„Pentru pacatele noastre ne-au dus…“
Continuam publicarea în foileton a lucrarii „Lungul drum spre nicaieri. Germanii din România deportati în URSS“, semnata de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Razvan Mihai, Ilarion Tiu.
Nu m-am asteptat sa se intample una ca asta. Eram croitoreasa. Aveam 24 de ani. Necasatorita. Nu am fost niciodata casatorita. Dar nu mai mi-aduc aminte… Trebuie sa ma mai gandesc. Sa ma gandesc inapoi. N-am facut demult asta… Stati sa-mi aduc aminte.
Se vorbea ceva prin sat. Cand au venit rusii si m-au luat, eram la masa. Nu mai stiu sigur. Batranetea… Si am facut pregatirea de plecare. Am luat o carte de citit si o haina ce-o aveam de cusut care nu era gata. S-o termin cu lucrul acolo. Cand a vazut mama ce mi-am luat, a aruncat bocceluta si mi-a adus alta cu mancare.
Am calatorit cu vagon de marha (vite). Calatoria a durat 14 zile. Asa ceva. Am primit si apa. Dar cand trenul se oprea, mergeam si eu sa-mi iau apa din gara. Ne-au dat o data si carne de nu stiu ce. Uscata. Nu mai stiu daca am primit si paine. Stiu ca in vagon incepuse noaptea sa inghete pe jos cand am ajuns in Rusia. Cine-a avut paine in bagaje, ziua s-a udat si s-a murdarit de la apa dezghetata. Noi nu eram invatati sa mancam asa. Si am aruncat painea aceea murdara pe fereastra. O rusoaica a cules-o si ne-a facut asa (isi suge obrajii si duce degetele aratatoare la ei, n. n.). Adica o sa ajungem si noi asa, cu obrajii scofalciti ca ei.
Vinovat nu am facut pe nimeni de cele intamplate. N-am zis nici asa, nici asa. Cand ne-au luat, ne-am dus. Asa cum s-au dus barbatii la razboi inaintea noastra. De ce ne-au dus?… Pentru pacatele noastre ne-au dus.
Am ajuns. N-a fost acolo nici comuna, nici oras. Era un lagar. Era o usa pe care intrai intr-o groapa sub pamant. A fost un fel de bordei mare. Unde daca inaintai, mergeai in jos. Era facut sa se doarma pe priciuri. Am fost multi, vreo 30 acolo. 10 sau 15 pe cate-o parte. Dar cine mai poate gandi?… Afara nu era pom, nu era tufa, nu era crescut nimic. Numai pamant si iarba. Cand incepea ploaia, ne intreceam la fuga care sa intram mai inainte. Cei care intrau ultimii se umpleau de apa in bordei. Se scurgea apa in el. Din lagarul acela nu ne-a dus nicaieri la lucru. Nu stiu cat timp am stat acolo.
Dupa aceea ne-au dus la fabrica la Dnepopetrovsk. Nu stiu ce fabrica fusese acolo. Noi trebuia sa strangem pietrele din zidurile daramate si sa caram gramezile de moloz. Le caram cu targa. Una-n fata, alta-n spate. Alta munca pe care-am facut-o acolo a fost sa descarcam si incarcam vagoane. Cu nisip, var, caramida… Nu tin minte cat a durat asta. Dimineata ne-au dus la lucru si seara veneam „acasa“. Casa era lagarul. A fost cu prici si nu mai stiu ce. E mult de-atunci… Pana in zilele astea. ..
Nu era voie sa vorbim cu rusii. Totusi am vorbit. Daca lucrezi cu cineva, poti sa nu vorbesti cu el?! Era o rusoaica – ne ducea si ne aducea de la lucru. Putea sa nu vorbeasca ea cu noi? Faceam maltar (beton) cu rusoaicele. Si vorbeam cu ele. Si ele cu noi. Cum puteam – prin semne cu ochii si mainile. Am invatat si cuvinte rusesti dar am uitat. Si nici n-am stiut asa bine.
La Dnepopetrovsk am lucrat o vreme si croitoreasa. Intr-o fabrica cu masini de cusut electrice. Se coseau acolo pantaloni si veste pentru barbati. Eu si cele care fusesera croitorese acasa, lucram pentru director. Ce ne cerea. Cu mine a fost alta croitoreasa din Santana si sora-sa. Nu mai tin minte. A trecut demult… Cand ne intalneam cu altii de prin alte lagare, ne spuneau ca a mai murit cutare sau cutare din Santana.
Am fost multe acolo, dar eu ce sa va zic?!… A fost foamete. Am primit pe zi cate-o bucata de paine neagra, patrata si lipicioasa. Si cu ceai fara zahar. La amiaza, o supa. Au taiat in apa frunze de ceapa si castraveti acri. Eram cate zece la o masa. Si fiecare se uita cu pofta ca poate gaseste o bucatica de cartof. Apoi nici rusii nu au avut. Fusese razboi, nici femeile libere care lucrau cu noi nu aveau. Femeile au fost bune acolo. Rusoaicele. Am fost si la colectiv unde-am lucrat cu ele. Au vorbit cu noi. Mancare nu aveau nici ele. Ele primeau de la bucataria lor nu stiu ce, noi de la bucataria noastra. A fost greu. Dar a trecut. Amintirile s-au uitat. Dar Dumnezeu sa ne ierte si sa nu mai fie niciodata asa.
Mi-aduc aminte ca o data la fabrica doua zile nu ne-au dat de mancare. Nacialnicii ne-au spus sa nu mai mergem la lucru daca nu ne da de mancare. Mergeti in oras, in sat si cereti de oameni, ne-au spus ei. Si ne-am dus. Eu cu o femeie. Ne era la amandoua frica sa mergem, asa, acasa la rusi. Primii care au plecat au primit mai mult. Noua daca ne-a fost frica… pentru noi nu mai aveau. Am ajuns pana afara din sat, la o casa mai departata. Nu era nimeni acolo dar casa era deschisa. Nu era nici gard, nici gradina. Aveau doua camere, una mai buna, cu paturi de fier. In masa, in fioc (sertar) – o farfurie plina cu carne fripta si o farfurie cu paine. Tiotinka, tiotinka! – (matusa), am strigat noi. Dar n-a raspuns nimeni. Ne-am dus la alta casa. Era goala. Sus era un baiat care a inceput sa ne injure. Ne-am intors iarasi la casa aceea pustie dar cu mancare. Si iar am strigat. Nu ne-a raspuns nimeni si iar nu am luat nimic. Ne era frica… Am ajuns la alta casuta mai mica. Acolo aveau cartofi, ceapa, castraveti. Ne-au dat si noua. Cu asta ne-am intors in fabrica…
Mai stiu ca ne ducea obligatoriu la cinema sa vedem filme. Noi veneam obosite de la lucru si nu voiam decat sa dormim. Dar la film era obligatoriu sa mergi… Sufla vantul, noi lucram pe acoperisuri sa maturam zapada… Aveam pufoaice dar rusoaicele aveau si niste broboade sa le apere de frig.
Intr-o zi au spus sa ne pregatim ca ne intoarcem acasa. Cu ce-a ramas de la noi, s-a facut asa o gramada. Iar rusoaicele s-au dus si si-au ales din ce nu ne-a mai trebuit noua. La plecare, un ofiter mi-a dat parfum si bani. Am lucrat pentru el si pentru altii – am facut curatenie, am cusut. Prietena mea facea curatenie la un ofiter acasa. Intr-o zi n-a putut si mi-a spus sa merg eu. Sa nu ma tem cand o sa inchida usa in urma mea ca n-o sa-mi faca nimic. Dar sa nu pun mana pe masuta unde are hartii si scrisori. Asa a fost si asa am facut. Pentru asta mi-a dat parfum si bani la plecare.
Dupa ce ne-am intors acasa am vorbit despre deportare. Dar n-aveam ce spune prea multe… Cand am ajuns in tara mi-au dat o scrisoare sa ma prezint sa-mi dea sa lucrez. La Santana au spus ca nu au ce si am lucrat croitorie acasa. Am luat autorizatie de croitoreasa si toata viata am lucrat asa.
Nu am avut familie. De 7 ani stau la azil. De ce sa ma gandesc la asta de-acum? Asa ceva Dumnezeu a dat-o…
A consemnat Lavinia Betea
„M-am nascut in Uniunea Sovietica si nu-mi cunosc tatal“
ANA SZUCS
M-am nascut in 4 august 1949. In Kadevka Nicolaevka, o localitate pe care n-am vazut-o niciodata. Si pe care, chiar daca as fi vrut s-o vad, n-as fi avut cum. Localitatea aceea nu e pe harta.
Eu n-am fost deportata, m-am nascut in deportarea parintilor mei. Cu cateva luni inainte de intoarcerea lor acasa. Dar evenimentele mi-au fost povestite de mama, care avusese in momentul deportarii 18 ani. Inainte sa fie deportata, mama invatase la o scoala de maici. Totul s-a intamplat foarte repede, nimeni nu a stiut nimic. Asa zicea ea.
Uneori zic ca pentru cele ce s-au intamplat atunci cu noi, responsabil a fost statul roman pentru ca s-a complacut in situatie. Alteori, asa cum l-ati auzit si pe parintele Fischer vorbind, cred ca responsabila a fost Germania, care a intrat in razboi. Care a inceput acel razboi.
In familia mamei a fost o tragedie deportarea. Au deportat-o si pe sora ei, si pe-un unchi care a murit pe drumul inapoi spre casa. Dupa ce a stat 5 ani in Rusia, n-a mai rezistat. Multe prietene de-ale mamei de la scoala si din vecini au fost deportate. Mama mi-a povestit ca in graba cu care au fost trimise, n-a putut lua cu ea decat lucrurile necesare. Dar am si acum o carte veche de rugaciuni, ramasa de la mama, care stiu ca a fost cu ea in deportare.
Povestea ca oamenii au fost dusi in vagoane de marfa. Transportul a fost tragic, calatoria a durat doua saptamani. Si au schimbat si trenurile, credea ea, pentru a-i deruta pe deportati. Primele lucruri pe care mama le-a vazut cand au ajuns la destinatie au fost niste cladiri ca niste cazarme, unde urmau sa locuiasca. Oamenii nu erau batuti, dar mancarea era mizerabila. Mancau coji de cartofi sau de fructe. Intr-o zi, au crezut ca au primit la masa supa de pui cu galuste de gris si s-au bucurat. Dar era, de fapt, o supa cu niste bucati de mamaliga. Mama lucra in mina, la 400 m sub pamant, cu apa pana la genunchi. Dupa un accident la munca, si-a rupt piciorul. Cine s-o puna in gips acolo si s-o trateze?! A ramas cu el deformat.
Din cate stie ea, nimeni nu a fost omorat, nimeni nu a murit dintre ei dar erau fortati sa lucreze foarte greu. Si a fost nevoie ca mama sa invete limba rusa pentru a se intelege cu paznicii.
Dupa ce a ramas insarcinata, mama n-a mai putut sa lucreze in mina si a fost lasata sa lucreze la bucatarie. A fost interpretat ca un gest de bunavointa – si de ea, si de ceilalti din lagar. Despre efectele deportarii, eu ca fiica a ei as putea spune ca daca mama nu ar fi fost deportata si daca nu-l intalnea acolo pe tatal meu – deportat si el din Ungaria, eu nu as fi existat.
La intoarcere, a fost un soc pentru familie ca mama sa se intoarca, cu un bebelus de cateva luni, in brate. Tata nu a vrut sa vina in Romania, impreuna cu mama si cu mine, bebelusul. S-a intors in Ungaria, la el acasa. Nu stiu nimic despre el si nu l-am vazut niciodata. Pana sa revenim noi, bunica a crezut ca moare de dorul fetelor ei. Sora mamei mele a fost si ea plecata in Germania.
Dupa revenirea acasa, mama a vrut sa se angajeze ca invatatoare, dar nu a fost lasata. Nu au fost lasati sa povesteasca despre ce s-a petrecut in Uniunea Sovietica. Iar apoi a fost deportata in Baragan.
Daca ei i s-au intamplat toate aceste nenorociri, in timpul scolii mi-a fost frica sa nu cad examenele. Din aceleasi cauze, unii vecini si colegi au avut de suferit.
As spune azi despre deportare ca a fost o vale a plangerii pentru cei care au supravietuit si o vale a mortii“ pentru cei care au murit.
Cand povestesti astazi, oamenii arata compasiune. In cartile de istorie evenimentele acestea trebuie sa fie prezentate corect, pentru ca lumea nu stie adevarul complet. Si sa fie atenti sa nu se mai intample asa ceva niciodata.
De pe urma acestei deportari, a muncii fortate, au castigat rusii.
Ar fi putut fi impiedicat de cei care au suferit, acel rau? Nu, pentru ca marea majoritate au fost tineri si nu au avut nicio vina. Timpul acela a inceput ca o gradina frumoasa cu flori, unde a cazut o bomba. In urma dezastrului a rasarit si un izvor. Izvorul acela a fost credinta care ne-a tinut in viata si ne-a facut sa ramanem normali. Destinul nostru a fost in mana lui Dumnezeu.
Despre mine nu cred ca as fi putut sa ma adaptez si sa suport, daca as fi fost mai mare, cand s-au intamplat evenimentele.
A consemnat Andrada Bejan,
studenta anul III, Facultatea de Stiinte ale Educatiei, Psihologie si Asistenta Sociala, Universitatea „Aurel Vlaicu“ Arad