Numărul din 17 mai al New York Times informează despre iniţiativa unor studenţi şi profesori americani de a solicita etichetarea operelor literare incluse în programa de studiu cu avertismente de tipul: conţinut şi/ sau limbaj „rasist”, „sexist”, „colonialist”, „opresiv”, care înfăţişează scene de „abuz” sau „discriminare” etnică, sexuală, religioasă etc. – similar întrucâtva procedeului deja implementat în oferta televiziunilor. Se consideră că „materialele” expuse în unele dintre marile opere ale literaturii i-ar putea vătăma psihic pe elevi şi pe studenţi şi s-a vorbit de potenţialul „stres postraumatic” provocat de literatură victimelor violurilor, discriminărilor sau abuzurilor de tot felul. Iniţiativa are rădăcini în aşa-numita filozofie feministă, iar nucleul cel mai receptiv la noua perspectivă asupra predării literaturii se găseşte la Universitatea din California, Santa Barbara. Iniţiativa se presupune că vine în întâmpinarea dorinţei oamenilor de confort psihic şi fizic şi le cere profesorilor să „realizeze” că elevii au, dincolo de zidurile sălii de curs, o viaţă şi o experienţă personale, care trebuie protejate şi respectate. Ca atare, Neguţătorul din Veneţia ar trebui anunţată (denunţată) ca scriere antisemită, Aventurile lui Huckleberry Finn, ca una rasistă, Marele Gatsby ca potenţial ofensatoare prin misoginie etc. Cum era de aşteptat, demersul a creat oarece vâlvă în mediile academice nord-americane, oponenţii susţinând că orice tip de etichetare înseamnă un ghidaj prealabil al lecturii, fiind „ostil libertăţii academice” şi de gândire în genere. Apoi, s-ar mai putea adăuga, una e dreptul omului la confort fizic şi psihic, alta e capacitatea lui de a transcende şi chiar de a sublima potenţialul traumatizant al unei cărţi, indusă prin secole de „consum” artistic şi literar, căci noţiunea de catharsis – efectul căutat al marii arte dintotdeauna – implică tocmai astfel de „evenimente” şi de „abuzuri” menite să zguduie cititorul sau spectatorul. Un cititor care nu distinge între catharsis şi trauma reală n-ar fi, la urma urmelor, o victimă, ci mai degrabă un cititor needucat, care nu deţine codul de lectură al unei opere de artă.
Pe teren românesc, o simulare de programă dotată cu astfel de „avertismente” politic corecte ar arăta că schiţele şi comediile lui Caragiale constituie o sursă de stres post-traumatic şi chiar cauzator de traume pentru politicienii de toate culorile (de prozele naturaliste sau de dramă, nici să nu mai vorbim), că Rebreanu zboară din canon cu toată opera, că din Arghezi nu mai rămâne mare lucru, că morbidul Bacovia e nefrecventabil, că Blaga trebuie ocolit fiindcă îndeamnă la suicid prin obsesia faţă de marea trecere ş.a.m.d. Singura speranţă ar rămâne, teoretic, şi la noi, şi la ei, literatura pentru copii – adică spaţiul gândirii infantile, protejate, eufemistice. Dar nici aici oferta nu e impecabilă, nenumăratele acte de cruzime aplicate animalelor reale sau fictive suscitând serioase rezerve – vezi cazul bietului Zdreanţă şi scena oului fierbinte, unde e abuzat de gospodina dominatoare.
Autor: TEODORA DUMITRUApărut în nr. 4692014-05-29
Initiativa americanilor mi se pare de bun simt, nu vad de ce o carte ar face exceptie de la etichetare. Cuvantul scris are un impact mai mare asupra unui cititor decat cel auzit in treacat la televizor, pentru ca se poate reintoarce la el oricand. Si totusi emisiunile sunt cenzurate si/sau contin avertismente, dar cartile nu.
Asa relaxate cum sunt normele in acest domeniu, orice psihopat cu oarecare talent ar putea scrie o carte in care sa promoveze unele comportamente antisociale ca fiind „cool” si nimic nu l-ar putea impiedica s-o publice.
Daca literatura romana nu ar trece testul unei asemenea etichetari, poate ar trebui sa ne intrebam pe ce criterii le-am considerat valori pana acum si daca nu cumva poporul roman este asa cum este astazi si datorita influentei exercitate de scriitori/poeti asupra lui.
Un popor este ceea ce citeste.
Comentariile sunt închise.