Ovidiu Bârlea, De la Ion Budai-Deleanu la Lucian Blaga, ediţie îngrijită şi introducere de Iordan Datcu, RCR Editorial, Bucureşti, 2014
În ultima vreme, Iordan Datcu ne-a oferit câteva restituiri biografice sau monografice ale unor folclorişti români: Adrian Fochi, Al.I. Amzulescu, Ovidiu Bârlea. După monografia Ovidiu Bârlea. Folclorist şi etnolog (RCR Editorial, Bucureşti, 2013), ne oferă acum o antologie de studii şi articole despre relaţia literaturii cu creaţia populară semnate de Ovidiu Bârlea, de-a lungul anilor, în diferite reviste literare: Steaua, Ateneu, Orizont, România literară; cel mai amplu studiu – în esenţă un omagiu al Şcolii Ardelene, Folclorul în Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu – a apărut într-un volum colectiv din 1967, Studii de folclor şi literatură.
Primul articol, De la folclor la creaţia cultă, este o profesiune de credinţă, exprimând concepţia sa despre felul cum trebuie văzută relaţia dintre folclor literar şi literatura scrisă (cultă). În istoriile literare – observă Ovidiu Bârlea – se acordă folclorului doar un „primat temporal pentru a arăta izvorul unor relaţii culte“. Or, literatura (muzica) şi folclorul sunt „creaţii artistice independente, dar cu numeroase punţi de legătură între ele şi cu interferenţe de dimensiuni variabile de-a lungul istoriei“. De aceea „creaţia populară trebuie apreciată după criterii proprii“.
Două dintre studiile acestui volum au constituit obiectul unor cercetări mai adâncite, de dimensiunile unui volum. Primul, Creangă şi folclorul, va fi reluat în volumul Poveştile lui Creangă (Editura pentru Literatură, 1967) şi arată că marele povestitor a fost mai ales raportat la scriitorii din literatura universală, cu a căror artă avea note comune; dar şi că opera lui Creangă, îndeosebi poveştile, trebuie privite în relaţia cu arta povestitorilor populari, demers critic ce-i conturează mai pregnant personalitatea literară. „Genul proxim al operei lui Ion Creangă este povestea populară românească în haina ei moldovenească“, la apariţia cărţii aproape toţi recenzenţii remarcând ampla informare documentară, bogăţia variantelor populare ce pot fi corelate cu poveştile lui Creangă, însă afirmaţia lui Ovidiu Bârlea că în Amintiri din copilărie Creangă a folosit mai puţin oralitatea contrazice, dar neconvingător, opinia celor ce s-au ocupat de trăsăturile stilistice ale operei sale.
Studiul Folclorul în Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu are şi el dimensiunile unui volum. Exegeza celebrei epopei a remarcat structura clasică şi influenţa folclorică. „Seva folclorică trece gâlgâind prin acest trunchi clasic“ – spune G. Călinescu. Ovidiu Bârlea arată o dificultate majoră în stabilirea variantelor (surselor) folclorice care au putut fi utilizate de Ion Budai-Deleanu: Ţiganiada s-a publicat înainte de culegerea acestor texte folclorice, şi atunci cea mai potrivită apropiere ar fi cu textele folclorice din ţinutul Hunedoarei, din zona Cigmăului, locul de baştină al autorului. Ovidiu Bârlea susţine că aproape toate speciile folclorice sunt mai mult sau mai puţin detectabile în Ţiganiada. Preponderentă este snoava (în caracterizarea personajelor), dar şi proverbele şi zicătorile; cântecele de nuntă, balada (mai ales balada voinicească, Argineanu fiind un personaj asemănător cu Novac sau Badiu – eroii cunoscutelor balade), basme (în alternanţa planurilor real/ fantastic), legende, îndeosebi legendele apocrife, precum Apocalipsul Sf. Apostol Pavel, Călătoria Maicii Domnului în iad etc. O atenţie deosebită acordă notelor de la subsol, din care evidenţiază interesante consideraţii folcloristice; în nota explicativă a lui Erudiţian este cuprins îndemnul la culegerea folclorului, mai ales a baladelor, aşa încât este absolut îndreptăţită concluzia lui Ovidiu Bârlea că Ion Budai-Deleanu trebuie socotit printre precursorii folcloristicii româneşti. Acest studiu s-a bucurat de atenţia Ioanei Em. Petrescu, o cunoscătoare temeinică a Şcolii Ardelene, autoarea unui cunoscut eseu despre Ion Budai-Deleanu şi eposul comic. Recenzând volumul Studii de folclor şi literatură (1967), Ioana Em. Petrescu comentează numai studiul lui Ovidiu Bârlea, evidenţiind bogăţia lui documentară, dar reproşându-i că n-a aprofundat latura estetică.
Interesante sunt şi studiile despre M. Eminescu, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Octavian Goga, I.L. Caragiale ş.a. Adeseori opinia lui Ovidiu Bârlea contrazice aprecieri cvasiunanim acceptate în istoria literară sau în folcloristică. De exemplu, izvorul folcloric al basmului Făt-Frumos din lacrimă de Eminescu este considerat Făt-Frumos crescut din lacrimă – cules de Teofil Teaha din ţinutul Crişanei, dar pe baza unei comparaţii şi cu alte izvoare, folcloristul conchide că problema modelului popular al basmului eminescian „rămâne încă una insolubilă“; „scena pământului“ din romanul Ion a fost considerată neverosimilă de Al. Piru, Paul Georgescu şi alţi istorici literari, dar Ovidiu Bârlea arată că ea reflectă „un ritual străvechi“, ilustrând concepţia că „pământul era considerat o fiinţă cu însuşiri caracteristice vieţuitoarelor“; pe urmele lui Ion Pillat şi Ion Barbu, care au vorbit despre influenţa folclorului în poezia lui Blaga, Ovidiu Bârlea, accentuează filonul arhaic al folclorului, subliniind că autorul Poemelor luminii a înţeles complexitatea acestuia: descântece, bocete, cântece rituale funebre; în mod paradoxal, în poezia lui Goga e mai greu de detectat „înrâurirea folclorică“; în afară de Cântece şi de câteva elegii în forma doinei populare, „folclorul circulă în poezia lui Goga prin subterane adânci, în filoane care se întretaie felurit şi din care răsar muguri neaşteptaţi, care cu greu îşi trădează rădăcinile“.
Câteva studii privesc literatura universală. Ovidiu Bârlea era la curent cu cercetările folclorice din Occident, fiind informat de fratele său, monseniorul Octavian Bârlea, şi el un iubitor şi un cunoscător de folclor, care-i trimitea studii şi tratate de folcloristică recent apărute. Într-un studiu vorbeşte rădăcinile folclorice ale tragediei Hamlet, în altul, vorbind despre celebrul roman Măgarul de aur de Apuleius, face apropieri cu balada Scorpia, în care apare motivul şarpelui prefăcut într-un om nevoiaş care solicită ajutor trecătorului pentru a-l mânca apoi.
Ediţia alcătuită de Iordan Datcu este o restituire necesară şi meritată pentru că exprimă o latură importantă a cercetărilor lui Ovidiu Bârlea, concretizată în aceste studii care, publicate de mult, în reviste din a doua jumătate a secolului trecut, ar fi rămas astfel necunoscute.