Un articol de TEODORA DUMITRU

Numărul din 17 mai al New York Times informează despre iniţiativa unor studenţi şi profesori americani de a solicita etichetarea operelor literare incluse în programa de studiu cu avertismente de tipul: conţinut şi/ sau limbaj „rasist”, „sexist”, „colonialist”, „opresiv”, care înfăţişează scene de „abuz” sau „discriminare” etnică, sexuală, religioasă etc. – similar întrucâtva procedeului deja implementat în oferta televiziunilor. Se consideră că „materialele” expuse în unele dintre marile opere ale literaturii i-ar putea vătăma psihic pe elevi şi pe studenţi şi s-a vorbit de potenţialul „stres postraumatic” provocat de literatură victimelor violurilor, discriminărilor sau abuzurilor de tot felul. Iniţiativa are rădăcini în aşa-numita filozofie feministă, iar nucleul cel mai receptiv la noua perspectivă asupra predării literaturii se găseşte la Universitatea din California, Santa Barbara. Iniţiativa se presupune că vine în întâmpinarea dorinţei oamenilor de confort psihic şi fizic şi le cere profesorilor să „realizeze” că elevii au, dincolo de zidurile sălii de curs, o viaţă şi o experienţă personale, care trebuie protejate şi respectate. Ca atare, Neguţătorul din Veneţia ar trebui anunţată (denunţată) ca scriere antisemită, Aventurile lui Huckleberry Finn, ca una rasistă, Marele Gatsby ca potenţial ofensatoare prin misoginie etc. Cum era de aşteptat, demersul a creat oarece vâlvă în mediile academice nord-americane, oponenţii susţinând că orice tip de etichetare înseamnă un ghidaj prealabil al lecturii, fiind „ostil libertăţii academice” şi de gândire în genere. Apoi, s-ar mai putea adăuga, una e dreptul omului la confort fizic şi psihic, alta e capacitatea lui de a transcende şi chiar de a sublima potenţialul traumatizant al unei cărţi, indusă prin secole de „consum” artistic şi literar, căci noţiunea de catharsis – efectul căutat al marii arte dintotdeauna – implică tocmai astfel de „evenimente” şi de „abuzuri” menite să zguduie cititorul sau spectatorul. Un cititor care nu distinge între catharsis şi trauma reală n-ar fi, la urma urmelor, o victimă, ci mai degrabă un cititor needucat, care nu deţine codul de lectură al unei opere de artă.
Pe teren românesc, o simulare de programă dotată cu astfel de „avertismente” politic corecte ar arăta că schiţele şi comediile lui Caragiale constituie o sursă de stres post-traumatic şi chiar cauzator de traume pentru politicienii de toate culorile (de prozele naturaliste sau de dramă, nici să nu mai vorbim), că Rebreanu zboară din canon cu toată opera, că din Arghezi nu mai rămâne mare lucru, că morbidul Bacovia e nefrecventabil, că Blaga trebuie ocolit fiindcă îndeamnă la suicid prin obsesia faţă de marea trecere ş.a.m.d. Singura speranţă ar rămâne, teoretic, şi la noi, şi la ei, literatura pentru copii – adică spaţiul gândirii infantile, protejate, eufemistice. Dar nici aici oferta nu e impecabilă, nenumăratele acte de cruzime aplicate animalelor reale sau fictive suscitând serioase rezerve – vezi cazul bietului Zdreanţă şi scena oului fierbinte, unde e abuzat de gospodina dominatoare.