Su Tong, Lumea de orez, traducere de Dinu Luca, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2015
Dacă nuvela Soţii şi concubine (1989) ecranizată în 1991, în regia lui Zhang Yimou, i-a adus lui Su Tong celebritatea internaţională şi a reprezentat un şoc pentru cititorul occidental, mai ales dacă ţinem seama de tema aleasă (rivalitatea dintre soţiile şi concubinele din cadrul aceleiaşi familii în China anilor ’20 ai secolului trecut), consacrarea deplină a scriitorului se produce în adevăratul sens al cuvântului după apariţia romanului Lumea de orez (1991).
O lume infernală
Su Tong demonstrează, în acest text, că este pe deplin capabil să construiască un plan narativ de largă respiraţie şi de substanţă, preluând o serie de elemente care marcaseră literatura chineză în deceniile anterioare şi care se regăsesc în proza lui Ba Jin sau Lu Xun, cum ar fi predilecţia oamenilor pentru superstiţii ori supunerea nu o dată orbească în faţa unei autorităţi patriarhale. Aceşti autori sperau că, prin evidenţierea acestor aspecte, vor determina trezirea spirituală a unei Chine înţepenite în mecanismele şi ritmurile unei tradiţii care, în contextul epocii moderne, se dovedeau anacronice. Su Tong, însă, pornind subtextual şi de aici, oferă cititorului (şi) altceva. În primul rând, o viziune romanescă uluitoare şi puternică, dar şi o carte care depăşeşte condiţionările oricărei ideologii, fie ea şi una implicită. Populând textul cu personaje violente şi groteşti, dar puse şi sub un evident semn al tragicului, scriitorul configurează, în Lumea de orez, aproape pe nesimţite, un univers brutal şi neprimitor, în care se mişcă numeroase apariţii infernale, punând la tot pasul la îndoială existenţa binelui. Cartea nu e nicidecum o lectură plăcută, uneori textul abundă în detalii ce duc cu gândul la estetica naturalismului şi la unele dintre cele mai dure pagini ale lui Zola, de pildă. Numai că, pe de altă parte, cititorul nu poate lăsa din mână Lumea de orez, Su Tong reuşind aici performanţa de a cuceri printr-o creaţie care nu „place“, dacă ar fi să ne luăm după standardele consacrate, dar care, în egală măsură, nu poate fi uitată uşor.
În mare, subiectul e axat pe evidenţierea devenirii lui Cinci-Dragoni, un tânăr care ajunge la oraş mai mult mort decât viu, călătorind clandestin cu un mizer tren de marfă, în căutarea unui trai mai bun, după inundaţiile catastrofale care îi afectaseră localitatea natală, Satul cu nuci, aflat la peste opt sute de li distanţă. Primit cu brutalitate de bandele de infractori de la periferie, care îi administrează imediat după sosire o lecţie care-l face să înţeleagă pe dată legile violenţei ce guvernează universul citadin, Cinci-Dragoni reuşeşte, totuşi, să primească o slujbă şi adăpost în casa jupânului Feng, proprietarul unui magazin de orez. Epoca e, la fel ca şi în Soţii şi concubine, cea a anilor ’20 – ’30, iar mentalitatea oamenilor, deşi majoritatea sunt avizi după îmbogăţire, rămâne legată în mare măsură de elementele tradiţionale chineze. Interesant este că, deşi, cel puţin aparent, Cinci-Dragoni avea şansa evoluţiei din toate punctele de vedere după mai multe întâmplări care-i sunt favorabile (ajunge să se căsătorească, pe rând, cu ambele fiice ale stăpânului său, Zhiyun şi Qiyun), tânărul nu face altceva, de-a lungul primilor ani petrecuţi în oraş, decât să decadă din punct de vedere spiritual. şi să se dezumanizeze treptat.
Privit din acest punct de vedere, finalul romanului, mai precis călătoria pe care vrea s-o facă Cinci-Dragoni, acum bătrân şi foarte bolnav, spre ţinuturile natale, unde vrea să ajungă cu un cărucior plin cu orez, încheiată, însă, cu moartea sa înainte de a fi sosit la destinaţie, nu reprezintă vreo alegere etic-justiţiară a autorului (câtă vreme odată cu dispariţia protagonistului nu dispare răul din lumea în care acesta trăise!), ci un soi de sumbru adagio cu privire la universul uman abordat. Căci, pentru a ieşi din infern, fiinţa umană trebuie să facă, din proprie iniţiativă, o serie de paşi hotărâţi spre lumină. Or, aşa ceva pare a fi cu neputinţă pentru majoritatea covârşitoare a personajelor din Lumea de orez.
A trăi şi a supravieţui
Su Tong evită cu grijă dihotomiile de genul buni sau răi, frumoşi şi urâţi, nedorind să elaboreze romanul acesta în funcţie de normele oarecum rigide ale unui astfel de model estetic. Iar ceea ce şochează pe de o parte, iar pe de alta convinge, în contextul unui astfel de univers uman, este că în Lumea de orez nu se poate vorbi despre vreun conflict între cei care ar merita salvarea şi cei care, dimpotrivă, ar trebui să fie sortiţi eşecului şi violentei ieşiri din scenă. Sigur, Cinci-Dragoni dă impresia, în primele pagini, că ar putea deveni mai bun, însă mecanismele lumii şi, fără îndoială, ale propriului suflet, îl fac să aleagă cealaltă cale. În mijlocul celor care nu ezită să lovească, să manevreze, să tortureze sau chiar să ucidă – şi nu întotdeauna pentru că ar avea ceva de câştigat din asta, ci realmente gratuit – Cinci-Dragoni nu-şi va mai dori, de la un moment dat încolo, decât să-i poată domina pe cei care, la început, îl umiliseră. Nu va surprinde, deci, că tocmai el va ajunge coordonatorul bandei care, în prima sa zi în oraş, îl lăsase aproape fără suflare. Decis să se răzbune şi să pedepsească pe toţi cei care îl răniseră, inclusiv pe prima sa soţie, fiica cea mare a jupânului Feng, care îl părăseşte, Cinci-Dragoni pune la cale mecanisme nemiloase şi comportamente ce întrec orice imaginaţie, cercul vicios al violenţei nemaiputând fi, aşadar, oprit nici măcar prin moartea sa.
Titlul romanului primeşte, privit din acest unghi de vedere, semnificaţii nebănuite. Fiindcă, dacă viaţa e o neîncetată încleştare şi o neiertătoare luptă pentru supravieţuire, orezul devine metafora cuprinzătoare a sforţărilor pe care le fac toate personajele, dar mai cu seamă Cinci-Dragoni, pentru a se ridica mai presus decât cei din jur. Orezul e hrana care te ajută să supravieţuieşti, iar uneori un bol de orez poate face diferenţa între viaţă şi moarte, după cum află, pe pielea sa, protagonistul, convins că cine deţine controlul asupra resurselor de orez deţine şi puterea asupra celorlalţi. Prin urmare, nu va ezita să facă realmente totul – şi orice! – pentru a pune mâna pe prăvălia stăpânului său. Care, suficient de abil la început, dar ignorând, totuşi, dorinţa de parvenire a tânărului său servitor, îi permite să se căsătorească cu fiicele sale, cu condiţia să-şi păstreze doar pentru sine afacerea. Romanul devine, deci, nu doar cronica măririi şi decăderii unui om care vrea cu disperare să-şi depăşească umila condiţie, ci, deopotrivă, cuprinzătoare – şi lipsită de orice idealizare – frescă a unui univers crud, de care omul se poate apropia doar abandonând cu desăvârşire orice speranţă…
„Lăsaţi orice speranţă…“
Unica pasiune a lui Cinci-Dragoni rămâne, în ciuda mariajelor sale şi a oricărei legături umane, orezul – venerat, pe alocuri, cu o fervoare de-a dreptul mistico-erotică (emblematice fiind momentele când protagonistul contemplă depozitul plin al magazinului său, sau când atinge boabele de orez cu o tandreţe pe care nu o are niciodată faţă de vreo fiinţă umană). În mod ironic, tocmai faptul că e atât de priceput în evaluarea olfactivă şi vizuală a acestuia îl salvează de otrăvirea pusă la cale de nora sa… Su Tong sugerează că doar cei care au suferit de foame pot ajunge să trăiască în acest mod, dar numeroase personaje ale cărţii par devorate, la rândul lor, de patimi asemănătoare, orezul putând fi, la nevoie, în cadrul generaţiilor care urmează, înlocuit cu banul ori cu puterea. Dar, dincolo de aceste amănunte, orezul reprezintă lumea, iar lumea, întregul univers, e exprimat şi reprezentat de orez, acesta e unicul standard şi singura unitate de măsură pe care le utilizează Cinci-Dragoni pentru a se raporta la toţi cei din jur şi chiar la el însuşi, considerându-se valoros şi puternic doar atunci când deţine suficiente rezerve de orez..
Romanul e marcat de un stil concis şi frust, unele dialoguri dintre personaje părând chiar excesiv formal(izat)e şi, pe alocuri, pur exterioare. Dar asta se întâmplă tocmai pentru că autorul a dorit – şi a reuşit – să redea într-un mod cât mai adecvat atmosfera din jurul lui Cinci-Dragoni şi, ulterior, din familia acestuia, relaţiile fiind întotdeauna monotone – cu excepţia momentelor când sunt animate de interese pur materiale. În felul acesta, Lumea de orez capătă, pe tot cuprinsul său, o stranie putere de fascinaţie ce subliniază excelent viziunea pesimistă a autorului cu privire la această lume, dar şi modalitatea sa de a sublinia, în ciuda ticăloşiei majorităţii personajelor, uluitoarea lor vitalitate, putere de mobilizare şi forţă de acţiune.
Unii exegeţi au afirmat, imediat după apariţia cărţii, că suntem în faţa unui tablou cuprinzător al urii şi al dorinţei de răzbunare, dusă la capăt cu orice preţ. şi e adevărat: Su Tong sondează, cu mijloace proprii, sufletul uman, descrie totul în detaliu, iar rezultatul nu e deloc unul frumos (în sensul exterioarei calofilii) şi au atât mai puţin de natură să dea speranţe. Tocmai de aceea, Cinci-Dragoni nu devine eroul cărţii, ci veritabilul antierou al unei lumi care, lipsită fiind de posibilitatea salvării spirituale, exclude cu desăvârşire eroismul ori dăruirea. Iar dansul fantomatic şi neîncetat, în paginile Lumii de orez, al mult mai multor păcate decât tradiţionalele şapte (cele occidentale consacrate…) transformă textul în viziune de coşmar, apropiată de universul hipnotic al creaţiei plastice a lui Hieronymus Bosch.