Literatura si enogastronomia

La Editura Tipo Moldova din Iasi a aparut o carte ce ar mai putea sparge, prin interesul suscitat, relativa monotonie a criticii, eseisticii si istoriei literare actuale de la noi, daca ar beneficia de difuzarea pe care o merita. Este vorba de un masiv volum, admirabil documentat si scris, pe o tema inedita. Se intituleaza „Fascinatia enogastronomica în literatura româna“ si este semnat de o autoare despre care, marturisesc, aud acum prima data: Izabella Krizsanovszki.
Bazata pe o impresionanta bibliografie, prevazuta cu ample note si cu un indispensabil glosar, întocmit cu rigoare filologica, aceasta carte se citeste totusi ca un roman de aventuri si idei. Dedicat cu fin umor „celor care i se închina atât lui Apollo, cât si lui Dionysos“, volumul cuprinde trei sectiuni. Cea mai întinsa (aproape 300 de pagini) este „Enogastronomia în literatura româna“, precedata de „Enogastronomia în literatura universala“ si urmata de o alta la fel de… savuroasa: „Gurmanzi, cafenele, afaceri literar-gastronomice“.
Eseul introductiv, deopotriva unul de istorie literara si de istoria culturii, începe, cum nu se poate mai firesc, cu întrebarea: De ce aceasta tema? Izabella Krizsanovszki crede ca un raspuns posibil, chiar daca usor frivol, l-ar putea constitui parafraza lui Al. O. Teodoreanu: „La început n-a fost cuvântul, ci foamea“. Apoi, aminteste ce spunea Feuerbach: „Suntem ceea ce mâncam“. Autoarea admite ca fata de dictonul pastorelian „putem sa adoptam o pozitie consensuala sau combativa, însa nu putem nega ca literatura si enogastronomia sunt preocupari complementare ale fiintei umane“. În ceea ce priveste contextul („numarul redus si fragmentarismul studiilor în domeniu“) si orientarea cercetarii sale, Izabella Krizsanovszki distinge si precizeaza: „Demersurile cercetatorilor preocupati de relatia dintre creatie si gastronomie în general si dintre literatura si gastronomie în special se decanteaza în doua directii: una, mai superficiala si mai anecdotica, deci mai populara, care vizeaza picanteriile biografice ale creatorului; alta, mai profunda, mai stiintifica, adesea mai incitanta decât prima, care urmareste semnificatiile codului alimentar în opera creata, în cazul nostru, în discursul literar. Primul tip de abordare poate fi, uneori, o cale spre decriptarea anumitor sensuri ale textului supus analizei, favorizând alunecarea spre critica biografica; de cele mai multe ori însa dietetica scriitorilor – eternizata prin jurnale, rememorari, confesiuni, interviuri sau oral history – ramâne în sfera colportajelor. / Interesul nostru a fost captat atât de traseele existentiale ale scriitorilor români, cât mai ales de creatiile lor, carora am încercat ca le aplicam o grila de lectura daca nu inedita, macar putin uzitata“.
În acelasi text introductiv, se arata ca în timp ce vocabulele „culinar“, „gastronomie“, „enologie/ enologie“ sunt binecunoscute si des folosite în limba româna, „enogastronomie“ si „enogastronomic“ sunt „necanonice“ si inexistente în dictionarele noastre. Cuvântul compus „enogastronomie“, rezultat din unirea dintre „eno“<gr.“oinos“, „vin“ si „gastronomie“<gr.“gastronomia“, e prezent în lucrarile lexicografice italiene, dar nu si în ale celorlalte limbi romanice, desi, observa autoarea, este intens folosit în spatiul cultural mediteranean „cu sensul de arta a bunei bucatarii îmbinate cu vinurile potrivite“.
Dintre observatiile preliminare as mai retine-o pe aceea conform careia în literatura româna – „Imensul potential al discursului culinar a fost exploatat, în general, prin inserarea acestuia în fluxul fictional…“. Exista însa si câteva exceptii. Între ele, „200 retete cercate de bucate, prajituri si alte trebi gospodaresti“, ale lui Mihail Kogalniceanu si Costache Negruzzi, carte reeditata în anii din urma, dupa un secol si jumatate, pe care am comentat-o la aceasta rubrica în momentul aparitiei. Apoi, scrierile lui Pastorel Teodoreanu, Radu Anton Roman sau Bogdan Ulmu. De remarcat faptul ca „retetele“, dincolo de (auto)ironia lui Mihail Kogalniceanu din „Iluzii pierdute“, erau menite sa „revolutioneze“ bucataria traditionala din Moldova, sa o europenizeze.
În treacat fie spus, în diverse domenii, daca nu în toate, noi ne-am sincronizat si ne sincronizam, astazi mai mult ca oricând, împrumutând. De cele mai multe ori fara discernamânt. Ceea ce nu e neaparat cazul „colectiei de retete“ a celor doi mari moldoveni. Oricum,
G. Ibraileanu nu gresea constatând: „Se pare ca, în istorie, poporul român s-a ocupat mai mult cu importul decât cu exportul“. Dar sa ne întoarcem, era sa zic la ospat, adica la cartea despre literatura si enogastronomie ce îmi prilejuieste aceste însemnari.
Spatiul si timpul literaturii române îi ofera din belsug Izabellei Krizsanovszki subiecte de analiza si evocare, începând cu Budai-Deleanu pâna la contemporani. Pe lânga cei amintiti, galeria desfasurata sub semnul enogastronomiei îi cuprinde pe Iancu Vacarescu, Anton Pann, Nicolae Filimon, Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Alexandru Odobescu, Ion Creanga, I. L. Caragiale, Barbu Delavrancea, din veacul al XIX-lea; numarul celor din secolul trecut fiind mult mai mare. Nu-i voi însirui pe toti, ci doar pe cei mai importanti: Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, G. Calinescu, Camil Petrescu, Ion Pillat, Cezar Petrescu, Eugen Barbu, Marin Sorescu, Emil Brumaru si, bineînteles, Al. O. Teodoreanu, caruia, dupa Sadoveanu, i se rezerva cele mai multe pagini. Autoarea are în vedere biografia si opera fiecaruia în ansamblu, dar si receptarea critica, punând desigur accentul pe aspectele ce se circumscriu temei sale.
Vasta opera a lui Sadoveanu se dovedeste a fi de o incomparabila bogatie si varietate si din punct de vedere enogastronomic, în lumea sadoveniana îndeosebi meniurile si habitudinile culinare ce tin de o civilizatie arhaica, dar nelipsita de rafinament în simplitatea ei, repovestind prin ele însele o istorie îndelungata si o spiritualitate profunda. Mos Antonie, din „Tara de dincolo de negura“, pregateste o mamaliguta pe vatra si frige „într-un clasic hârb de ceaun costite si muschi de porc afumat, amestecate cu bucati de slanina. Si are si niste brânza-n scoarta de brad…“. În singuratatea Calimanului, Hutanu îi trateaza pe oaspetii lui cu rachiu de afine, friptura de berbec si pâine de secara. Un padurar din Râsca îi ospateaza pe vânatori cu bors de gaina si mamaliga pe care acestia le manânca folosind „linguri noua de lemn de paltin“. Meniul vânatoresc evolueaza de la simplu la bucate mai elaborate. În „Fratii Jderi“, la curtea domneasca începe sa se produca însa „sincronizarea cu complexele obiceiuri europene“. Valorile traditionale privind enogastronomia coexista cu cele asa-zicând moderne. În „Creanga de aur“, care este „expresia magistrala a fascinatiei lui Sadoveanu pentru traditie, mit, spiritualitate, arhaitate“, cum scrie autoarea, contrastul dintre civilizatia culinara si vechile habitudini în ceea ce priveste mâncarurile, bauturile, mijloacele de preparare si de servire a lor da seama, aparent paradoxal, de unitatea si armonia unei lumi, precum si de nobletea unui cod existential milenar. Sadoveanu, care este, în opinia lui Mircea Zaciu, citat de Izabella Krizsanovszki, autorul celui mai cuprinzator „breviar secret al bucatariei nationale“, face figura de veritabil erudit în materie, eruditie vadita „nu doar de impresionantul numar al denumirilor, ci si în diseminarea generoasa a feluritelor retete sau în pledoariile entuziaste pentru anumite mâncaruri/bauturi“.
Parcurgând aceasta carte exceptionala – cum o califica în titlul comentariului sau, aparut într-un cotidian, criticul Alexandru Calinescu – în care este explorata o zona pâna acum terra incognita, ai imaginea a ceea ce autoarea numeste „prezenta masiva a scenelor culinaro-bahice“ în literatura româna. Dincolo de frumusetea, pitorescul si savoarea lor artistica, asemenea scene exprima o întreaga metafizica.