Personajele, multe dintre ele istorice, despre care scrie Ion Vianu în capitolul „Portrete interioare“ din volumul „Apropieri“ (Editura Polirom, 2011) la care m-am referit si în foiletonul de saptamâna trecuta, sunt fatalmente, inclusiv din punct de vedere moral, de staturi diferite. Pentru unele, ca Maria Cantacuzino-Enescu, am o admiratie moderata, pentru altele ca, de pilda, Emil Cioran, Grigore Gafencu, Cella Delavrancea sau G.M. Cantacuzino, una cu totul aparte. Schitând profilul lor, relevând o trasatura definitorie a personalitatii fiecaruia – de obicei plecând de la o scriere a celui evocat sau despre cel evocat, de la un fapt de viata deosebit trait de acesta, de la un jurnal sau o biografie etc. – Ion Vianu îsi proiecteaza discret, dar nu mai putin expresiv, propriul portret, încât galeria sa de „portrete interioare“ se converteste în cele din urma într-un autoportret interior. În fond, vorbind despre altii, te autodefinesti. Spune-mi ce admiri, ca sa-ti spun cine esti! Un text precum cel despre G.M. Cantacuzino este printre cele mai ilustrative în aceasta privinta. Destinul dramatic al arhitectului capata valoare de simbol. Scolit de la cea mai frageda vârsta într-o Elvetie austera si monotona (nicaieri ca în tara cantoanelor linistea nu mi s-a parut mai asurzitoare, mai stresanta), el traieste o drama existentiala, una dintre cele mai traumatizante, caci priveste apartenenta si identitatea sa – „nenorocirea de a fi boier, fericirea de a fi român“. Un român care, paradoxal, îsi descopera românitatea profunda, patriotismul, da, patriotismul, datorita unui fapt de viata ce l-ar fi putut determina sa si reprime, chiar sa si le renege. Concret, criza este provocata de un învatator, pe nume Mârza, care este trimis de tatal copilului în Elvetia pentru a-i consolida acestuia educatia. Pedagogul îsi ia misia în serios, însa într-un mod bizar. Ros probabil de resentimente obscure, el procedeaza la un rechizitoriu (cuvântul lui Ion Vianu) privind originea sociala, cum se spunea în regimul comunist, dar si etnica a elevului sau. „Vina“ acestuia ar fi fost ca provenea dintr-o clasa de asupritori straini, (greci), parveniti, care suge, nu-i asa, sângele poporului si care „a uzurpat cinstea de a se socoti român“. Un rechizitoriu socant pentru viitorul mare intelectual si artist, care însa, în cele din urma, nu-l dezarmeaza, nu-i întuneca imaginea luminoasa a tarii unde s-a nascut, el ramânând sufleteste un român, poate chiar, ar fi zis Calinescu, un român filoromân. Ca ne aflam în fata unui subiect de roman e de domeniul evidentei; un roman, observa Ion Vianu, „al unei formatii, cu multe sertare de psihologie si filosofie a artei“, punctul culminant constituindu-l, într-un mod cum nu se poate mai dramatic, momentul când eroul sau ajunge „sa priveasca cerul românesc printre gratii“. Ion Vianu reproduce o pagina, tulburatoare în litera si spiritul ei, în care fiul de boier îsi motiveaza optiunea de a fi si de a ramâne român. O citez la rândul meu cu emotie, cu atât mai mult cu cât G.M. Cantacuzino invoca Moldova si Iasii, orasul unde nu întâmplator arhitectul, pictorul, esteticianul, scriitorul („Izvoade si popasuri“, „Patrar de veghe“) a lasat urme durabile. A ales, asadar, apartenenta la România fiindca „nicaieri umbrele copacilor nu erau mai albastre, în lumina de septembrie, decât în Moldova, ca perspectivele zidurilor si turlelor Iasilor corespundeau cu o anumita armonie, pe care n-am gasit-o în alta parte, ca omenia româneasca, când nu e întunecata de o falsa educatie, da peisajului românesc si vietii, pe care o cuprinde, o noblete neîntâlnita aiurea; ca limba româneasca e un mod de expresie plin de posibilitati nebanuite, iar inteligenta artistica a românului, un potential imens de înfaptuiri în domeniul frumosului; considerând toate acestea, m-am simtit român. Tara de mare farmec si de putine virtuti, în care se gasesc câteodata eroi, dar nu sfinti, nici filosofi, în care lumea moare usor, fara sa stie sa traiasca, gândeste pripit, fiind anarhica pentru tot ceea ce o depaseste si conservatoare pentru tot ce e dominat de ea, terfelindu-si traditiile si ironizându-si credinta, exagerata în critici ca si în admiratii, nesigura în mersul ei de ideal si de cugetare: România“.
De la un exilat, asa-zicând, interior, as face trecerea la un altul, mult mai celebru, deopotriva interior si exterior: Soljenitîn. Portretul moral pe care i-l schiteaza Ion Vianu, având la activ el însusi experienta exilului, considerata de cei ce au studiat fenomenul în toata complexitatea lui un fel de moarte, e cu atât mai interesant. Doua sunt textele din „Apropieri“ referitoare la marele scriitor si disident. Tema primului este „dreptul la utopie“, iar a celuilalt „capcana istoriei“ cu care s-a confruntat (în care ar fi cazut?!) Soljenitîn. Ion Vianu are în vedere si interviurile realizate de faimosul om de televiziune Bernard Pivot, în 1983 la Vermont, în America, si în 1994, în Rusia. Le-am vazut si le-am si evocat într-un interviu pe care i l-am luat celui care, prin emisiunile sale, îndeosebi „Apostrophe“, ajunsese sa fie perceput în Franta ca o adevarata institutie. Dar Ion Vianu a citit si monografia „Fenomenul Soljenitîn“ a lui Georges Nivat, aparuta în 2009. În eseul „Soljenitîn, capcana istoriei“ autorul face o analiza succinta, dar pertinenta a meandrelor unui destin singular, cel al creatorului unei opere care a zguduit nu doar un imperiu, ci lumea. Când este vorba de Soljenitîn ideea nationalismului, a panslavismului, a „reactionarismului“ sau este de neevitat. Ion Vianu îl pomeneste în aceasta idee si pe Eminescu. Dezamagit, fundamental inadaptat si inadaptabil la ambianta cosmica si morala (expresia lui Tudor Vianu) americana si, în general, la modul de viata occidental, Soljenitîn nu concepe sa nu se întoarca în Rusia pentru a trai si a muri acolo. Nu e singurul mare rus dominat de acest sentiment irezistibil. Departe de Rusia, Rachmaninov nu mai putea sa compuna muzica. Îi lipsea, la propriu si la figurat, aerul tarii sale. Dostoievski – noteaza în jurnalul sau incomparabila Anna Grigorievna – aflat într-un sejur mai lung într-un peisaj paradisiac din Elvetia a trebuit sa si-l întrerupa si sa plece urgent acasa fiindca nu putea sa scrie. La sosirea pe un aeroport îndepartat, din Orientul rusesc, Soljenitîn îngenuncheaza si saruta pios pamântul uriasei sale patrii. Este primit si apoi privit cu rezerve si, daca mi-am dat bine seama, cu neîntelegere. Ion Vianu are dreptate sa-si explice o asemenea atitudine si prin aceea ca noile generatii din Rusia aveau/au acum o alta mentalitate, o alta viziune asupra istoriei si, implicit, asupra viitorului si rolului Rusiei. Numai ca si generatia lui Putin, personaj care nu pare sa-i fie prea simpatic lui Ion Vianu, era tânara la întoarcerea sa în raport cu cea a lui Soljenitîn. Oricum, criteriul generationist nu e, nici aici, cel mai operabil. Faptul ca nationalistul si fostul ofiter KGB, acum presedinte al Federatiei Ruse, ales democratic, i-a acordat o înalta distinctie a statului, iar Soljenitîn a acceptat-o, mi se pare firesc si chiar benefic. Sa nu uitam ca înainte de oligarhii regimului Putin, cei care dusesera Rusia pe marginea prapastiei fusesera cei ai lui Eltîn, inclusiv cei din familia acestuia. Or, contrar aberatiilor „analistilor“ dâmboviteni sau de pe alte râuri si pârâuri, nu doar europene, care vehiculeaza diverse clisee propagandistice, speculând resentimentele, unele justificate, nu ne putem permite sa ignoram faptul ca atunci când Rusia risca sa se prabuseasca, cum s-a si vazut dupa destramarea imperiului sovietic, nici Europei si nici… altor continente nu le este prea bine. Ba, dimpotriva! Eseul lui Ion Vianu, incitant, de altfel ca multe din aceasta carte, invita la dezbatere. Ce ar fi trebuit sa faca Soljenitîn? Sa-si continue exilul fortat în America ori într-o alta tara occidentala unde, presupune Ion Vianu, ar fi ramas „mai mare, mai pur“. Imposibil! Si cred ca nimeni nu s-a asteptat la o astfel de optiune, la o astfel de evadare. Dar ce înseamna „mai mare, mai pur“, în cazul lui Soljenitîn, care este un mit? Apoi, întors în Rusia, ar fi trebuit sa refuze onorurile unei „societati ferecate în orgoliul national în spatele caruia fermenteaza coruptia“?, cum o califica Ion Vianu vorbind de funie în casa spânzuratului. Ar fi fost posibil, dar ar fi însemnat o inacceptabila inconsecventa a lui Soljenitîn cu sine însusi. Primind onorurile, Soljenitîn care, sa nu uitam, nu a plecat din patria lui, nu s-a exilat nici chiar în timpul regimului totalitar sovietic, ci a fost expulzat, s-a situat deasupra vremelniciei unui regim politic, oricare ar fi el, si a unei societati mai mult sau mai putin corupte. Perspectiva lui a fost întotdeauna Rusia eterna. Tocmai în asta consista maretia unui destin unic pe care numai tara lui Dostoievski putea sa-l iveasca în plin secol XX, poate cel mai nebun dintre toate câte s-au scurs pâna acum.
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 382