O expoziţie care îşi spune Vederi încântătoare, deşi subtitlul ei* îţi recomandă să păşeşti cu oarecare rezervă pragul Sălii Dalles, unde colţul cald, cu iz de vechime şi preţiozitate al anticariatului, se dizolvă în spatele unei uşi anonime de PVC, într-o realitate rece şi neîmbietoare: o sală goală, care te întâmpină în întuneric şi frig cu o proiecţie uriaşă, pe un ecran, a unei populaţii pestriţe şi (ce-i drept) fericite, aflate pe Litoralul Mării Negre. Iar imaginea banală, dar reconfortantă în aerul ei degajat şi estival, este însoţită de o voce radiofonică, anunţând: „Şi acum, un minut de linişte pe litoral, seara, cu Dalida“. Şi imediat, în minutul „de linişte“, vocea senzuală a cântăreţei reînvie un aer retro de anii ’60 – ’70, care anulează, prin gravitate şi frumuseţe, nota de umor involuntar a prezentării. Apoi te aşezi în faţa panoului uriaş şi filmuleţul se repetă şi se tot repetă: aceiaşi oameni fericiţi, familii şi copii despuiaţi, cu colace de plastic, defilează sub ochii tăi într-o bălăceală plăcută la Marea Neagră. Iar vocea, care continuă să anunţe minutul de „linişte“ cu Dalida, îţi pare, cu fiecare reluare, tot mai puţin ridicolă, în acordurile muzicii înseşi a cântăreţei, care îţi alungă şi ultimele rezerve.
În această atmosferă debutează traseul vizitatorului expoziţiei „Vederi încântătoare“, o iniţiativă deopotrivă arhitecturală şi fotografică, prin care doi arhitecţi (Kalliopi Dimou şi Sorin Istudor) şi un istoric de artă şi curator (Alina Şerban) s-au aventurat să reconstituie, profesionist şi sentimental, imaginea litoralului românesc din anii de avânt ai socialismului. Imaginea acestui litoral, privit azi cu ochi tot mai critici, pare că a uitat de mult, în febra discuţiilor contemporane aprinse despre politici turistice eficiente, despre momentul inaugural al unei realităţi turistice româneşti care, reconstituită azi şi contextualizată minuţios, se dovedeşte a fi fost sincronă, modernă şi competitivă.
Expoziţia are un aer sărac şi minimalist: trei săli (dintre care pe prima am descris-o) sunt suficiente pentru a adăposti câteva vitrine cu machete, fotografii, tăieturi îngălbenite de ziar şi numere din revista Arhitectura, două busturi de artă realist-socialistă, o colecţie de cărţi poştale autentice şi câteva mini-proiectoare pe care rulează filme de la Arhiva Naţională de Filme, alături de câteva interviuri. Dar vizita aceasta, care nici nu seduce, nici nu învăluie în recile săli de beton (unde imaginea trupurilor goale mai degrabă îţi dă frisoane!) se converteşte repede într-o mică excursie de studiu. Căci nu-ţi rămâne decât să continui invitaţia, lansată în prima sală, la „minutul de linişte“, şi să-ţi îndrepţi atenţia asupra ofertei expoziţionale aproape academice. Pe scurt, să priveşti documentarul lui Mirel Ilieşiu, să citeşti articolele propagandistice din ziarele vremii sau pe cele ştiinţifice din revista Arhitectura şi să te amuzi nostalgic la textele infantile şi la caligrafia greoaie a şcolarilor (şi nu numai), care trimiteau vederi familiei din tabere sau concedii la mare.
O bună introducere o constituie filmul documentar Litoral (1959) al regizorului şi scenaristului Mirel Ilieşiu. Este în aparenţă un film de propagandă, în care construcţia litoralului românesc socialist porneşte, cu o fină inteligenţă, de la motivul singurătăţii resimţite de Ovidiu pe aceste meleaguri barbare şi de la peisajul dezolant (azi am spune „eco“) al malului sălbatic şi nisipos, bătut de valuri, vânt şi presărat cu ciulini, în care Tristele lui Ovidiu par singura formă acceptabilă de acompaniament. Şi totuşi, momentul de poezie se destramă repede când vocea documentaristului anunţă că „în acest pământ sterp s-a ridicat, prin grija Partidului şi a Statului nostru etc.“, pe scurt, o oază de petrecere a timpului liber pentru „oamenii muncii“. Bilanţul este prezentat triumfalist: 50 de km de litoral, 100 de hectare de spaţii verzi, 1,5 milioane de flori sădite ş.a.m.d. Iar apoi, prin faţa ochilor noştri defilează, cu lustrul anonimatului (care se regăseşte şi în articolele din presa vremii), chiar ei, beneficiarii: X, muncitoare, Y, strungăriţă, Z, colectivistă, altcineva, miner, sau ţesătoare la Fabrica de fire şi fibre sintetice din Săvineşti. Vocile sună toate spart, ridicol şi infantil: invariabil, intervievaţii pozează, fericiţi să îşi afişeze mulţumirea de a fi fost trimişi de sindicat la mare. Aflăm, din textele expuse şi muzealizate, că înţelegerea aceasta de tip „fordist“ a loisir-ului constituia o preocupare a întregii Europe la acel moment, inclusiv în blocul sovietic. România nu reprezenta o excepţie.
Totuşi, prinsă în vârtejul unei rapide modernizări, ea nu arăta în realitate pe măsura personajelor de carton mânuite cu grijă de documentarişti. Exponatele muzeului reveleazã aspecte nebănuite cu privire la competitivitatea şi eficienţa sistemului turistic din acei ani, ca şi la nivelul foarte sincron al urbanisticii şi arhitecturii adoptate. Complexurile hoteliere rămase azi în paragină se înscriau în acea vreme în tendinţe. Revista Arhitectura R.S.R. cita în mod curent nume precum Le Corbusier, Richard Neutra, Oscar Niemayer, iar revistele de arhitectură din Occident se puteau (încă) găsi şi în România. Hotelul Europa de la Eforie Nord, construit în 1966 de arhitectul C. Lăzărescu, utiliza betonul aparent, ca element de noutate, şi imperfecţiunea muchiilor neregulate, în maniera lui Le Corbusier. Statul comunist a investit masiv în acei ani, construind aproape peste noapte o lume perfect funcţională, care se adresa, desigur, clasei muncitoare (vacanţa ca răsplată a muncii), dar care, nu în ultimul rând, a ştiut, printr-o politică inteligentă, să aducă în scurtă vreme chiar şi profit. Articole din presa vremii atestă în mod repetat prezenţa pe litoralul românesc a turiştilor occidentali, cu staţiuni aproape exclusiv rezervate acestora, şi cu interviuri în care se poate citi, fără exagerări şi trucuri propagandistice, că serviciile erau în creştere, de la an la an, mâncarea „excelentă“, iar raportul preţ/ calitate, imbatabil.
Aşa că ce importanţă mai au, la scara realităţii macroeconomice şi estetice, zâmbetele largi de tinere din Almanah turistic şi textele puerile de genul „Din albumul nostru. Vilegiatură pe malul Mării Negre, în Mamaia: zîmbet, flori, fericire…“? Nu sunt, în fond, decât efecte de suprafaţă, ca şi vocile sparte ale textiliştilor şi colectiviştilor care îşi transmit energic salutul muncitoresc de pe malul mării. Finalmente, ei nu alcătuiesc decât efectul amuzant şi retro, un decupaj antropologic al epocii respective. Dar, treptat, pierzându-se pe fundalul imaginii de prim-plan, până şi ei ajung să transmită, la un nivel pur vizual, o lume foarte coerentă stilistic, cu linii moderne, elegante şi lipsită de stridenţe. Ignorând vocile, ne rămâne totuşi să ascultăm coloana sonoră a filmului; să privim design-ul interioarelor de hotel, care emană simplitate, frumuseţe neostentativă, bun-gust; să vedem moda şi coafurile femeilor, care trimit la filmele franţuzeşti de epocă, iar nicidecum la clasa muncitoare. Cadre de calm, destindere şi bun-gust şi o lume care pare sustrasă din vârtejul producţiei şi al consumului haotic de azi; cadre care ne fac să ne gândim mai mult la farmecul discret al burgheziei franceze decât la vulgul proletar românesc.
Şi astfel, vederile devin cu adevărat „încântătoare“. Această expoziţie nu s-a dorit o glumă, o căutare a retoricii superficiale şi a umorului involuntar specific epocii detestate. E mai degrabă – prin tot efortul de documentare şi punere în cadru – un demers matur şi profesionist, de afirmare decisă a unui capitol meritoriu din urbanistica şi arhitectura românească socialistă.
Notă
* Expoziţia Vederi încântătoare. Urbanism şi arhitectură în turismul românesc de la Marea Neagră în anii ‘60–‘70, proiect organizat de Asociaţia pepluspatru, în colaborare cu Muzeul Naţional de Artă Contemporană, Sala Dalles din Bucureşti, 10 octombrie – 23 noiembrie 2014. Curatori: Kalliopi Dimou, Sorin Istudor, Alina Şerban.
