Constantin Mateescu, Ninsoarea albastra, Bucuresti, Editura Tracus Arte, 2012, 304 p.
Constantin Mateescu este autorul a numeroase volume de nuvele, romane, scrieri eseistice si memorialistice, critica literara si teatru. „Ninsoarea albastra“ reia unele texte mai vechi, completând puzzle-ul epocii totalitariste pe care autorul il creeaza prin operele sale. Tesute in jurul unor intrigi consistente si cu putere de iradiere narativa, povestirile dezvaluie personaje credibile, dar nu ajung la persistenta pomenita de Eugen Negrici pe coperta a patra. Cu naratori ascunsi sub anonimatul lui „eu“, variind in mod semnificativ doar in putine cazuri, memorabili ar putea fi Pepé, un bunic amator de poker, sau Radu Rasuceanu, un fost mahar al culturii predecembriste, convertit in memorialist. Dar greutatea functiei le diminueaza din individualitate. Poate ca reprezentativa pentru textele din „Ninsoarea albastra“ este psihologia (amintita de Negrici in acelasi comentariu) unor grupuri, pe care prozatorul le extrage din lumea nomenklaturii sau a intelectualimii comuniste (mai ales din prima perioada) si pe care o „pune la lucru“ in contexte tipic-neobisuite din epoca. Pentru ca materia prima epica a lui Mateescu sunt situatiile insolite si in afara normalitatii impuse de Partid, insa care deveneau previzibile si recurente tocmai din cauza multiplelor constrângeri.
Apocalipsa prin instigare
Neexistând nicio indicatie paratextuala la inceputul volumului, cititorul „Ninsorii albastre“ se poate plasa in orizontul de asteptare al unui roman si (considerând titlurile povestirilor ca subcapitole bine delimitate) nu va fi deceptionat pâna pe la a treia nuvela. Având ceva exercitiu in proza modernista, a ruperilor continuitatilor logice si temporale, va astepta docil intâlnirea nucleului epic, ce ii va pune ordine in cele citite pâna atunci si-i va revela marele subiect al cartii. Doar ca, deja de pe la mijlocul lui „Bébette“, lucrurile nu par sa se mai lege in niciun fel, profilul naratorului e din ce in ce mai putin compatibil cu cele anterioare si o rasfoire dinspre final a cartii va elucida misterul – e o carte de povestiri. Insa pâna la „Bébette“ (povestea unei aventuri romantice in Bucurestiul anilor 1950, animat de un festival international al tineretului), „Ninsoarea albastra“ si „Lirice“ par episoade de la vârste diferite ale aceluiasi personaj-narator, prins la mijloc intre actiunile de revolta ale unor curajosi ramasi necunoscuti.
Cu un titlu metaforic (usor riscant pentru a fi ales ca nume al volumului, caci leaga doua simboluri de care piata de carte româneasca e saturata – tocitele ninsori villoniene, purtatoare de nostalgii, si o culoare reprezentativa a baietilor rai din comunism), prima povestire descrie drama capitalei invadate de mesaje impotriva socialismului si a reprezentantilor lui români. Roberto, profesor la liceul „D. Th. Neculuta“ din Bucuresti, are ghinionul de a fi de garda in noaptea in care baia profesorilor este pângarita de mesaje „scatologice“ la adresa Partidului. De aici la raspândirea necuviintelor in intreg liceul (in ciuda pazei sporite) si apoi in tot orasul, sub forma unei ploi de biletele albastre, nu a fost mult. Apocalipsa venita prin texte instigatoare (dezvoltate si aduse la zi, prozele de aici ar putea concura onorabil cu valul cinematografic al sfârsitului de lumi, ce a invadat micile si marile ecrane in ultimii ani) continua si in „Lirice“, doar ca mobilul „crimelor“ sunt, de data aceasta, poeziile. Cu un slogan bine adaptat ca „Poezia este opiul popoarelor“, intr-o scoala agricola dintr-un sat fara nume, se duc campanii de epurare a programelor scolare si a catedrelor de româna, acuzate de ineficienta ideologica si de promovarea valorilor decadente. Cu un imens scandal pornit de la o carte de versuri a „nocivului“ Vlahuta si cu un director de scoala prins intre datorie si pasiune, povestirea poarta ceva din hazul de necaz al „Caravanei cinematografice“ (Ioan Grosan) sau al „Amintirilor din Epoca de Aur“ (Cristi Puiu), dar si din umorul negru dus la sat al „Palilulei“ lui Purcarete.
Si in „Bébette“ mai apar razlete fituici demascatoare, dar, incepând cu „Si acum, pe mâine“ problema este lasata deoparte, alte teme organizând nuvelele. Dupa povestea unui scriitor pentru copii, disparut in conditii suspecte, „Drumul spre Alaska“ contine memoriile unui bucatar profesionist, trimise, intr-o scrisoare, fostului sau profesor de limba româna, pe care il invita la inaugurarea propriului hotel. Povestirea e un crochiu al Visului American trait cu succes de un român, care decide sa renunte la bunastarea si propasirea promise de conducatori si, dupa multe insistente, ajunge in America, unde ia la rând bucatariile hotelurilor luxoase. Daca nu venisera, cum se tot auzea, americanii, intreprinzatorul chef se duce el in SUA si le arata cum se gateste româneste. Ca sa nu fie acuzat de parti-pris-uri, Constantin Mateescu isi creeaza si un narator feminin, pe Simina, o „femme de chambre“, din gura careia se descrie lumea stabilor. Lucrând in casele cele mai bune ale Bucurestiului anilor ’50, Simina se bucura de toate placerile gastronomice interzise proletariatului, insa bunastarea, nici de data aceasta, nu tine mult.
Poker, votca si trenuri
Desi lipsita, ca si precedenta, de o intriga solida, „Poker“ este una dintre cele mai reusite povestiri ale volumului. Alternând doua discursuri, al lui Septimiu, demnitar care-si scrie memoriile dupa 1989, si al tatalui sau, Pepé, luat din jurnalul redactat de acesta in anii batrânetii, când se refugiase in apartamentul fiului, dupa ce casa din Târgoviste ii fusese luata. Pastrând „stilul inconfundabil al cavaleriei interbelice“ (p. 185), Pepé, fost ofiter de armata, se ocupa acum cu aprovizionarea casei lui Septimiu cu produsele rare ale vremii, pe care le obtinea prin atentii sau complimente bine plasate si printr-o versatilitate a statului la coada. Pasiunea cea mare a lui Pepé era, insa, pokerul, pe care il juca impreuna cu fosti camarazi, mefienti cu totii fata de noul sistem politic. Lumea vazuta prin ochii lui Pepé, alaturata celei descrise de fiul sau dau un efect de tridimensionalitate nuvelei, care confirma talentul evocator al autorului. Foarte buna ar fi putut fi si „Mnemosyne“ – o varianta româneasca de ghost-writing, daca autorul ar fi optat pentru un alt final. „Stalinskaia“ e mai degraba un exercitiu narativ, un pretext care sa aduca in atentie titlul, o combinatie reusita intre capitalismul agresiv si trecutul României, strâns legat de conducatorul aparut in numele marcii de votca. Ultima povestire, „Orient-Expres“ iese din tiparul celorlalte, fiind o rememorare nostalgica a unei obsesii de copilarie.
„Gagiu“, „misto“, „bufeu“
si „sacrosant“
Dincolo de temele si contextul istoric pe care cele zece povestiri le impartasesc, coerenta volumului este conferita si de ordinea in care acestea sunt asezate. Cum spuneam, poate lasa impresia unui roman in care cititorul este purtat de la primii ani ai socialismului, pâna la formele instabile ale tranzitiei postdecembriste. Dispunerea cronologica este usor identificabila, dar daca pentru anii de dinainte de ’89 scriitorul are mâna sigura si pune in pagina subtilitati bine articulate, când vrea sa marcheze momentul cezurii si trecerea spre o noua organizare politica pare sa-si piarda din abilitate. Notabil este inceputul lui „Mnemosyne“, când plasarea post-’90 este semnalata de o invazie de englezisme ca „lunch“, „uncle“, „strong“, scrise in italic, ce nu fac corp comun cu maniera in care textul continua.
Nepotrivirile stilistice par o constanta a prozelor lui Constantin Mateescu, un autor care incearca sa-si tempereze discursul intelectualizant si pretios (de succes cu câteva decade in urma), cu unele frazari sau termeni colocviali, dar care nu reuseste decât sa faca din personajele sale (caci apeleaza in toate textele de aici la naratori autodiegetici) niste hibrizi din punct de vedere lingvistic. Astfel, acelasi personaj foloseste si arhaizante „dascalime“, „ipochimen“ sau regionale „mascari“, dar si structuri ca „problemele purgatiei“ si „bufeuri de speranta“; flagranta este povestea bucatarului dus in America: marturisind el insusi ca este „un taran din Cisnadioara“, nu se da in laturi de la aprecieri ca „imensitatea stranie a zarilor“ (p. 136) sau „Viata ei era un sir de insatisfactii si mirari“ (p. 148), pe care le asezoneaza, când (autorul) isi mai aminteste ca nu e asa usor sa iti cizelezi româna prin Austria sau SUA, cu neaosul „misto“ sau cu expresii de timpul „ramasese tut când i-am taiat-o scurt“ (p. 126). La fel de instabil este autorul-subtitut din „Mnemosyne“, care desi vrea sa se deconstipe lexical si foloseste la liber „gagiul“, e constient ca pentru a-i scrie memoriile fostului demnitar comunist avea nevoie de „avizul sacrosant al boss-ului“. Din amestecul inegal si neproductiv de registre apare intrebarea daca autorul „Ninsorii albastre“ intentioneaza sa multumeasca doua generatii de cititori, obisnuiti cu discursuri diferite. Pentru ca, daca nu ar fi cele peste patruzeci de volume publicate pâna acum, ar putea fi considerat un tânar debutant ce-si cauta instrumentele.
In ciuda inadvertentelor stilistice si a unor finaluri de povestiri pe care le expediaza mult prea rapid, colectia de povestiri a lui Constantin Mateescu este o lectura câstigata. Cele mai multe dintre texte au potential epic si reusesc sa mentina atent si un cititor trecut prin multe rememorari ale Epocii de Aur (sau de Fier, cum e cazul aici). Specificul prozelor este focalizarea pe o societate a intelectualilor (profesori, pictori, muzicieni), intr-o perioada când mica burghezie era pusa la index si surprinderea, dincolo de reflexiile contextului social si politic, a unor particularitati comportamentale si de mentalitate general umane. Iar lipsa didacticismului (si a intentiei de a arata cu degetul), evitarea clasificarilor valorice (personajele nu sunt nici bune, nici rele, iar intrebarea falacioasa „când era mai bine?“ ramâne fara raspuns), ironiile oamenilor de atunci sau de acum, tenta de umor a unor episoade sunt punctele tari ale unei colectii consistente.