Încrederea reciproca dintre Jo-Wilfried Tsonga si antrenorul sau, Éric Winogradsky, odata intrata pe un fagas trainic, ar fi trebuit sa-l stimuleze pe tenisman, sa-i insufle noi orizonturi de energie si expectanta. Asa a si fost, dar nu chiar imediat.
Familiarizati în fine unul cu celalalt, depasind împreuna perioada de rodaj într-ale suferintei si esecului, cei doi s-ar fi cuvenit, potrivit unei asteptari pe undeva firesti, sa rupa gura târgului. Doar ca nu exista pe lume minuni, iar progresul se face piatra cu piatra, se construieste cu rabdare, aproape infinitezimal, doar rezultatele, atunci când catadicsesc sa apara, fiind disproportionat de spectaculoase în raport cu munca de furnica a acumularilor pozitive. Dupa o jumatate de an de tras ca un ocnas condamnat la galere, Jo nu stie ce sa mai creada. Progresele întârzie, jocul nu-i merge, are dificultati sa se descurce pâna si în bietele turnee de tip Future. Ajunge sa invidieze statutul lui Richard Gasquet, abonat din oficiu la wild-card-urile federatiei franceze – si nu numai. Jo se cantoneaza undeva în jurul locului 600 mondial. Chiar si antrenamentele i se par fade, lipsite de sens, câta vreme lumina ascensiunii întârzie sa-si faca simtita prezenta.
Îngrijorati de moralul sportivului, dar nu si de calitatea jocului sau ori de prestatia fizica a acestuia, Éric, Didier, tatal lui Jo, si Jean-Claude Massias din partea FFT gasesc ca se cuvine mai multa atentie psihologica si o pedagogie mai intruziva – doar-doar o simti si colosul din Mans boarea de optimism atât de necesara progresului asteptat. Bombardat cu atentie si grijulie veghe, Tsonga îsi revine, se pozitiveaza, realizeaza plenar ca nu e deloc singur în acest efort de reconstructie personala. Iar motivele de optimism revin încetul cu încetul. Antrenamentul de dimineata, urmat de cel de dupa-amiaza, dezvaluie în curând un martir al muncii atente, un ins care nu face economie de efort, un mare sportiv disciplinat si mai ales un atlet modest în a primi fara crâcnire sfaturile antrenorului. Punctele încep sa se adune în contul sau, e-adevarat, acumulate doar din Futures si Challenger-uri. Calitatea jocului îi creste, nu mai are slabiciuni de ordin tehnic, corporalitatea îl asculta cuminte. Ceea ce nu izbuteste Jo sa alinieze e concentrarea vreme de un sfert de ora foarte intens în joc si un regim alimentar rational, adaptat gurmandizei sale clasice. Luptând disperat cu surplusul de kilograme, Jo îl implora pe Didier, fostul mare handbalist african, sa-l ajute. Iar batrânul nu ezita sa se înhame la o dieta comuna, supervizându-si mult prea senzitivul fiu. Culmea e ca reuseste, iar dupa doua-trei luni de galera laolalta, Jo nu va mai avea niciodata probleme cu greutatea!
Relatia dintre antrenor si pupil este si ea din ce în ce mai strânsa. Rastimp de patru ani, Éric n-a lipsit de la nici o evaluare medicala a lui Jo-Wilfried. I-a fost alaturi în clipele de disperare, depresie si angoasa. Nu doar pe teren, ci si în intimitatea amicala de tip sportiv Jo a gasit un adevarat al doilea tata. Ba chiar si un prieten cu care, desigur, va ramâne în relatie si dupa ce-si va fi încheiat cariera sportiva.
De aceea, anul 2007 coincide cu o autentica iesire din infern. Lipsind de luni bune din circuitul principal, Jo are oarece mustrari de constiinta când primeste un wild-card de la organizatorii Australian Open. Simte ca nu merita, desi înainte îl invidia pe Gasquet exact pentru aceste invitatii miraculoase. Dar asa ceva nu se refuza. Si bine face ca accepta, deoarece el ofera publicului australian un meci mare contra favoritului american Andy Roddick, fost lider ATP, un meci pe care-l pierde la mare lupta, dupa un tie-break antologic, adjudecat în urma unui adevarat maraton tenisistic cu 20-18 (scor final: 7-6, 6-7, 3-6, 3-6). Si apropo de acea partida, nu mi se par lipsite de tâlc amintirile francezului: „Ma simt foarte deceptionat de întâlnire, pentru ca, din punct de vedere fizic, m-am simtit aproape perfect. Însa realizez ca trebuie sa fiu înca si mai puternic de-atât. Da, voi pretinde mai mult de la propriul meu trup! Cu Roddick, la Melbourne, am disputat un meci-declic, o partida care m-a facut sa-mi dau seama unde trebuie sa corijez, cum se cuvine sa muncesc ca sa arat altfel. Mintea îmi era gata pentru asta, bratul era pregatit, mai aveam nevoie doar de corporalitate în proportie de 100%. Si-atunci, haide – mi-am spus!“ (op. cit., p. 33).
Desi ar fi jucat la el acasa, Tsonga evita sa participe la Roland Garros, caci suprafata si tipul de efort l-ar fi costat un efort si un risc pe care nu era pregatit sa le asume. În schimb, el participa la Challenger-ul de la Surbiton, din Anglia, pe care-l câstiga, dupa o partida memorabila contra uriasului croat Ivo Karlovici (2,08 metri), scor 6-3, 7-6. Imediat dupa finala, ia startul la celebra competitie Queen’s Club, o adevarata avanpremiera a Wimbledon-ului. Fireste, el disputa mai întâi calificarile. În doua zile, baiatul din Mans joaca cinci meciuri. În turul II îl învinge pe fostul campion mondial, australianul Lleyton Hewitt, la mustata, dar pe deplin meritat, în urma a doua tie-break-uri sângeroase. Dupa meci, Jo avea sa declare: „Este prima mea mare victorie. As spune una cruciala, caci pe un tenisman ca Lleyton nu-l învingi doar cu sansa!“. Pierde în optimi la Marin Cilici, marea speranta croata, dar participarea lui este una cel putin onorabila, Jo adulmecând deja atmosfera rarefiata a high-life-ului tenisistic. Si avea sa urmeze Wimbledon-ul…