Valurile deportarii
în arhivele istorice
Memoria deportarii etnicilor germani din România în Uniunea Sovietica a fost conservata cu predilectie la nivelul comunitatii. Dupa 1990, forumurile locale ale germanilor din România, dar si asociatiile din Germania, au editat unele volume continând amintiri ale deportatilor. Mai putin tratata în istoriografia de limba româna, tema poate fi reevaluata astazi, cu ajutorul documentelor pastrate în mai multe fonduri arhivistice.
În anii 1944-1945, ca forma de reparatii de razboi, decidentii sovietici au deportat în Donbas si în Urali germani din URSS, România, Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria, Ungaria. În ciuda protestelor Guvernului Radescu, masura s-a aplicat deci si în România, în lunile ianuarie-februarie 1945. Aproximativ 70.000 de sasi si svabi din Transilvania, respectiv Banat, au fost obligati sa munceasca în conditii inumane, fara îngrijire sanitara, prost hraniti si îmbracati, în mine de carbune si cariere de piatra, în colhozuri si în constructii.
Germanii din URSS, primii deportati
Calvarul etnicilor germani din centrul si estul Europei a fost anuntat de masurile luate în Uniunea Sovietica, imediat dupa declansarea campaniei din est, din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. La 28 august 1941 – ca masura preventiva si nu punitiva, dupa cum se preciza – sovieticii au adoptat un decret prin care populatia germana din U.R.S.S., aproximativ 1,2 milioane de indivizi, a fost stramutata în Siberia si în Kazahstan. Conform decretului, deportatii aveau dreptul sa ia cu ei bunuri în greutate de maximum 200 kilograme, respectiv 1 tona de familie. În fiecare tren trebuia rezervat un vagon separat pentru echipa medicala, alcatuita dintr-un medic si doua surori. În realitate, aceste prevederi nu s-au respectat. Germanii au avut cel mult doua ore la dispozitie pentru a strânge haine si alimente de stricta necesitate. Celor mai multi li s-a refuzat sa ia provizii pentru o luna de zile. Din surghiunul la care i-a obligat statul sovietic, ei s-au întors în mai multe valuri, pâna în 13 decembrie 1955.
Spre finele conflagratiei mondiale, s-a desfasurat al doilea val al deportarii etnicilor germani originari din Uniunea Sovietica. Victime au fost cei stramutati în vest de autoritatile celui de-al Treilea Reich. Ei au fost repatriati împotriva vointei lor, si au fost folositi la munca fortata. În aceasta situatie s-au aflat 203.706 germani sovietici, internati în lagare si colonii speciale în perioada septembrie-decembrie 1945.
Simultan, au fost deportati etnici germani din tarile est-europene intrate în sfera de influenta a Armatei Rosii, ceea ce conteaza drept al treilea val de deportari. Înca din 1943, în Uniunea Sovietica se vehicula ideea folosirii germanilor la reconstructia economica a U.R.S.S., ca forma de recompensa pentru distrugerile cauzate prin invazia nazista. Profesorul Eugen Samuilovici Varga, economist marxist de origine maghiara, seful unui institut de politici economice moscovit, a lansat printre primii aceasta ipoteza. Cereri asemanatoare s-au formulat si în alte state afectate de razboiul declansat de Adolf Hitler, precum Franta, Belgia si Olanda. Chiar si în Extremul Orient, în China si în Coreea, au existat voci care au cerut folosirea japonezilor la reconstructia economica.
La 9 octombrie 1943, Maxim Maximovici Litvinov, adjunctul Comisarului Poporului pentru Externe, în nota intitulata „Relatiile cu Germania si alte tari inamice din Europa“, a amintit posibilitatea despagubirilor de razboi din partea Germaniei prin folosirea la reparatii a populatiei germane. Propunerea sovietica a fost reluata pe canale diplomatice, prin Ivan Mihailovici Maisky, ambasadorul sovietic în Marea Britanie, în luna octombrie 1944.
Din momentul în care soldatii rusi au patruns în Balcani, au aparut si pârghiile transpunerii în practica a acestei decizii. La 23 august 1944, România a întors armele împotriva statelor Axei, rasturnând de la putere pe Maresalul Ion Antonescu. Abia în noaptea de 12/13 septembrie 1944 s-a semnat armistitiul între România si Puterile Aliate, prin care a încetat starea de razboi între cele doua parti. Conform conventiei semnate cu acel prilej, prin art. 18, s-a înfiintat Comisia Aliata de Control (C.A.C.), aflata sub ordinele Înaltului Comandament Sovietic. În perioada urmatoare, aceasta institutie a avut un rol foarte important în afacerile militare si politice ale statului român.
În toamna anului 1944, dupa ce trupele Armatei Rosii au patruns în Transilvania si în Banat, germanii au fost împartiti în mai multe categorii, în functie de activitatea politica din trecut. Membrii organizatiilor militare germane (Waffen SS, Organizatia „Todt“) au fost trimisi în lagare de prizonieri, iar cei lipsiti de activitate politica si militara au fost întrebuintati la „munca de folos obstesc“: saparea transeelor, dezafectarea unor locatii, în transporturi, la munci agricole, pentru repararea si construirea drumurilor, soselelor si a cailor ferate s.a. Din cauza grelelor conditii de lucru, multi dintre ei s-au îmbolnavit. „Dar ceea ce este mai grav este împrejurarea ca familiile acestor concentrati pentru munca în folosul statului au fost expusi celor mai grele privatiuni si chiar mizeriei, fiindca statul n-a retribuit munca lor“, se precizeaza într-un memoriu redactat de conducerea comunitatii germane.
Iugoslavia, Ungaria, România
În jur de 13.000 germani din Iugoslavia au fost deportati în Uniunea Sovietica înca din lunile octombrie-noiembrie 1944. România a început deportarile abia în ianuarie 1945. În Conventia de Armistitiu încheiata la 12 septembrie 1944, nu era mentionata nici o masura punitiva fata de germani, desi, în epoca au existat zvonuri ca deportarea era prevazuta într-o clauza secreta.
În 16 decembrie 1944, Comitetul de Stat pentru Aparare sovietic a emis Ordinul nr. 7.161, prin care urmau sa fie deportati barbatii cu vârste cuprinse între 17 si 45 ani, respectiv femeile cu vârste cuprinse între 18 si 30 ani, de origine germana, din mai multe tari est si central europene: România, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria si Cehoslovacia.
Cererea sovieticilor referitoare la populatia germana apta de munca a surprins autoritatile române. Amanunte despre reactia guvernului Nicolae Radescu detinem din corespondenta diplomatilor americani acreditati la Bucuresti. La 4 ianuarie 1945, Burton Berry, trimisul Statelor Unite ale Americii în România, a adresat o telegrama Secretarului de Stat, la Washington. El scria ca, în urma cu o zi, ministrul român al Afacerilor Externe, Constantin Visoianu, greatly disturbed (profund socat/ravasit, n.a.) primise o solicitare din partea generalului rus Vladislav Petrovici Vinogradov, vicepresedintele C.A.C. În mod imperativ, Guvernului român i se cerea întocmirea, pâna la 15 ianuarie 1945, a listelor cu cetatenii de origine germana, în scopul trimiterii acestora în Uniunea Sovietica. Pentru transport, Vinogradov cerea 5.000 de vagoane. În telegrama sa, Berry nota ca executivul român protestase împotriva acestei solicitari, care nu era prevazuta în Conventia de Armistitiu. La 4 ianuarie 1945, însusi Nicolae Radescu, presedintele Consiliului de Ministri, printr-un mesaj personal, a confirmat lui Berry cele întâmplate. Initial, Guvernul român s-a opus acestei masuri dure, invocând trei argumente: de natura economica (importanta elementului sas si svabesc pentru economia româneasca), umanitara si legala (nu era prevazuta în Conventia de Armistitiu).
La 6 ianuarie 1945, Comisia Aliata de Control a adoptat Ordinul nr. 031, înaintat guvernului României, prin care se cerea mobilizarea la munca a populatiei germane (barbatii între 17 si 45 ani si femeile între 18 si 30 ani). O singura exceptie se admitea, pentru mamele care aveau în îngrijire copii de pâna la un an.
Proteste formale
În aceasta perioada, liderii comunitatii germane, Hans Otto Roth si Rudolf Brandsch, si I. Constantinescu, presedintele Societatii Nationale de Crucea Rosie, au presat guvernul sa refuze executarea acestei masuri. În 13, respectiv 15 ianuarie 1945, însusi prim-ministrul României, gen. Nicolae Radescu, a remis gen. Vinogradov doua note de protest. Înaltul demnitar român a reluat argumentele sale: „Acesti lucratori, al caror numar se mai ridica astazi la o jumatate de milion, se afla stabiliti în tara de vreme îndelungata (7 veacuri pentru cei din Transilvania, 2 veacuri pentru cei din Banat), ca ei se afla prin aceasta atât de integrati în complexul de viata al neamului românesc încât alcatuiesc o adevarata parte organica a acestuia si ca, în consecinta, smulgerea lor, fie si vremelnica, din mediul lor firesc, ar aduce în toate ramurile de activitate a tarii (aparat de stat, armata, industrie, comert, banci, agricultura etc.) o grava si adesea ireparabila perturbatiune“. Datorita interventiilor lui Radescu, au fost exceptate, de la aplicarea ordinului câteva categorii de populatie precum muncitorii industriali calificati, femeile germane casatorite cu români, calugarii si calugaritele, cei inapti pentru munca fizica. În realitate, nici aceste exceptii nu au fost respectate în totalitate.
Se pare ca primele deportari au început la 10 ianuarie 1945, la Bucuresti, de unde au fost ridicate 2.000 de persoane. A doua zi, doar „Viitorul“, ziarul Partidului National Liberal (PNL), a publicat un editorial pe aceasta tema. De altfel, cu o zi în urma, Dinu Bratianu, presedintele PNL, protestase împotriva deciziei, pe care o cataloga drept o „discriminare rasiala“.
Operatiunile s-au desfasurat conform recomandarii C.A.C. În fiecare resedinta de judet, un ofiter sovietic, sprijinit de Politie si de autoritatile de stat, coordona misiunea colectarii persoanelor. Etnicii germani erau predati Legiunii de Jandarmi si condusi la locurile de adunare (scoli, camine culturale, licee) din orase si comune mari, în apropierea carora erau amplasate statii de cale ferata. Sefii organelor locale de judet si politistii întocmeau tabele nominale pe localitati, care erau trimise apoi Subsecretariatului de Stat al Politiei, în câte doua exemplare, prin D.G.P. Conform directivelor, fiecare persoana putea lua cu ea maximum 200 kg de bunuri, constând în haine, lenjerie, vesela si alimente pentru 15 zile.
Sub paza stricta, germanii au fost transportati cu camioane si carute la garniturile de tren. Au fost urcati în vagoane de transportat animale, în grupuri de pâna la 30 de persoane. Pe diverse rute, deportatii au fost expediati în Uniunea Sovietica, dupa calatorii ce au durat între doua si patru saptamâni, functie de lagarul-destinatie. La granita dintre România si URSS, deportatii au fost transbordati în alte vagoane, adaptate cailor ferate rusesti cu ecartament larg.
Abuzuri, favoruri
Cu prilejul întocmirii listelor s-au savârsit numeroase abuzuri. Prevederile legale referitoare la vârsta limita a celor deportati, la categoriile sociale exceptate de la deportare si chiar la nationalitatea acestora, au fost încalcate în mai multe rânduri. Bunaoara, au existat cazuri în care fete si baieti de 16 ani au fost trimisi în Uniunea Sovietica. În alte situatii, printre cei ridicati abuziv s-au aflat români, maghiari sau sârbi care purtau nume germane.
Uneori, jandarmii români au semnalat abuzurile soldatilor sovietici. De exemplu, postul de jandarmi din com. Bod (jud. Brasov) a alcatuit un proces verbal prin care a denuntat neregulile comise fata de 52 de germani (24 barbati si 28 femei), exceptati de la deportare. „S-a intervenit de noi, catre ostasii sovietici, pentru ca acesti locuitori sa nu fie ridicati, însa am fost refuzati“, precizeaza seful postului de jandarmi. În semn de protest pentru aceasta ilegalitate, românii „nu le-au dat srusilort nici un concurs“.
De o situatie privilegiata s-au bucurat muncitorii de origine germana si maghiara, care au avut „atitudine antifascista, democratica“, adica simpatizasera cu Partidul Comunist din România sau erau membri ai acestuia. În arhive s-au descoperit astfel de liste cu angajatii atelierelor Grivita, locomotive si vagoane. Documentul a fost întocmit în data de 10 ianuarie 1945. De asemenea, în zilele urmatoare, organizatiile de partid au înaintat Comitetului Central al PCR tabele cu „oameni de încredere“ de origine germana, dovediti ca „luptatori antifascisti“.
Cifrele deportarii
Totusi, putini dintre membrii comunitatii germane s-au bucurat de asemenea favoruri. În ianuarie-februarie 1945, din România au fost deportate între 60.000 si 70.000 de persoane. Cifrele variaza de la o sursa la alta, dar se încadreaza în general în aceste limite. Potrivit cercetatorului Pavel Polian, au fost deportati 155.262 germani din Germania si Polonia, 67.332 din România, 31.920 din Ungaria, 12.579 din Iugoslavia, 4.579 din zona sovietica de ocupatie germana – viitorul stat R.D.G. s.a.; în total, 271.672 persoane.
Conform unui raport al Inspectoratului General al Jandarmeriei, Directia sigurantei si ordinii publice, din 14 februarie 1945, pe listele nominale au fost înscrise 61.716 persoane. La data redactarii tabelului, fusesera ridicate deja 46.540 persoane.
O ancheta demografica realizata de Institutul national de Statistica, la 15 august 1949, avanseaza o alta cifra în legatura cu germanii deportati: 70.148 persoane.
Încadrati în categoria „colonistilor speciali“ (spetpereselenti, în limba rusa), deportatii au fost distribuiti în diverse lagare si colonii de munca de pe teritoriul sovietic, din bazinul Donet (Ucraina), în Krivoi Rog, în Urali si chiar Siberia. În ciuda alimentatiei precare, ei au fost folositi la munci dintre cele mai grele: constructii, minerit, defrisarea padurilor. În anii 1945-1946, din cauza conditiilor inumane de munca, de igiena si de hrana, rata mortalitatii a atins cote alarmante. Supravegheati de NKVD-isti, „colonistii speciali“ se supuneau legilor sovietice ale muncii, prevazute în Rezolutia nr. 35 („Drepturile celor stabiliti în coloniile speciale“), adoptata de Consiliul Comisarilor Poporului la 8 ianuarie 1945. Deportatii s-au întors în tarile de bastina în mai multe valuri, dintre care cel mai consistent a fost în decembrie 1949. Se estimeaza ca 66.456 de etnici germani dintre cei adusi cu forta din statele est-europene, au decedat în lagarele sovietice. Dintre cei plecati din România, aproape 10.000 de persoane (aproximativ 15 %) au decedat departe de casa.
Grijile celor de-acasa
Situatia celor trimisi în Uniunea Sovietica a preocupat conducerea comunitatii germane din România. La 10 februarie 1945, asadar la o luna dupa debutul deportarilor, lideri germani, nementionati, din pacate, într-un document pastrat în arhivele PCR, adresau partidului un memoriu („promemorie“) despre starea economica dificila a conationalilor ramasi acasa. „A venit momentul sa examinam si noi în mod obiectiv, fara plânsete si fara recriminari, situatia poporului nostru“, se mentioneaza în acest document. Prima doleanta a autorilor se refera la instituirea unei corespondente cu germanii deportati: „Sasii si svabii din România doresc sa reia cât de curând contactul cu consângenii lor trimisi în URSS pentru munca“, cu ajutorul „cercurilor sovietice competente în aceasta materie“. Se propunea o miscare propagandistica printre sasi si svabi „în contra hitlerismului“, favorabila „pacii între popoare“.
La câteva saptamâni dupa deportare, sasii si svabii ramasi în patrie au fost ridicati de Politie si de Jandarmerie si folositi pentru diverse munci. Ei au alcatuit „batalioane sau coloane de lucru“ folosite pentru lucrarile publice. În luna martie 1946, un astfel de transport de germani, barbati si femei, a fost trimis la minele de carbuni din Petrosani. La 19 februarie 1945, CAC avertiza guvernul de la Bucuresti asupra germanilor „civili si militari“ care scapasera de deportare si care „traiau în mod liber pe teritoriul României“, fara sa fie încadrati în „batalioanele de lucru“.
Conform unui raport al Inspectoratului Regional de Siguranta Timisoara, starea de spirit a populatiei germane era foarte proasta. Oamenii erau îngrijorati de soarta rudelor plecate la munca în URSS si a celor aflati în Germania si de pierderea pamânturilor prin reforma agrara.
Integrarea repatriatilor
Spre sfârsitul anului 1945, sovieticii au trimis înapoi acasa deportati bolnavi sau accidentati care erau considerati inapti pentru munca. În momentul revenirii în România, acesti cetateni erau considerati repatriati. Astfel încât trebuiau sa urmeze anumite proceduri. Mai întâi, se prezentau în fata Comisiilor de Triere a repatriatilor din URSS, instituita în baza ordinului Directiei generale a Politiei Nr. 5372 din 11 mai 1945, la câteva zile dupa încheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Cei deportati se înfatisau la primariile comunelor în care aveau domiciliul. Functionarii primariilor raportau mai departe politiilor din orase, respectiv posturilor de jandarmi din comune, daca repatriatul era înscris în registrul de nationalitate înainte de 30 august 1940. Mai apoi ei erau înscrisi în evidentele Biroului de Populatie al comunei unde se stabileau. De asemenea, se completau niste declaratii prin care fostii deportati furnizau informatii personale referitoare la anul si locul nasterii, starea civila, profesia, cetatenia, nationalitatea, ultimul domiciliu, indicau data la care au parasit România, împrejurarile „care l-au determinat sa paraseasca tara“, unde au locuit. În final, trebuiau sa indice noul domiciliu. Dupa ce era „triat“, în baza acestei declaratii-fisa si a actelor prezentate, i se recunostea calitatea de „repatriat deportat“. În termen de 15 zile era obligat sa se prezinte organelor administrative si politienesti din localitatea de destinatie, care îi eliberau buletinul.
Pentru o perioada de timp, fostii deportati, prea obositi si unii dintre ei bolnavi, ramâneau acasa în îngrijirea familiilor. Cei tineri, deportati la vremea la care erau înca elevi de liceu, nu-si mai puteau continua studiile, fiind obligati sa munceasca pentru a se întretine pe ei si pe ceilalti membri ai familiei. În timp, situatia lor economica s-a reglementat. Perioada petrecuta în URSS a fost trecuta în cartea de munca si adaugata la vechimea în munca. Ramasi fara avere, multi îsi vindeau lucruri personale (haine, lenjerie, bijuterii, chiar imobile).
Au aparut tensiuni generate de împroprietarirea colonistilor care, în lipsa locuitorilor germani, îsi însusisera bunurile lor. Astfel de cazuri s-au semnalat de pilda la Directia Generala a Sigurantei Statului, în jud. Târnava Mica: „Cetatenii români de nationalitate germana ce s-au înapoiat de la munca obligatorie din URSS în orice ocaziuni spun ca lor li s-a spus la plecarea din URSS si în centrul de Triere de la Focsani ca, odata cu venirea la domicilii, vor fi pusi în toate drepturile lor“.
În anii 1945-1946, conducerea comunitatii germane a înaintat autoritatilor române diverse memorii referitoare la starea minoritatii. Bunaoara, în aprilie 1946, solicitau, printre altele, interventia guvernului român pe lânga guvernul Uniunii Sovietice prin care cetatenii „dusi la munca obligatorie, sa se întoarca cât mai curând în patria lor“.
Dar pentru majoritatea deportatilor trimisi în Donbas, Urali si Siberia calvarul s-a terminat abia la sfârsitul anului 1949.
LAVINIA BETEA,
CRISTINA DIAC,
FLORIN-RAZVAN MIHAI,
ILARION TIU
Nota redactiei
Din motive de spatiu si de adecvare la suportul publicistic, notele si câteva tabele au fost eliminate; ele vor putea fi consultate de catre cei interesati în varianta tiparita în volum a lucrarii.