Ideea înfiintarii unui muzeu al arhitecturii românesti este relativ tânara, daca avem în vedere ca la noi ideile se coc pe rastimpul a generatii întregi. Am avut si eu ocazia sa o discut, în paginile revistei „Cultura“. Ideea dateaza dinainte de 1990, dar a fost exprimata, cu claritate, imediat dupa 1989, de Alexandru Beldiman si, apoi, de o sumedenie de arhitecti, mai ales de cei aflati la conducerea Uniunii Arhitectilor. Probabil ca va fi nevoie ca prim-ministru al României sa fie un arhitect, pentru ca acest obiectiv – absolut firesc în orice alta tara democratica din lume – sa fie atins. Deocamdata nu avem bani, nu avem sediu, nu avem vointa politica. Patrimoniu s-ar mai gasi – prin birourile si atelierele arhitectilor.
Este imposibil sa nu te gândesti la aceste lucruri, atunci când strabati zecile de sali din Venetia, acolo unde sunt amenajate expozitiile Bienalei de Arhitectura (aflata la cea de a XIII-a editie). Nu este vorba doar despre proiecte ale unui viitor îndraznet, aflator în pavilionul Hong Kong-ului care, acum, ia în calcul, mai ales, o inevitabila unificare cu fostul sat de pescari (pe vremea când nu avea mai mult de 8.000 de locuitori), care este actuala metropola Senzen. Este vorba si despre expozitiile „de patrimoniu“, cum sunt cele din pavilioanele Argentinei si Georgiei, sau de cele care încearca sa ia în dezbatere, cu maxima seriozitate, problemele actuale, cum sunt pavilioanele Frantei sau ale greu încercatei Japonii, ori cu un aer jucaus, cum este pavilionul Australiei.
Toate aceste pavilioane – si multe alte câteva zeci – au încercat, de fapt, sa raspunda provocarii lansate de un renumit arhitect britanic, David Chipperfield, cel care, la nici 60 de ani, are onoarea de a fi directorul Bienalei de Arhitectura venetiene: Common ground. Chipperfield s-a jucat putin cu întelesurile cuvintelor, fara sa încerce sa explice totul. În orice caz, este vorba despre ceea ce avem în comun. Exista, spune el, „o cultura arhitecturala constituita nu doar din talente singulare, ci si dintr-un patrimoniu bogat de idei diferite“. Este, în fapt, o încercare de întoarcere la un numitor comun, ceea ce pare ciudat pentru ratiunea de a fi a Bienalei, care a scos în evidenta, întotdeauna, exceptionalul si exceptionalitatea, unicitatea, geniul personal, izbânzile personalizate. Arhitectul britanic, prin selectia pe care a facut-o în pavilionul central din Giardini, s-a aratat preocupat de ceea ce marturiseste istoria creatiei arhitecturale si grija pentru prezervarea patrimoniului comun al umanitatii. El si-a îndemnat colegii sa reflecteze asupra a ceea ce ne uneste, mai degraba decât asupra a ceea ce ne desparte. A facut acest lucru printr-un apel, aproape, disperat la rationalitatea care sta în spatele fiecarui gest creator si care ne apropie. Chipperfield nu pretinde ca ar avea vreo reteta universala care sa îl faca sa descopere adevarurile fundamentale ale creatiei si nici nu se pretinde omniscient. El a lansat o tema de reflectie, sperând sa primeasca, de la colegii arhitecti, raspunsuri pertinente. Anticipând o concluzie personala as spune ca acestia nu prea au reusit sa le ofere (oficial, bineînteles, nimeni nu recunoaste acest lucru). Bienala abunda în locuri comune, în platitudini spuse cu panas (Serbia, de exemplu) sau nici macar cu vreun dram de efort intelectual (Ungaria, din pacate). Exista, ce-i drept, pavilioane nationale preocupate de probleme mondiale (SUA, de exemplu, pentru care, de altfel, granitele proprii sunt, cam întotdeauna, si cele ale omenirii, dincolo de care hic sunt leones, Chile, interesat de rolul sarii în dezvoltarea civilizatiei, sau Egipt, care încearca sa ne lamureasca de ce caramida sta, la propriu, la baza acesteia) sau foarte nationale (Franta si Spania, care ne împartasesc din framântarile prin care trec arhitectii lor, pentru a gasi solutii adecvate unor probleme cum ar fi dezvoltarea unor orase precum Paris ori Barcelona, Cipru, care încearca sa gaseasca solutii pentru a exploata, în si mai mare masura, turismul din care traieste insula, Venezuela, care într-o expozitie de pura inspiratie propagandistica, realizata cu mijloace minimaliste, ne explica ce bine e sa traiesti în raiul bine ghidat de Hugo Chávez etc.). Tot despre probleme nationale, dar cu efect global, vorbesc si cei care au creat pavilioanele Danemarcei (pentru care modelul de dezvoltare al Groenlandei, cea mai mare insula a lumii, trebuie sa ne preocupe pe toti) si Rusiei. În acest din urma caz, tinerii autori ai expozitiei curatoriate de Serghei Cioban, creeaza un efect extraordinar, pe logica vechilor expozitii staliniste: pe de o parte, trecutul negru al odiosului regim sovietic, personificat prin prezentarea câtorva din cele 60 de orase ascunse pe uriasul teritoriu al nesfârsitei Rusii, orase care aveau nume înaltatoare, precum Mirnîi, sau misterioase, precum A2, si în care cei mai inteligenti si devotati savanti ai glorioasei Uniuni Sovietice luptau pentru pace, construind bombe atomice si alte asemenea unelte menite sa aduca pacea eterna; imaginile sunt interesante si, pe alocuri, cutremuratoare, prin tocmai aparenta lor banalitate (asta, cu exceptia celor care înfatiseaza un unic muzeu al bombelor atomice). Aceasta jumatate a expozitiei, pe care vizitatorii trebuie sa o vada mai întâi, se afla la parterul vechii cladiri care adaposteste pavilionul Rusiei. Etajul este rezervat viitorului luminos al patriei, detectabil prin intermediul viziunii de geniu (desigur, din modestie, cuvântul ca atare nu este utilizat în expunere) a marelui Putin, cel care vrea sa construiasca, la sud-vest de Moscova, un oras ab novo, o noua utopie a cetatii perfecte, în care savanti din lumea întreaga sa lucreze, într-un fel de Massachusetts Institute of Technology rusesc, spre beneficiul întregii omeniri. Aceasta viziune a unei lumi perfecte, descrise, de asta data, transparent, de puterea post-sovietica de la Kremlin, este expusa prin utilizarea celei mai recente tehnologii de expunere. Vizitatorii sunt întâmpinati de niste tinere care reusesc sa vorbeasca, fara accent, multe dintre principalele limbi de larga circulatie ale lumii, si primesc o tableta iPad, pe care trebuie sa o îndrepte spre sutele de imagini cu coduri QR, care tapeteaza integral peretii etajului. Fiecare patrat citit ofera o informatie edificatoare despre proiectele participante la concursul mondial si despre ceea ce se doreste a fi „orasul viitorului“, un alt fel de Brasília, lipsita de preocuparea riguroasa a administratiei, dar concentrata pe creatie si loisir.
Autor: Virgil Stefan NITULESCUApărut în nr. 388