Continuam publicarea în foileton a lucrarii „Lungul drum spre nicaieri. Germanii din România deportati în URSS“, semnata de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Razvan Mihai, Ilarion Tiu.
KRCSMAR IANOS
În luna februarie, 1945, la începutul lunii, dar nu mai stiu ziua, au venit la mine acasa. Au batut la usa, eram acasa. Un domn de la primarie a spus: „Buna ziua, buna ziua, domnul Krcsmar am venit ca sunteti pe lista sa mergeti în URSS la reconstructie“. A mai spus sa îmi pregatesc haine groase pentru doua-trei zile, pentru drum, sa-mi iau de mâncare ceva si sa ma pregatesc ca ei o sa revina sa ma ia, ca deocamdata merg sa înstiinteze si pe altii sa se pregateasca. Pe urma ei au plecat. Atunci m-am întrebat: „Acum eu ce sa fac?“ Ce sa faci? Nimic. Facem noi un pachet, de mâncare. Cei care ne-au luat sigur nu stiau unde o sa ne duca pe noi. Nici cei care ne-au anuntat, nici cei din tren. Cei din tren au primit destinatia, probabil, când am trecut de granita, atunci cred ca au primit înstiintarea încotro se îndreapta trenul, directia unde se merge. Daca ei nu stiau mai nimic, va dati seama ca noi cu atât mai putin. Totul s-a petrecut foarte-foarte repede. Sotia era gravida în luna a sasea, asa ca a scapat de deportare, a ramas acasa. Pe mine m-a ridicat din casa socrilor, acolo locuiam împreuna cu sotia. Fratele mai mic al sotiei a fost singurul care a scapat. A mai fost deportata sora sotiei, si fratele mijlociu. Ei au fost ridicati mai devreme, eu a, plecat cu ultimul transport. Asa mi-au spus atunci, ca ultimii au fost deportati cei mai în vârsta, oameni mai în vârsta. Asta am si observat acolo, ca în general eram oameni nu tineri. Si femeile din grupul nostru erau în vârsta. Când m-a luat, eu aveam 36 de ani, eram deci mai în vârsta decât majoritatea deportatilor.
Cetatean model
Nu-mi explic de ce m-au luat si pe mine, nu am facut nimic rau, nici în timpul razboiului, nici mai înainte. Am fost angajat la Fabrica de Locomotive, ca lacatus, din 1923 pâna în 1927. Acolo am fost si ucenic. Am fost lacatus pâna în 1945. Dupa ce am revenit din URSS, tot acolo am lucrat. M-am transferat în mai multe sectii – la Control si receptie, Laminare, la Serviciul Tehnic, la Tehnologic, pâna în 1970, când m-am pensionat. În timpul razboiului nu am mers pe front, am fost concentrat la locul de munca, faceam armament. Permanent am lucrat în fabrica, care era militarizata, lucra pentru front. Eu mi-am facut treaba acolo, am fost apreciat de toti. Era un capitan Zaharescu, ala era cu noi, ne cunostea cu numele pe-ntreg, Johann, Rudi, stia cum ne-a chemat pe fiecare. E drept ca nu ne-am înteles asa bine cu toti ofiterii. Dar eu mi-am vazut de treaba.
Nu am simpatizat partidul german. În 1927 m-am înscris la social-democrati. Asta a fost atunci, tot orasul simpatiza cu social-democratii. Vreo doi ani am platit cotizatia, dar dupa aceea nu, nu mi-a placut deloc politica si lumea aia, asa ca am abandonat tot ce tinea de politica. Cu partidul nazist nu am avut nici o legatura. As vrea sa stiu si eu de ce m-au luat!
Lungul drum spre nicaieri
Când au venit acasa la mine sa-mi spuna sa ma pregatesc de plecare, m-am conformat. Nu m-am gândit sa fug, sa ma ascund… Daca bate la usa si spune în doua ore vin sa te ia si rusul sta cu arma, cum sunt armele rusesti… Am fost, cum sa spun, ca trasnit. Am stiut ca se iau oamenii la lucru pentru URSS, dar sincer, nu am crezut ca ma vor lua si pe mine. Asa ca totul s-a petrecut foarte brusc, odata m-am trezit ca niste oameni stau în fata mea si îmi spun: „Mai, fa bagajul, esti pe lista, uite, de la Primarie, la ora 14 venim sa te luam!“. Dupa cum au spus, la ora 14, când au terminat cu înstiintarea, au venit înapoi si m-au luat. M-au dus în scoalã, la biserica catolica, e scoala mare, acolo a fost punctul de adunare. Sala era plina. Aduceau oameni din împrejurimi. Când am ajuns acolo, clasa plina cu oameni, toti cu bagaj, toti cu… Pe unii îi cunosteam, am vazut un vecin mai tânar, care statea pe strada cu mine. Am stat acolo câteva ore. La un moment dat au venit o femeie în civil si un ofiter rus, ne-au spus numele lor si ne-au spus sa ne îmbarcam în niste camioane. Am urcat, claie peste gramada, oameni, bagaje, fara nici o ordine, cum s-a nimerit. Ne-au dus la gara si acolo ne-au îmbarcat în vagoane, câte 30-40 de oameni. Eram ca într-o cutie. Ne-au bagat acolo, au închis usile, si asta a fost. Fara adio, fara la nimic, au fluierat si trenul a plecat. Nu ramas bun, nu nimic. Asta era. Stiu ca mi-a venit sotia si mi-a adus oala cu mâncare pentru drum si nu mai stiu ce. Bine. Am plecat. Acum va spun cum a fost. Pleci undeva cu femei, batrâni, fetele care nu sunt înca casatorite si nu stiu ce… Pentru ele era umilitor. Toaleta nu era, iar vagonul avea o scândura groasa, n-aveau cu ce sa faci gaura. Atunci asta a fost prima problema. Din fericire, unul a avut un topor. Asa am reusit sa facem o gaura, au pus o patura acolo si haide. Cu noi în vagon erau mai mult femei, dar erau si barbati. Trebuia sa mearga la toaleta… Eram asa de multi, ca nu aveai nici un pic de loc, cum te suceai, cum loveai pe cineva. Vagonul era prevazut cu doua rânduri de priciuri, unul sus si unul la etaj. De mai multe ori am întrebat pe femeia aia care era ca conducatoarea noastra, ca sefa noastra, unde mergem. Niznaiu, asa a spus tot timpul. Ca nu stie. Cred ca ea chiar nu a stiut. Sau poate ca nu avea voie sa spuna, dar eu asa am ramas cu impresia, ca nu stia. Cert este ca noi nu am stiut unde ne duc. Am trecut pe la Iasi, la gara, nici n-am stiut bine ce gara este. Pâna acolo trenul nu a oprit deloc. Sefa trenului a venit iar, noi iar am întrebat unde mergem, am primit acelasi raspuns. Trenul a trecut de Iasi, am trecut granita si am intrat pe teritoriul rusesc. A mers trenul toata noaptea, pâna dimineata. Vagonul închis. O cusca mica, ca la câini, cu gratii. Si n-ai putut sa te uiti afara. Când s-a facut zi, am fost deja la Odessa. S-a facut zi si am întrebat din nou unde ne duc. A venit atunci soldatul la noi si ne-a spus sa fim cuminti, sa nu fugim ca ei tot ne prind si atunci trebuie sa muncim mai mult. Nimic. Noi tot mai mergem, tot mai mergem. „Unde ne duceti? Niznaiu“. Acelasi raspuns. Nu stim. Deodata am vazut asa ca era iarna, si niste piramide. Atunci am stiut ca suntem în Donbass, în regiunea unde se scoate carbune. Pâna seara tot am mers, tot am mers. Dar nici n-a avut un nume locul ala. Douazeci de zile a durat drumul.
Salvat de conditia fizica
Asta a fost un loc asa cum sa spun, numai mine au fost acolo, stiti. Mai multe mine, nu numai a noastra. A noastra a fost totusi cea mai mare. De la gara pâna în lagar a fost circa un kilometru de mers, si era iarna. N-am stiut. Ne-am dus în lagar, înauntru am fost împartiti. Eu am fost înregistrat cu numarul 397. Eram în total 400, a fost plin lagarul. Eu am cazut cu doi de la Bocsa, trei din Resita, si înca unul de pe la noi, cu care fusesem coleg de scoala. Sapte am fost în camera si toti am lucrat nu la scos carbune, ci ca meseriasi la mina. Eu am fost lacatus, unul a fost electrician. Lucrul meu a fost lacatusarie, de aia trebuie eu sa merg. Electricianul, la fel. Când a fost ceva, el de reparat la partea electrica, el a trebuit sa mearga. Dar el nu avea voie sa mearga singur, nici eu n-aveam voie. El n-a fost în viata lui într-o mina, eu iar n-am fost. Asta a fost ceva nou si n-am stiut pericolele ce sunt acolo. Am fost gazduiti acolo. Am primit haine, mâncare…
Eu nu am fost platit pentru ce am lucrat, nu am luat nimic, un ban nu am avut. Dar adevarul este ca nici nu aveai ce face cu banii acolo. Tramvai nu era, ca sa cumperi un bilet, magazine nu, era unul singur, un fel de chiosc, cu de toate. Am primit de dormit, am primit de mâncare, am fost îmbracat din cap pâna-n picioare de la ei, am primit de toate, numai ca trebuia sa lucrezi si sa nu parasesti lagarul. Si daca am fi putut iesi ar fi fost tot degeaba. De la gara pâna la lagar era circa un kilometru, iar pe drum nu cred ca am vazut mai mult de cinci-sase case… Eram în pustiu. Asa ca ce sa fi facut cu banii?
Mâncare ne dadeau de acolo, din lagar. Dimineata un ceai si o pâine asa o bucata, asta a fost dimineata. Si când am venit în casa, de la lucru, am primit varza, varza la prânz, varza seara, varza luni, varza marti… si tot asa pâna duminica. Tot a mers cu varza. Si am lucrat 14 luni, cât am stat acolo, numai dupa-amiaza, fara duminica, fara nimic. Puteai lipsi de la lucru numai daca aveai nu mai stiu câte grade temperatura, altfel trebuia sa mergi. Nu a fost doctorita, nu au fost medicamente, nimic nu a fost. Un coleg s-a accidentat – a calcat pe o scândura în care erau multe cuie. Scândura cazuse din mina, cuiele erau în sus, Stefan nu a vazut si a calcat, cuiele i-au intrat în picior pe o parte si au iesit pe partea cealalta… Colegii l-au ridicat, l-au dus la suprafata, în lagar. Dar acolo, ce sa faci cu el? Cu ce sa îl bandajezi, sa îl tratezi, daca nu era nimic, nici un medicament? Aveau doar o camera cu un pat, un fel de infirmerie, si a ramas acolo… Eu nu m-am îmbolnavit deloc, pentru ca aveam o buna conditie fizica. Am facut mult sport, drumetii, cunosc dealurile din jurul Resitei ca în palma, si muntii, am fost pe jos pâna la Sinaia. Am facut si sporturi de echipa. Asa ca am rezistat bine.
Rusii, nepriceputi la treburi gospodaresti
Nici rusii nu o duceau mai bine. Dintre casele lor, mai bune erau scoala si primaria, asta cred ca erau. Restul… erau mici, si pareau destul de recent construite. În beci a stat vaca, dupa a fost o camera unde a avut o bucatarie, în aceeasi camera a si dormit, numai o camera aveau. Cu timpul am avut ocazia sa si merg acasa la ei. La început noi nu am stiut ruseste. Dar eu stiam limba slovaca, mi-a fost de mare folos. Si mi-a fost usor sa învat si ceva ruseste, cât sa ma pot întelege cu ei. Ne chemau pentru ca barbatii lor nu stiau sa faca un lucru în casa, daca era ceva de reparat, ne chemau pe noi. Ca nu poate sa deschida usa, nu poate sa deschida asta, nu se închide, ma rog. Nu era cine sa faca asta. Noi am fost majoritatea meseriasi. Ne-au dus la ei si am reparat ce a fost stricat. Ei traiau asa cum am trait si noi, cu noi în rând. Si au primit ce au avut nevoie de mâncare acolo.
Cât am stat, nu am scris niciodata acasa, si nici nu am primit nimic de la ai mei. De când am plecat, si pâna m-am întors nu am stiut nimic. Am închis usa dupa mine si asta a fost totul, pâna m-am întors nu am stiut nimic, nimic. Nici eu de ei, nici ei de mine. Nici ceilalti care au fost în lagar, din câte stiu eu, nu au primit scrisori.
Din goana camionului
Întoarcerea din lagar este un alt roman, separat. Era o zi ca si toate celelalte zile, în martie 1946. Nu am stat pâna în 1949 pentru ca soldatii rusi care erau prizonieri s-au întors acasa, si nu aveau unde sa îi duca. Lagarul nostru nu era al Armatei, era lagarul societatii de carbune. Si pe noi ne-au aruncat afara, ca sa primeasca prizonierii. Au vrut sa ne duca în Germania, dar nu au vrut sa ne primeasca. Lucram la mina, când a venit un baiat. Dupa 14 luni, am cunoscut multi acolo. Unii erau veniti cu copiii, de 14-15 ani. Colegul meu avea un baiat de 14 ani, care era mai slab, nu putea sa lucreze, lucra mai mult tatal în locul lui. Si în dupa-amiaza aceea a venit baiatul colegului meu: „Krcsmar baci, Krcsmar baci, vino repede la lagar, m-a trimis acela, comandantul….“. Am crezut ca face o gluma, i-am spus ca nu pot sa plec. Baiatul a început sa plânga, daca nu vin în lagar, el o sa aiba probleme, mi-a spus sa vin imediat. Am fugit dupa el, colegul, tatal baiatului, mi-a spus sa ma duc sa vad ce este. Vin sus din mina, 50 metri de sub pamânt. Când, deodata, vine ofiterul, comandantul nostru… zice: „Uite, camionul sta gata cu ceilalti, sa plece, si îmi lipsesti tu…“. Dar eu nu am stiut nimic. „Fugi în baie, acolo este o gramada de haine, îmbraca-te, mergi la lagar, ia ce ai de luat, dar sa nu stai mult. Masina te asteapta“. Cred ca m-am spalat în zece minute, am mers la lagar, am iesit afara. Ofiterul m-a certat, de ce nu m-am grabit. Am ajuns în spatele camionului. Acolo mai erau si alti resiteni, camionul deja era în mers. Am ajuns din mina nr. 9, am mers toata noaptea, pâna am ajuns la un oras. Când am ajuns acolo ni s-a spus ca este o greseala, ca nu mai exista trenuri catre Germania. Am mers înapoi la Odessa, în Rusia. Am stat o noapte în gara. Înainte de a trece în România ne-a tinut 8-9 zile într-o statiune, ne-a dat de mâncare, ne-am plimbat. Acolo, la Odessa. Apoi a venit ordinul sa plecam. Ne-a luat, am trecut Nistrul, am ajuns în România noastra. Ne-a dus la Iasi, Crucea Rosie ne-a dus. A primit fiecare câte o scrisoare, o hârtie, ca sa dovedesti… bilet de identitate. La Iasi ne-au urcat în tren, Crucea Rosie, ne-a bagat în vagon. Nu aveam bani, nu aveam bilet. Eram 8 sau 10 care veneam la Resita. La Odessa erau elvetieni, italieni, unguri, care mergeau mai departe, catre tarile lor.
Destin rupt în doua
În sfârsit, am ajuns acasa. M-am dus la casa mea, a socrilor, de fapt, de unde ma ridicasera, sa-mi vad copilul care se nascuse între timp. Când am ajuns, sotia m-a întrebat de ce m-am mai întors, de ce nu m-am dus la parintii mei? Avea pe altcineva, un avocat, cu care traise tot timpul. Asta a fost. Am mai trait cu ea o vreme. Nu puteam sa plec, pâna nu s-a rezolvat situatia copilului. Trebuia rezolvata problema copilului, din punct de vedere legal. Am mers, am îndurat pâna în 1951. Pâna la urma a trebuit sa divortam, în 1951 a fost termenul de divort. Dupa aceea s-a casatorit cu avocatul, apoi el a murit. Ea s-a casatorit cu altul, cu care traieste si acum, în Germania. Sotul ei era angajat la tribunal, putea sa faca ce voia el cu dosarul. A fost judecat ca sa platesc eu întretinerea copilului. Copilul mi l-a dat mie sa-l cresc pâna la 10 ani, si dupa pe judecata, copilul sa spuna el la cine vrea sa mearga. Dupa 10 ani iar m-am dus la judecata, copilul a fost dat la ea. L-a bagat la Bucuresti, la scoala. E profesor, acum e pensionar, ea e cu barbatul al treilea în Germania, si traieste acolo. Ea e nascuta în 1924. Asta a fost… Nu e dat la fiecare în viata asta sa traiasca ce am trait eu. La mine nu vine fiul, nu a mai fost de un an de zile… E la Vulcan, locuieste la apartament, la etajul 10. Fiul meu are doi copii, una e profesoara, traieste, e cetatean german. Baiatul nu stiu unde sta, de vreo 20 de ani nu l-am mai vazut, si pe fata tot cam asa. Odata a fost la mine amândoi. Asta a fost soarta mea, prin asta am trecut.
Au consemnat
Cristina Diac si Florin-Razvan Mihai.