De când Microsoft Word a intrat în vieţile noastre, se tot discută în ce măsură scrisul la computer modifică parametrii creaţiei literare. Se vorbeşte de o revoluţie a scrisului numeric, cu mult peste maşina de scris sau tipar, cu efecte nebănuite nu doar asupra creaţiei propriu-zise, ci şi a cercetării literare şi istorice. Fiindcă scrisul numeric (sau digital) nu înseamnă doar o schimbare radicală a psihologiei creaţiei, ci şi o epocă nouă în procesul de conservare şi interpretare a unei opere, în etapele şi variantele elaborării ei. Nostalgicii, scepticii sau optimiştii incurabili nu sunt însă cei mai credibili martori ai acestei „revoluţii“, „schimbări de paradigmă“, căderi în neantul ante-tipografic sau cum s-o mai numi; mai potrivite sunt abordările seci, tehnice, care-şi construiesc filosofiile pornind de la realitatea ecranului şi a hard disk-ului. Există, de pildă, la Paris, în cadrul CNRS, un laborator specializat în studierea textelor şi a manuscriselor moderne, care şi-a propus să studieze, între altele, şi natura scrisului digital. Pierre-Marc de Biasi, şeful acestui laborator, dădea cu ceva timp în urmă detalii, în Le Nouvel Observateur, despre efectele Microsoft Word asupra scrisului literar. Un efect „retro“ ar fi acela că scrisul digital tinde spre oralizare (nu neapărat spre oralitate), în sensul că aptitudinile din ce în ce mai elaborate ale computerului vor ajunge să înlocuiască scrierea manuală cu înregistrarea vocii emiţătoare de discurs. „Maşina va face oficiul de scrib“ (cu atât mai mult cu cât rularea paginii pe ecran seamănă cu rularea unui papirus), iar „autorul va redeveni oral“, pretinde Biasi. Iar a gândi oral şi a gândi scriptural sunt două paradigme culturale imens diferite. Redevenim aşadar orali. Dar înseamnă asta că redevenim arhaici? Nu. Înseamnă, printre altele, că ne putem gestiona „paşii“ şi „urmele“ creaţiei imprimate pe hard disk cu mai multă rigoare (sau perversitate) decât înaintaşii noştri. Pe unii îi sperie această ipoteză a înregistrării, eventual irevocabile, a fiecărei litere tastate. Se discută de pierderea misterului, a intimităţii etc. Alţii se bucură, cu gândul la ceea ce ar putea să devină „vârsta de aur a geneticii textelor“ – odată cu maşina care te ajută să reconstitui la nanosecundă schimbările operate de un autor pe textul său. Pe de altă parte, această posibilitate de stocare mult mai sofisticată a datelor nu garantează câtuşi de puţin accesul urmaşilor în laboratorul de creaţie al unui autor valoros. Altfel spus, riscăm să avem ditamai arhiva de maculatură a unor scriitori mediocri foarte grijulii cu prezervarea producţiilor lor şi să nu dispunem, în schimb, de nicio „urmă“ a marilor scriitori, dacă aceştia nu catadicsesc să-şi păstreze versiunile intermediare ale operelor în arhiva calculatorului sau dacă nu-şi recuperează materialele atunci când schimbă computerul cu unul nou. Mai ales că timpul, nu calculatorul sau soliditatea suportului de stocare, decide diferenţa dintre un scriitor mare şi unul mediocru.
Cu sau fără genetica textului, probabil că literatura – scrisă, nescrisă sau post-scrisă, cum i-o fi norocul – va continua să existe. Dacă nu sub zodia lui Proust, măcar sub cea a unui nou Homer.
Autor: TEODORA DUMITRUApărut în nr. 472