Marta Petreu, Jocurile manierismului logic, editia a II-a revazuta si adaugita, Iasi, Editura Polirom, 2013, 224 p.
Stilul beletristic s-a istoricizat. In consecinta, definirea literaturii prin tropi este insuficienta. Exista totusi stiluri asociate literaturii. Lectia fundamentala a postmodernismului consta in a-i arata cititorului ca, in sfarsit, scriitorul isi cunoaste instrumentele. Institutionalizarea retetelor a devansat ustensilele criticii literare. Intr-o dezbatere din aprilie 2012, la Universitatea „Transilvania“ (Brasov), Alexandru Musina sustinea, pe buna dreptate, ca studiul literaturii in scoala si in presa a ramas la nivelul anilor 1960. Implicit, insinua ca, in ciuda mutatiilor epistemice, optica noastra s-a blocat la autonomia esteticului si la impresionism. Astazi, scriitorul l-a devansat pe interpret. Prin traditie, critica literara s-a opintit de criteriul identificarii sensurilor. Un maraton hermeneutic despre „Iliada“ si „Odiseea“ s-a declansat de-a lungul mileniilor. Numai ca, demonstreaza Marta Petreu in cateva fraze despre uciderea lui Polifem de catre Ulise (p. 52-53), forta de atractie a epopeilor homerice poate fi lamurita prin abilitatile persuasive ale personajelor. Intr-o lume controlata politic si afectiv de zei, oameni sunt in stare sa evite haosul prin logos, impunandu-si vointa. Contradictia ramane izbitoare. Explicatiile oferite trimit, involuntar, si la disputa intre logica si sora ei mai mica, vitrega si artagoasa, pragmatica. Probele referitoare la abilitatea de a intemeia prin vorbe aminteste de teza filosofului britanic J.L. Austin – „How to Do Things with Words“.
Intorcandu-ma la raportul intre literatura si critica, obsesia comentatorilor din aproape toate epocile – inclusiv a subsemnatului in unele circumstante nefericite – consta in a raspunde la o intrebare pe care textul nu o adreseaza niciodata explicit: „ce a vrut sa spuna autorul?“ Or, puterea asumata ilicit de a reinnoi obiectul prin stoarcerea lui de resurse (cateodata nespecifice) se potriveste celor trei tipuri de sofisme descrise de Marta Petreu in „Jocurile manierismului logic“. Primul – sofismul notiunii – presupune, in cazul nostru, faptul ca literatura se ocupa, obligatoriu, de vehicularea unor semnificatii. Daca ne raportam la „Sonetul in yx“ al lui Mallarmé, ipoteza pica imediat. Al doilea – sofismul judecatii – are relevanta pentru discutia de fata daca extrapolam, tautologic, consideratiile domnului Jourdain din „Burghezul gentilom“ despre proza: literatura este limbaj conotativ (profund, abscons), iar limbajul conotativ (profund, abscons) este literatura. Al treilea – sofismul rationamentului – vizeaza premisa falsa ca literatura contine, indispensabil, o dimensiune transcendenta. De aici, rezulta concluzia pripita ca scriitorii asaza mesaje cifrate. Ion Barbu chiar recurge la aceasta strategie, insa codurile lui au fost rastalmacite. „Riga Crypto si lapona Enigel“ nu este un poem despre conditia umana in registru inalt, ci despre un act sexual ratat.
Imanent si transcendent
Clasificarile intrebuintate de Marta Petreu se distanteaza de cele stabilite de Aristotel in „Respingerile sofistice“. Cumva, ruptura figureaza, la scara redusa, in citarea – la p. 114 – a Marianei Sora („O viata-n bucati“), care isi amintea ca Mircea Eliade nu acceptase observatia unui student al lui despre o posibila contradictie a Stagiritului. Inca o data, sotto voce, asistam la regizarea unei mici pledoarii pro domo, constand in negarea autoritatilor impuse de prejudecati din seria ignoratio elenchi ad hominem: „nu adevarul citatului conteaza, ci instanta care l-a emis“ (p. 108).
Viziunea din „Jocurile manierismului logic“ asupra obiectului inlatura distinctia nefondata intre dimensiunea intrinseca si cea extrinseca a limbajului, in functie de care Aristotel isi ordonase argumentatia. In alti termeni, segregarea a fost invocata de Tudor Vianu in studiul „Dubla intentie a limbajului si problema stilului“, unde carturarul stabilise binomul tranzitiv-reflexiv. Dincolo de constatarea ca Aristotel trebuie numit, fara excese protocroniste, inventatorul formalismului/ structuralismului (dovada si diferentierea facuta intre „sens“ si „referent“), demersul Martei Petreu arata ca, in ciuda constrangerilor impuse de limba, oamenii controleaza limbajul. Aceasta din urma reprezinta conditia sine qua non a sofismului. Ca atare, in realitate, majoritatea paralogismele nu pot fi incadrate strict, asa cum nebunii, in jocul de sah, se deplaseaza fie pe alb, fie pe negru. Parafraza – ocolis si eludare semantica deopotriva – ilustreaza felul cum literatura se manifesta ca problematizare a interogatiei, nu ca proces-verbal de interogatoriu: „Si juramantul de fidelitate al Isoldei, pe care l-am analizat ca amfibolie, speculeaza confuzia relativului cu absolutul, caci, jurand ca n-a tinut intre coapsele ei decat pe Marc si pe cersetorul ce a trecut-o apa, ea spune adevarul in mod absolut; dar mizand pe faptul ca nimeni nu l-a recunoscut pe Tristan sub masca de cersetor si deci ca privitorii vor lua cuvintele ei in sens circumstantial, Isolda minte. Juramantul de doua ori sofistic al reginei – nimic nu impiedica un paralogism sa fie viciat simultan de mai multe erori – cumuleaza amfibolia si a dicto secundum quid ad dictum simpliciter“ (p. 79).
Cartea devine, la editia secunda, o lucrare indispensabila. Propune un model analitic de caracterizare a literaturii. Combina structuralismul temperat, axat pe fundamentarea relatiei intre procedee si categorii estetice si pe explicarea mecanismelor de producere a sensului. Impaca imanenta si transcendenta, apeland la ambivalentele sofismelor. Marta Petreu gaseste exemplul graitor pentru aceasta stare amalgamata in predictia facuta de Lady Macbeth referitoare la ucigasul sotului ei (in tragedia lui Shakespeare): „Dar, ca orice oracol, abia desfasurarea evenimentelor precizeaza sensul si risipeste ambiguitatea inerenta oricarei amfibolii: se dovedeste ca – invers decat pentru rege – pentru instanta oraculara prima prevestire are sens restrans, de nastere naturala (iar nu prin cezariana), a doua avand sens figurat, metaforic“ (p. 56).
Estetica sofismelor
Autoarea arata ca poezia, proza si dramaturgia se hranesc din cultura si mai putin din mimesis. Una dintre concluziile studiului sustine corect ca firea umana nu respecta starea inerenta a lucrurilor. Mobilitatea intelectuala a personajelor, pline de pasiuni in dispute, combate caracterul static, inghetat, al ideilor platoniciene: „Spre deosebire de celelalte scoli filosofice, care, urmarind cunoasterea realului, cauta adevarul – daca s-ar putea, un adevar unic, vesnic neschimbator, si ancorat in transcendent – marii sofisti au intuit ca, mai ales in ceea ce priveste lumea omului, adevarul este o valoarea problematica si contaminata de sentimente, de trairile morale, de interese etc.; ei au vazut ca pentru om adevarul trece prin subiectivitatea fiecaruia ca printr-un filtru“ (p. 33).
Performanta volumului tine de transformarea paralogismului in categorie estetica. Astfel, avem ocazia sa intelegem resursele comicului caragialian sau ale absurdului din teatrul lui Eugène Ionesco. Printre altele, Marta Petreu extrage, din zona sofismului „a lua drept cauza ce nu e cauza“ (denumire tautologica, de altfel), o intamplare revelatoare pentru receptarea corecta, univoca, a unei presupuse greseli de vorbire/ confuzii, provocate de slaba pregatire intelectuala a lui Ghita Pristanda din „O scrisoare pierduta“. Sintagma „scrofulosi la datorie“ a fost socotita multa vreme o abatere de la cliseul legat de justitia scrupuloasa: „La fel de „stiintifica“ e explicatia pe care i-o ofera lui Bacalbasa directorul sau de pension: elevilor din pension nu li se da paine pe saturate fiindca „painea multa nu e buna, face scrofule, intreaba-l pe doctor“„ (p. 131-132). Este evident acum ca dramaturgul facea trimitere la o boala. Mi se pare foarte important ca „Jocurile manierismului logic“ sa ajunga un manual de organizare a gandirii. Mai precis, ar fi de dorit ca asertiunile Martei Petreu sa-l impinga pe cititor sa descopere cazuri similare. As completa subcapitolul despre explicatiile pseudostiintifice mentionand dandanaua lui kir Ianulea, stabilit in Bucuresti, care punea decesul parintilor lui pe seama amestecului nefast de mancaruri: „iar de atunci, in post, nu mai mananca – nimini ridichi cu fasole, toata lumea mananca fasole cu ridichi“. Desi nu imi place sa-l privesc pe Caragiale drept contemporanul nostru, una dintre „perlele“ semnalate de prozator in presa anului 1883 – „s-a inaugurat terminarea“ (cuprinsa in „Din foloasele tiparului“) –, incadrate de Marta Petreu in randul sofismelor notiunii, m-a convins ca apucaturile secolului XIX s-au perpetuat in secolul XXI (in holul Bibliotecii Academiei Romane, filiala Bucuresti), ca si cum, printr-o ghidusie, cele doua conventii numerice ar avea aspectul unui calambur.
„Jocurile manierismului logic“ este un volum provocator ca ordalia focului. Parleste pana cand ne transforma in fachiri.