Vasile Bahnaru, Ascensiunea în descensiune a limbii române în Basarabia, Iaşi, Editura „PrincepsEdit“, Iaşi, 2011, 383 p.
Volumul Ascensiunea în descensiune a limbii române din Basarabia de Vasile Bahnaru, reunind în titlu două procese contrarii într-unul singur, reînvie în mintea cititorului alt nume de carte, structurat similar, prin aceeaşi unitate a contrariilor: Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Otomanicae. Întâmplător sau nu, şi acesta din urmă vine tot de la un cărturar moldovean, dar din dreapta Prutului. Cu aceasta, l-am numit pe Dimitrie Cantemir, prinţul moldav, animat de un mare ideal, însă cu resurse mici, ca să rămânem tot în spaţiul contradicţiilor. Similitudinea dintre cele două cărţi, se regăseşte la nivelul perspectivei, comune până la un punct, în simultaneitate într-un caz (creşterea în descreştere), în succesiune (creşterea şi descreşterea) în celălalt. Apoi, cei doi autori, „pământeni“ (originari din acelaşi pământ „provincie, regiune“), au adoptat acelaşi punct de vedere: prezentarea evolutivă a realităţilor asupra cărora s-au oprit.
După mai bine de trei veacuri de la declanşarea războiului împotriva Imperiului Otoman, situaţia, în datele ei fundamentale, pentru o jumătate din Ţara Muşatinilor, continuă să ridice probleme. Una dintre ele, urmărită în cartea lui
V. Bahnaru, este limba teritoriului dintre Prut şi Nistru, sub aspectul denominaţiei, al funcţiunii, al drepturilor acesteia. Problematica, de o amploare fără precedent, se reflectă în intervenţiile autorului, mai vechi şi mai noi, deja publicate în periodice. Gruparea lor într-un volum, cu dedicaţia „Memoriei mentorului meu, acad. Silviu Berejan“, relevantă pentru calitatea de comilitoni a profesorului şi a elevului, vine în întâmpinarea cititorului, privat de presa ultimelor decenii, din atât de specialul spaţiu basarabean.
Cu o structură densă, evidentă în cele patru secţiuni, precedate de un Cuvânt-înainte (p. 7–11): I. Probleme de lingvistică (p. 11–124), II. Note etimologice (p. 195–240), III. Din istoria lingvisticii (p. 241–269), IV. Probleme de sociolingvistică (p. 270–383), cartea reuneşte articole, în parte, axate pe fapte devenite istorie: între altele, revenirea la scrisul latin şi oficializarea limbii române în Republica Moldova (p. 9).
Din totalul intervenţiilor, spicuim câteva titluri: Despre antonimia ocazională, cu punctul de plecare în faptul că „relaţiile dintre semnele verbale pot fi <…> nu numai de echivalenţă semantică, ci şi de opoziţie semantică“ (p. 14). Ca rezultat al transferului prin similitudine („nu s-a făcut văcar“, ci „şcolar“, prin urmare analfabet–văcar–ştiutor de carte–şcolar) sau prin contiguitate („ieri căldură, azi zăpadă“, antonimul curent pentru „căldură“ fiind subst. „frig“, calitate intrinsecă a subst. „zăpadă“, deci „căldură–frig–zăpadă“), se ajunge la opoziţia ocazională. Autorul mai discută un alt fenomen: enanteosemia sau polarizarea semantică, constând în prezenţa de seme opozitive în cadrul unuia şi aceluiaşi semn verbal: arenda – „a da şi a lua în arendă“; împrumuta – „a da şi a lua împrumut“; înainte – „în trecut“, dar şi „în viitor“ (p. 16).
În general, lingvistul analizează situaţii pe care le defineşte cu terminologie sugestivă. Urmărind limbajul poetic, constată că poeţii creează noi cuvinte, necesare mesajului lor, deci: ocazionalisme lexicale (Unele aspecte stilistico-semantice ale ocazionalismelor lexicale în creaţia lui Em. Bucov, p. 20–26). În acest scop, se recurge la reproducerea analogică a structurii morfematice a unui lexem cunoscut, ca, de pildă, „poeţandru“, după „băieţandru“, selectat pentru conotaţia de vârstă exprimată, pentru a marca imaturitatea artistică a poeţilor astfel definiţi: avalanşa de poeţandri… Alteori, se apelează la derivare, folosindu-se, ca baze, antroponime arhicunoscute, încărcate de semnificaţii: Hitler > hitleri „a ucide“: „La porunca vremii / Mocneşte unul, Barbă, / El vrea pe Sadoveanu / Să-l hitlere, să-l ardă“.
Lingvistul se opreşte insistent asupra unei sintagme, cu semantism negativ, evident în titlu: „Patriot – naţionalist“ (p. 47–49), frecvente în presa basarabeană. Răspunzând imperativelor de moment, autorul operează distincţiile teoretice cuvenite: „Naţionalismul defineşte o atitudine şi o realitate istorică în care ne punem toată speranţa, iată de ce cuvântul naţionalist nu este sinonim cu şovin. Nici pe departe. Cuvântul naţionalist ar putea fi sinonim cu patriot, semnificaţia acestor cuvinte fiind aproape identică“ (p. 47). Ca şi când s-ar afla în faţa unor virtuali cursanţi, „profesorul“ recurge, didactic, la un distinguo necesar: „Există o anumită deosebire: „a fi patriot“ este o obligaţie a fiecărui cetăţean, legiferată prin constituţia oricărui stat. „A fi naţionalist“ nu este o obligaţie, ci este o vocaţie şi o opţiune. „A fi patriot“ înseamnă să fii ataşat intereselor statului în care trăieşti <…>. Toţi cetăţenii unei ţări sunt sau trebuie să fie patrioţi. Numai că cetăţenia ţi-o mai poţi şi schimba, emigrând în alte ţări. Naţionalitatea însă nu se poate schimba“ (ibid.).
Pentru situaţia din Rep. Moldova, explicitarea noţiunilor de mai sus este cu siguranţă, binevenită: „În interiorul spaţiului românesc din Basarabia, naţionalismul românşescţ, atunci când este un naţionalism autentic, nu exclude naţionalismul concetăţenilor noştri de altă naţionalitate, atâta vreme cât aceştia sunt patrioţi oneşti ai acestui pământ. Numai şovinii se exclud unii pe alţii şi se separă între ei. Naţionaliştii se presupun reciproc, aşa cum existenţa altor naţionalisme ne ajută să ne înţelegem propriul nostru naţionalism (p. 48). Luând în dezbatere probleme ardente pentru situaţia locală, cei avuţi în vedere sunt nu numai specialiştii, ci toţi cei preocupaţi de cultura generală. Pentru a defini neologismele (Stratificarea stilistică a lexicului românesc, p. 74–104) se amintesc cele două accepţii 1. în sens larg, „orice cuvânt nou, împrumutat sau creat din mijloace interne“ (p. 76); în sens restrâns, „cuvântul străin, împrumutat la o dată nu prea îndepărtată“ (ib.), dar şi cea de a treia (după Iorgu Iordan, Vl. Robu, Limba română contemporană, 1978, p. 277), neologisme – „cuvintele împrumutate în perioada de timp acoperită de conceptul «limbă română contemporană», despre care vorbitorii au conştiinţa că sunt noi“. În opoziţie cu neologismele, arhaismele, reflex al stratificării temporale a vocabularului, separate în lexicale şi semantice, includ şi istorismele, lexeme proprii unor epoci din istoria unui popor, pentru Basarabia, cele mai recente fiind determinate de prăbuşirea aparatului politico-administrativ sovietic: colhoz, colhoznic, comsomolist, sovhoz, soviet etc. Prin comentariul regionalismelor, elemente specifice limbii române regionale, se subliniază caracterul discontinuu imprimat de acestea, dar mai ales continuitatea din punctul de vedere al fondului lexical de bază, implicit, unitatea acesteia, recunoscute între limbile romanice. În sfârşit, prezentarea diferenţelor sociale, întregeşte studiul asupra stratificării stilistice a vocabularului românesc, autorul contribuind la îmbogăţirea acestuia prin completarea cu termeni tehnici: alături de argotism, profesionalism, acum şi jargonism, absent din lexicul de specialitate. Aici remarcăm lista exhaustivă, până la proba contrarie, cu numele meseriilor (populare) şi ai practicanţilor acestora.
Preocupat statornic de neologisme, V. Bahnaru reia problema acestora, din diverse unghiuri, ca acela al ponderii în inventarul dicţionarelor, pentru a sublinia faptul că vocabularul limbii române moderne excelează în elemente noi, pătrunse în ultimul secol (Vocabularul curent, de bază (esenţial) şi neologismele; p. 109–113). În multitudinea de probleme de ordin lingvistic nu lipsesc nici dicţionarele, ca importante instrumente de lucru în domeniu: Marginalii: influenţa lexicografiei franceze asupra celei româneşti (p. 120–128), Consideraţii privind tipologia dicţionarelor (p. 142–156), Note despre tipologia dicţionarelor (p. 156–157).
Cea de-a doua secţiune II. Note etimologice cuprinde: Din istoria cuvintelor (I–VIII) şi Cuvintele în tumultul vieţii (I–VI). Mereu în slujba limbii române, V. Bahnaru, prin fiecare intervenţie „oficiază“, cu o anumită solemnitate, în numele acesteia. Simte că este nevoie să se situeze în serviciul „patriei“ sale: „limba română“. Pentru mai buna cunoaştere a acesteia, în plan local, prezintă grupaje de cuvinte vechi sau noi, aproape monografic: origine, sens(uri), circulaţie etc., căci în răsturnarea de situaţii din Rep. Moldova, este nevoie de vocea sa autorizată, spre a-şi ajuta concetăţenii în amplul proces de „reromânizare“. Notele din partea a II-a dispun şi de o latură practică, astfel încât explicaţiile teoretice beneficiază de exemple pentru deprinderea corectă a unor lexeme ca uz, regim de relaţii etc.
Şi în cea de a treia secţiune, V. Bahnaru rămâne „lingvistul de serviciu“. Titlurile incluse completează plenar cartea de vizită a provinciei. Lingvistica romanică a R.S.S.S, M(oldoveneşti)
(p. 241–252) sugerează apartenenţa populaţiei majoritare la o anumită familie de limbi; B. P. Hasdeu în contextul lingvistic european (p. 253–256), prin poziţionarea cărturarului într-un astfel de cadru, transmite informaţia necesară despre un spirit enciclopedic, de sorginte basarabeană, concordant cu exigenţele ştiinţifice europene ale epocii. Este motivul pentru care, în provincia sa natală, învăţatul va constitui reperul permanent în cercetarea filologică: B. Petriceicu Hasdeu şi problemele dezvoltării lingvisticii moldoveneşti (p. 257–269).
În ultima dintre secţiuni, IV. Probleme de sociolingvistică, omul de ştiinţă V. Bahnaru este dublat de omul politic V. Bahnaru. În articolul purtând un titlu cu parfum de epocă, Măsurariul civilizaţiei, autorul pleacă de la chestiuni lingvistice şi ajunge la aceleaşi chestiuni… lingvistice. Cu evidentă vocaţie de cetăţean angajat, lingvistul alternează cu militantul în susţinerea aceleiaşi probleme, limba şi calitatea ei de instrument de comunicare, performant prin instrucţie, în definiţia lui Eminescu, nimic altceva decât „măsurariul civilizaţiei unui popor“. Prin Devoalări parţiale în istoria limbii noastre (p. 274–296) se deschide seria unor dezbateri polemice, cu argumente ştiinţifice, pentru a repune în drepturi adevărul, în pofida mistificărilor istorice practicate constant. Spirit polemic incitant, V. Bahnaru se defineşte prin intransigenţă. Scrisul constituie tribuna pe care o frecventează, deopotrivă, în chestiuni politice sau lingvistice. În desfăşurarea unei argumentaţii bine puse la punct – adevărul ştiinţific – polemistul ţinteşte către clarificare, o dată pentru totdeauna. Ca profesionist de o anumită etnie, are de luptat până şi pentru alfabetul intrat sub incidenţa legii (cf. Alfabet pe banca acuzaţilor? În jurul discuţiilor asupra alfabetului est-romanicilor; p. 297–313). Problemele, aşa cum reflectă titlurile, decurg una din cealaltă, înlănţuindu-se: Între ficţiune şi realitate, Cine are nevoie de limba moldovenească (p. 320–329), aproape o întrebare retorică, Scrisoare deschisă (p. 330–337), Alexe Mateevici – Tribun al adevărului ştiinţific (p. 338–357), Bilingvism colectiv – patologie verbală (p. 358–363), Reflecţii asupra limbajului post-totalitar (I, p. 363–367, II, p. 363–367), Gânduri triste (p. 373–375), Limba română în Republica Moldova: 20 de ani de agitaţie şi incertitudine (p. 376–383). Articolele evocă epoca de dualism lingvistic, în care a evoluat limba română din Basarabia, lipsa parităţii funcţionale, afectând însăşi „fiinţa“ instrumentului de comunicare al populaţiei majoritare. Omul de ştiinţă şi omul politic, V. Bahnaru, îşi dau mâna în demascarea „bilingvismului armonios“, nimic altceva decât un „război al limbilor şi delir de moarte al limbii române“ (p. 362). Deliberat, se reactualizează avertismentul din 1997 adresat etnicilor români, ca soluţie la starea actuală: includerea culturală, economică, politică în România (p. 374). Deşi în condiţii „de agitaţie şi incertitudine“, pentru Vasile Bahnaru, afirmarea plenară a limbii române, scoaterea ei din conflictul lingvistic şi din concurenţa cu limba ex-dominantă rămâne o datorie permanentă, un ideal de la care nu poate şi nici nu vrea să abdice.