Continuam publicarea în foileton a lucrarii Lungul drum spre nicaieri. Germanii din România deportati în URSS, semnata de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Razvan Mihai, Ilarion Tiu.
„Acolo am trait
si mi-am pierdut marea iubire“
ROZALIA BRUNER
Se vorbea prin sat ca vor veni niste domni la Casa Culturala sa ne faca acte pentru munca. Dar, care eram mai dezghetati la minte auzisem noi ceva de deportare. Dar nu stiam ce înseamna. Banuiam doar ca nu este ceva bun. Cum eram singura la parinti, iar tata ma lua la toate muncile, ma gândeam în sinea mea ca voi scapa de toata munca câmpului.
În ianuarie 1945, într-o duminica se auzea duba prin sat sa mergem la Casa culturala neaparat. Pentru acte. Dar nu s-a prezentat nimeni. Asa ca au venit la noi acasa si ne-au obligat sa ne facem bagajele. Aveam voie sa luam 70 de kg de persoana, câteva haine si ceva de mâncare. Ne-au dus pe toti la Timisoara unde ne-au urcat în tren pâna la Iasi. Acolo ne-au mutat în vagoane rusesti. Si am mers cu trenul pâna într-un sat, dar nu mai tin minte cum se numea. Din acel sat am mers cu masina pâna în lagarul de la Krivoirog. Pâna în lagar am calatorit toti împreuna – barbati si femei –, iar acolo ne-au separat. Pentru mine a fost mai usor de suportat, eram singura, nu eram casatorita. Dar doua vecine de ale mele, verisoarele mele, le-au ramas doi copii mici cu parintii lor iar sotii le erau înca pe front.
De pe ulita noastra toti care aveau peste 18 ani au fost dusi în Rusia. Au ramas acasa doar batrânii si copiii mici. Eu eram mai firava,mai slabuta, asa ca am lucrat în constructii. Altii mai putin norocosi au lucrat în mina. Dupa un an de zile, cam prin preajma Craciunului, m-am îmbolnavit foarte rau si m-au dus la spital. Am stat aproape sase luni. Nu puteam sa dau vina pe nimeni, poate asa a fost sa fie. Dupa ce am iesit din spital nu am mai lucrat în constructii, ci m-au dus la colhoz, unde am început sa lucrez la taranii de acolo. Mi-am zis ca si-a pus Dumnezeu mâna în capul meu. Primeam mâncare mai multa, daca nu ma saturam, nu eram necajita pentru ca stiam ca mai primesc câte o cana de lapte de la tarani. Lor le era mila de noi. Doar copiii lor ne mai necajeau si strigau dupa noi „nemetzki“, dar ne-am obisnuit si cu asta. Tot acolo am cunoscut un tânar român din Timisoara care avea nume nemtesc. Si tot asa, fusese distrofic si nu mai putea lucra la mina. Pot spune ca a fost marea mea iubire. Dar n-a fost sa fie. Degeaba îmi spunea el ca atunci când vom veni acasa ne vom casatori, chiar daca eram de natii diferite. Într-o zi nu a mai venit la lucru. Niciodata nu am aflat ce s-a întâmplat cu el. Unii spuneau ca l-au adus acasa, altii spuneau ca a putut fugi de acolo cu un vagon de bolnavi spre Germania. Un lucru îmi era clar: daca nu ai noroc dimineata, nu ai nici amiaza.
Niciodata nu am înteles de ce ne-au ales pe noi si cui a fost de folos. Toate astea nu as dori sa se mai întâmple. Nu pentru mine, ca v-am spus, eu am dus-o binisor, dar pentru acei care au murit sau care au ramas socati. M-am resemnat cu gândul ca asa a fost sa fie si fiecare om îsi poarta crucea pe care o poate duce. Pentru mine am luat partea buna. Când ne-am întors în tara, în 2 iulie 1948, ne-au adus pâna la Focsani. Iar acolo ne-au facut acte si am venit tot cu trenul pâna acasa.
Cu ce m-am ales? Nu am mai lucrat pamântul cu tatal meu, ci m-am angajat în constructii la CFR. Am pensie dar… NU M-AM CASATORIT NICIODATA! Nu am înteles niciodata politica. Nici înainte de a merge în Rusia, nici dupa ce m-am întors. Sunt romano-catolica, dar cred ca Dumnezeu este unul pentru toti. Peste cinci zile este ziua mea de nastere, împlinesc 90 de ani. Eu am avut noroc sa traiesc atât, în ciuda faptului ca am fost deportata.
A consemnat Maria Craciun, studenta anul III, Facultatea de Stiinte ale Educatiei, Psihologie si Asistenta Sociala, Universitatea „Aurel Vlaicu“ Arad.
„Mi-am dat valiza cu haine doctorului sa scrie ca sunt bolnava de inima“
ANA MIKOWZ
Am fost ridicata de acasa, atunci locuiam în Jimbolia, nimeni nu a stiut nimic… Ne-au spus sa ne îmbracam si sa luam ceva de mâncare pentru drum. Nu am stiut despre ce este vorba. Am fost dusi la „casa germana“ din Jimbolia. Iar când am plecat de acolo la tren – câte patru persoane pe rând –, am calatorit în vagoane de vite. Mama a ramas acasa. Am voie sa spun asta? Când eu cu fratele si cu tata am fost luati, fratele meu Iosif avea 16 ani, iar eu aveam 19 ani.
Am luat cu mine un ghiozdan si o valiza în care am pus cele mai bune haine, era iarna. Am calatorit în vagon de vite timp de doua saptamâni. Nu stiam unde plecam.
Eram vreo 40- 50 de oamenii într-un vagon. În vagon era iarba uscata pe jos. Dar aveam o patura ce mi-a pus-o mama cu mine. Si stateam pe ea. Nu ne ajungea mâncarea si stateam cu ochii-n patru ca nu cumva sa ni se fure ce ne-am pus de acasa.
Când au ajuns la destinatie si am întrebat unde suntem, ni s-a raspuns ca în Neprodjinsk – lânga Nepojiataps. Am voie sa spun asta? Erau pusi câte patru în rând si dusi la lagar. Acolo stateam câte 40-50 de persoane într-o camera neîncalzita. Paturile erau supraetajate. Dimineata ne trezeau la 6, mâncam câte o bucata de pâine si un ceai. Aveam ratie de 700 grame de pâine pe zi.
Patru în rând mergeam 14 km zilnic pe jos, condusi de rusi. Îmi strigau: „Come stie Halca! Davaci, davaci!“. Adica stai prea mult. „Halca“ era porecla ce mi-au dat-o rusii. Ziua lucram la scos piatra din munte si la încarcat vagoane, iar seara lucram la bucatarie, spalam vase. Nu ar fi fost atât de rau daca nu era foamea. Seara adunam ce ramânea de la rusi, ascundeam prin haine, iar fratele si tatal meu stateau la geamul bucatariei sa le arunc ramasite de pâine. Rusii stiau, dar acceptau pentru ca nu furam, luam colturile si resturile de pâine. Rusii care lucrau cu noi au fost cumsecade, nici ei nu aveau mai mult, iar pe mine m-au simpatizat.
Am stat doi ani pâna când am facut rost de o hârtie de la doctor în care sa scrie ca sunt bolnava cu inima. În schimbul hârtiei, am dat valiza cu haine cu care plecasem de acasa. A venit mai întâi doctorul în camera sa vada ce am în valiza, iar apoi m-a chemat cu valiza sa-mi dea hârtia cum ca sunt bolnava cu inima. Când m-am dus la el, si-a dat seama ca nu sunt acolo toate lucrurile ce i le-am aratat la început. Avea dreptate. M-am rugat de doctor plângând sa-mi dea hârtia. Într-un final mi-a dat-o. Când am plecat de acolo, am fost dusa în Germania. Am muncit la o familie, le faceam curatenie si îngrijeam de casa pentru ca nu mai aveam nimic.
M-am întors în tara cu trenul de marfa, stând ascunsa tot drumul. Când am ajuns la granita, m-am urcat deasupra vagonului si asa am patruns în tara. Mama a plâns când m-a vazut dar n-am stiut sa-i spun ce face fratele si tatal ramasi în Rusia. Acasa nu mai erau oameni tineri. Am voie sa spun asta?
Despre deportare… daca nu esti un om care stie sa se descurce, mori acolo. Am fost sanatoasa si voiam sa îmbatrânesc cu tata si fratele… multi au murit. Cei ce mureau erau dezbracati, pusi în caruta si aruncati într-o groapa cu pamânt. A fost greu… Dar am voie sa spun asta?
Sunt prea simpla sa stiu cine e de vina pentru toate astea. Nu stiu… Rusii aveau nevoie de muncitori, s-a lucrat în constructii… Copiii mei nu vor sa vorbim despre deportare. Îmi spun: „Mama, termina, ai spus ca a fost bine!“
Asculta-i pe cei ce au trecut prin zilele grele ale deportarii pe care nu am sa le uit. Multi au plecat din tara. Dar stramosii nostri au muncit ca sa fie… Si eu sa las si sa plec de aici? Aici e casa mea, aici vreau sa mor. România e o tara buna, bogata si eu aici vreau sa mor, nimic nu ma poate forta sa plec. Am grija de mormintele rudelor si prietenilor. Dumnezeu ma vede si fac numai bine, nu ma doare nimic la vârsta de 87 de ani.
A consemnat Madalina Paunescu, studenta anul III, Facultatea de Stiinte ale Educatiei, Psihologie si Asistenta Sociala, Universitatea „Aurel Vlaicu“ Arad.
„Destinul omului este în mâna lui Dumnezeu“
GABRIELA HEIVEIS
Se auzeau zvonuri prin gara cum ca au trecut vagoane cu deportati si înca vor mai trece. Au venit dupa noi acasa, dar parintii ne-au ascuns pe mine si pe fratele meu spunând ca suntem plecati. Dar noi eram ascunsi în podul casei. Apoi ne-am ascuns în pivnita ca sa nu ne gaseasca. Trei zile ne-au cautat zi de zi acasa. Si în cea de-a treia zi le-au spus parintilor ca daca noi nu aparem, îi vor lua pe ei. Atunci am hotarât împreuna cu fratele meu ca nu ne mai putem ascunde si trebuie sa iesim pentru ca nu acceptam sa ne ia parintii.
Am fost dusi timp de doua zile la scoala unde dormeam pe ziarele care acopereau podelele. Timp în care parintii cautau sa ne ia îmbracaminte si hrana. Dupa aceste doua nopti petrecute în scoala a început adevaratul cosmar. Am fost urcati în bovagoane – vagoane de animale pline de urina animala – si îmbarcati în acestea am calatorit timp de 17 zile.
Dupa aceste 17 zile am ajuns în Ucraina în bazinul Donului, în apropiere de Stalino. Ajunsi aici am început sa lucram în mina si în constructii. Caram pietre de colo-colo, nestiind ziua în care se va termina calvarul acesta.
Când am auzit ca ne vom reîntoarce acasa era jumatatea lui august si atunci începeam sa ne bucuram, dar pâna în decembrie a trecut ceva vreme când am ajuns înapoi acasa.
Nu voi uita niciodata ca femeile erau luate de la 17-35 ani iar barbatii erau luati de la 17-45 ani. Simplul fapt ca eram nemtoaica, pentru ei era suficient pentru a ne deporta.
Am plecat de tânara, dar când m-am reîntors i-am multumit lui Dumnezeu ca sunt vie si teafara încât sa pot începe viata din nou. Pâna în acel moment credinta a fost singurul lucru care mi-a dat forta si putere sa merg mai departe.
Am închis acel capitol nefast din viata mea si am luat-o de la zero, urmându-mi visul si absolvind institutul Maxim Gorki din Bucuresti. Apoi am fost profesoara de limba rusa si mai pe urma lector universitar al facultatii de filologie din Timisoara.
Acum la vârsta de 88 de ani pot spune doar ca am avut parte de o viata frumoasa pe care am trait-o cu intensitate, cu o cariera frumoasa. Faptul ca deportarea mi-a fost trecuta în carnetul de munca face ca în momentul de fata beneficiez de o sursa de venit de pe urma deportarii dureroase prin care am trecut.
Destinul omului este în mâna lui Dumnezeu si nu pot decât sa îi multumesc ca mi-a dat zile sa trec peste toate!