. A stat în lagar de tranzit, câteva luni, pâna l-au repartizat. Ca toata lumea trebuia sa treaca prin lagarul acela. Si dupa aceea s-a stabilit în Augsburg. Acolo a primit pensie. Si matusa se ducea sa faca curatenie. Ca asa faceau majoritatea la început. Era o firma de proiectari si dupa masa facea curatenie la aia. Sau în familie, era un tip care fusese mare excursionist si cazuse în munti, si traia în scaun cu rotile. În România, ea fusese contabila si când a ajuns la vârsta pensionarii a primit pensie de batrânete. Varul meu a terminat institutul aici si acolo a trebuit sa mai învete un an, sa i se recunoasca studiile. Si dupa aceea a lucrat la o uzina.
Eu am fost din ultima promotie cu 11 clase, la liceu. Dupa aceea a început cu 12 clase. Prima data m-am angajat la Posta, acolo am gasit post, la Telefonie, si de-acolo m-am angajat definitiv la ghiseu. Si acolo am stat 40 de ani.
Dupa 1990, s-a zvonit ca astia care au fost deportati vor primi ceva din partea statului. Vor primi niste bani. Dar nu s-a primit nimic. Si atunci s-a început la noi cu pensiile astea, cu deportatii, si cu anumite drepturi. Dar asta a fost dupa ’90. Înainte nimic. Eu nu prea am fost materialista. Lucram la Posta si stiam ca-si depun toti dosarele, cei care au fost deportati în Baragan si eu nu mi-am depus pâna nu mi-a zis cineva. Si mi-am depus foarte târziu. Am 33 de lei, nu-i cine stie ce. Unii au sume destul de frumoase, care au fost deportati si cinci ani. Eu n-am fost, m-au bagat la un an pe mine cum s-ar zice. Si mi-a trebuit hârtia aceea cu intrarea în tara, ca sa se vada ca am fost adusa din Rusia.
La noi, la Forumul germanilor din Resita, se fac întruniri o data pe an. Se aminteste despre suferintele care au fost, altceva nu. Multi copii nici nu pot concepe treburile astea, numai cine a suferit acolo, aceia înteleg. Aici, la noi, la biblioteca Forumului, se discuta însa. A venit cineva si ne-a citit o scrisoare, pe care a trimis-o mama ei, din Rusia. A fost emotionant. Au fost si alte femei, mai în vârsta. Atât s-a plâns! Dar n-au vrut sa vorbeasca. Una doar a plâns întruna. Dupa cinci ani de Rusia, pe unii i-au carat în Germania, si au stat si acolo, vreo 2-3 ani, ca prizonieri. Si abia dupa aceea au venit aici.
Copiii ar trebui sa înteleaga si sa stie cât au suferit bunicii si strabunicii lor. Sa nu se mai întâmple chestiile astea! Cei mici nici nu ar întelege sensul, ar lua-o ca pe o lectie de istorie.
A consemnat Florin-Razvan Miha
„Parintii au plecat în deportare si au lasat doi copii acasa…“
METZGER JOHANN
Svabii din România au avut în razboi o situatie deosebita. Ca si pe germanii din Croatia, Ungaria, teritoriul Iugoslaviei, Hitler i-a obligat sa plece în razboi. Celor necasatoriti le-a cerut sa se înscrie voluntari în Divizia Prinz Eugen, botezata astfel dupa numele printului care a luptat la Viena împotriva turcilor. Au încorporat divizia în SS. Au zis ca e alcatuita din voluntari dar oamenii n-au fost voluntari. I-au luat si i-au obligat sa lupte cu partizanii de pe teritoriul fostei Iugoslavii. Acestia au fost tinerii necasatoriti, Cei care-au fost casatoriti, asa cum a fost tatal meu, au luptat în Armata Româna. Românii au fost aliati cu Hitler. În istoria de dupa razboi nu s-a mai spus acest lucru asa cum ar fi trebuit.
Eu i-am avut deportati pe amândoi parintii. Au fost casatoriti. Aveau doi copii – unul nascut în ’36, altul în ’37. Au ramas copiii acasa cu bunica. Nu ma pot exprima asa de bine. Am plecat de 30 de ani din România… Mamele noastre, a mea si a lui Stefan (se refera la Stefan Mlynarzek intervievat cu acelasi prilej – n. ed.), au venit împreuna din Rusia. El s-a nascut în Germania atunci. Mi-a povestit mama ca 40 de zile au calatorit din Sânandrei pâna în URSS. Si au lucrat la constructii, au facut baraje… Eu stiu ce baraje au facut pe-acolo?… Ca faceau o saptamâna la baraj, venea apa de sus si lua totul. Si iar trebuiau sa se apuce de construit. Ca mesterul Manole. Zicea mama, ca tata nu mi-a povestit. Chiar daca am întrebat, nu mi-a raspuns. Zicea: „Gata s-a sfârsit.“ Dar poate ca nu mi-au spus nu pentru ca ei considerau ca nu mai are rost sa se gândeasca acolo, ci pentru ca era comunism. I-a fost frica sa povesteasca. Povesteai copiilor, ei povesteau cine stie ce si cine stie unde, cum era totul împânzit… Eu m-am nascut dupa ce-au revenit parintii din deportare.
Parintii mei au fost tarani. Au avut pamânt. Nu mult dar au avut. Când i-au deportat, i-au dus împreuna. I-au luat si au calatorit împreuna. Dar nu stiu cum au stat acolo, în lagar. Mamele noastre când s-au despartit nu au avut voie sa se întoarca acasa. Le-au spus – voi sunteti nemti, ramâneti în Germania. Mama nu a avut voie sa vina acasa la copiii ei. Nu cumva sa povesteasca acasa ce e pe acolo. Ea a vrut însa sa vina în Banat. N-a stiut ca nu mai are pamânt, nu mai are casa. A vrut ca orice mama sa revina la copii. Si au prins-o la granita la Graz, înainte de a ajunge în România. „Eu am stiut ca am copii, ca am casa, ca am pamânt, ca sunt taranca si trebuie sa muncesc….“, a zis ea. Au fost mai multi cei care au vrut sa se întoarca asa ca ea. I-au prins si i-au adus înapoi în Germania. Stiu ca ea a facut de trei ori lucrul acesta. Si abia ultima data, a treia oara, a reusit. Si-atunci nu stiu cum a fost, stiu doar ca a trebuit sa anunte cum si cu cine a venit. Nici nu stiu în ce an a ajuns acasa. Stiu ca tata a sosit în urma ei.
Nu peste tot lucrurile au fost ca aici. Cu svabii din Banatul sârbesc a fost si mai rau, La sfârsitul razboiului, sârbii au fost mult mai agresivi. I-au omorât pe etnicii germani de acolo. Pe cei care-au scapat, i-au bagat imediat în lagare. Acolo, la ei. Iar cei care n-au fost în lagare, au trebuit imediat sa fuga de frica sa nu fie ucisi. I-au omorât sârbii, partizanii. Si când au câstigat comunistii, au trebuit sa fuga. De aceea în Sârbia nici macar nu prea au mai ramas nemti. Dar aici, la noi nu a fost asa. Nu au fost asa de agresivi. A fost un mare avantaj când am plecat în Germania ca noi am stiut sa vorbim, si am stiut sa scriem în limba germana. Eu am plecat în ’75. Toti cei care au plecat în Germania din Rusia nu stiau. Mai sunt unii care vorbesc limba germana veniti din foste tari comuniste. Dar stiu numai din familie. Nu stiu sa scrie. Pentru noi a fost un mare avantaj ca a fost asa în România.
Pe mine nu m-a întrebat nimeni însa la scoala sau pe unde-am fost, ce-au facut parintii, daca au fost sau nu deportati sau ce-au facut ei în deportare. În scoala a fost sectie româna, sectie germana dar acolo nu a fost vorba ca au fost parintii deportati.
Dupa ce-au venit din deportare, parintii mei au lucrat la colectiv. Pamânt nu mai aveau. Au ramas si au lucrat în colectiv pâna la capat. Nu au mai facut alta calificare. Daca tata s-a nascut în 1911 a considerat ca e de ajuns – au meseria de taran pentru toata viata. Ce era sa faca?! La 50 de ani ce sa mai faci? Noi am facut scoala care cum a putut. Bine daca au fost parintii tarani era cam greu ca un copil sa ajunga la universitate. Am facut scoala generala de 8 ani, si scoala profesionala la Arad. Am lucrat la Arad. În Germania m-au facut maistru. Pentru noi a fost bine ca am vazut doua sisteme – sistemul comunist si sistemul democratic. Are si ala problemele lui. Ai de lucru, ai bani… Multi svabi plecati de aici nu au putut sa se adapteze. Au înca probleme cu adaptarea. Unii cred ca daca îsi cumpara o masina mare, e semn ca s-au adaptat. Altii au venit si-au zis: „Eu nu mai pot sa vorbesc limba svabeasca sau limba româneasca.“ Si asta iar voia sa însemne ca ei s-au adaptat foarte bine în Germania. Si cum a scris Herta Müller – cât de urât a fost aici… Au râs colegii de lucru în Germania: „Mai, cum era la voi, când duceati mortul la cimitir cu caruta trasa de vaca?!“ Dar asta s-a întâmplat si în Germania, în Bavaria, în primul razboi mondial. Au scris ziarele, au publicat fotografie. Am luat o carte de la Sânandrei cu o fotografie ce arata ca în sat era o caruta frumoasa, cu ferestre negre, anume pentru dus mortii la cimitir. Fiecare comuna avea asa ceva. De unde-am venit eu, n-a fost cum scrie Herta Müller.
Dar de astia, de svabii din Sârbia… Noi avem svabi si în Brazilia. Avem cinci sate de svabi din Banat în Brazilia. Au fost svabi din Sârbia fugiti si în Austria. Sunt si câteva familii din Banatul românesc. Si au cautat, prin Crucea Rosie, care tara îi ia. Tara care are nevoie de oameni buni la lucrat pamântul. La fel venisera în urma cu sute de ani stramosii din locurile de bastina în Estul Europei. Brazilienii au fost în aceasta situatie si dupa al doilea razboi mondial. Si s-au dus 500 de familii de svabi emigrati din Est. Statul brazilian le-a asigurat ogoare acolo. Nu a fost asa mult dar a fost loc destul. Acuma, în ianuarie au împlinit 60 de ani de când au mers acolo. Si au 120 000 de hectare de pamânt. Am fost de trei ori acolo. Acolo brazilienii au spus ca nu poti sa cultivi mare lucru. Si svabii au spus ca fac ei. Si au facut. Brazilienii au mai baut, au mai vândut un hectar. Si svabii au cumparat. În jur de 100 km patrati e tot pamântul cumparat de ei.
A consemnat Lavinia Betea