Eram de vreo câtiva ani în Olanda, când am gasit un loc de munca într-un institut de cercetari în problemele emigrantilor. Directorul institutului m-a prezentat în prima zi colectivului si m-a condus spre biroul în care urma sa lucrez. În încapere mai erau doua cercetatoare. Studiasera sociologia la Amsterdam. Dar erau din Aruba si Surinam, parti ale fostului Regat al Olandei.
M-am asezat la birou si mi-am deschis computerul. Cele doua femei au început sa vorbeasca între ele. Vorbeau într-o limba pe care n-o cunosteam, nu era olandeza. Ciulindu-mi însa urechile, am început sa disting cuvintele. Cu un mic efort, întelegeam ce vorbeau: ce-o fi si cu femeia asta, de unde o fi venit ea, oare cu ce proiect a fost angajata, pentru cât timp?
M-am ridicat de pe scaun si le-am spus, încurcata:
„Trebuie sa va rog ceva. Daca vreti sa vorbiti despre mine, va sfatuiesc sa ma anuntati, sa ies pe coridor. Fiindca nu stiu cum se face, dar înteleg tot“.
Uimirea lor, ca si a mea de altfel, a fost imensa. Femeile vorbeau Papiamento, o limba din zona lor, caraibeana. Si limba papiamento are ca fond principal de cuvinte limba spaniola. Deci e o limba latina.
Ne-am descoperit, cum-necum, din primul sfert de ora, înrudite. Prin limbaj. Prin profesie. Prin soarta noastra comuna, de emigrante. Paradoxal, m-am simtit datorita lor acasa, cât am lucrat în acel institut. „Acasa“, desi eu nu stiusem pâna atunci ca exista pe lume o limba papiamento si ele nu stiusera ca limba româna are un fond de cuvinte latin.
Întâmplarea m-a facut însa sa umblu cu ochii deschisi prin lume. Sa nu ma mai mir niciodata când oameni din alte parti ale globului nu stiu care e capitala României, lucru care, datorita spiritului nostru euro-provincial, ne umple de mânie. M-am întrebat atunci daca eu stiam care e capitala Surinamului, desi viata ma adusese în situatia de a trai în jurul meu cu jumatate din aceasta tara, transmutata de pe coastele continentului Latino-American în fosta „patrie“ colonizatoare. Si am ajuns la concluzia ca nu stiam. Ca nu învatasem niciodata despre Paramaribo, cu toata faima scolii noastre de cultura europeana, de care eram atât de mândri.
Pe parcursul anilor am mai avut parte de multe asemenea întâmplari. Care m-au învatat sa ma raportez la lume dintr-o alta perspectiva, situându-ma nu în centrul ei, asa cum suntem în general tentati s-o facem, ci într-un context, un cadru zonal mai larg. Care ne ajuta sa întelegem lumea si… sa ne întelegem.
Tot în anii petrecuti în Olanda, am lucrat la un moment dat ca voluntara într-o asociatie pentru sprijinirea artistilor emigranti. Într-o zi am primit un telefon de la seful grupului. Un olandez minunat, asa cum multi sunt printre ei, cu vederi largi, departe de spiritul mercantil al epocii si al locului, depasindu-si conditia de intelectuali ai unei anumite culturi. Cetateni ai lumii. Îi port o amintire extrem de frumoasa acelui Henk, cu vesnica lui naframa palestiniana, cu franjuri, în jurul gâtului, cu traiul de pe o zi pe alta, cu o putere de munca cât pentru zece. Organizând expozitii ale artistilor emigranti, cautând spatii pentru grupuri teatrale formate ad-hoc, umblând sa gaseasca niste cratiti, o saltea veche si câteva haine de iarna, pentru o familie de scriitori deabia popositi dintr-o tara africana. Pe lânga imensul rau care a însemnat pentru omenire colonialismul, trebuie sa recunosc ca, fara sa vrea, ba chiar împotriva spiritului lui de stapân-sclav, el a nascut, în numar extem de restrâns, desigur, si acest tip de intelectual. I-a scapat printre degete.
„Am nevoie de tine“, mi-a spus Henk la telefon. Si mi-a povestit ca sosise de câteva zile în Olanda, ajutata de Amnesty International, o arhitecta din Buenos Aires. Organizatia o scosese din închisoare si o depusese pe aeroportul din Schiphol, Amsterdam. Urma sa îi fie eliberat si barbatul. Fusesera arestati în perioada Juntei, ridicati în aceeasi zi de la Facultatea de Arhiectura unde erau profesori, împreuna cu toti studentii din atelierul lor.
Marta Gonzales fusese preluata de organizatia noastra. Si, prin serviciile sociale, i se oferise o locuinta si un ajutor financiar. Dar, m-a facut Henk atenta, pare un om terminat. Sufera de izolare, nu poate sa comunice cu nimeni, este închisa în durerea ei.
„Du-te pâna acolo. Nu stiu de ce, dar am impresia ca o sa stii sa te apropii de ea. Cu tine o sa vrea sa vorbeasca. Si îi va face bine. Are nevoie de asta“.
Marta primise locuinta într-o zona în care se mai faceau înca lucrari de asanare. Pamânturi scoase din apa. Pe care se construise un orasel pe piloni. Curat. Modern. Civilizat. Doar ca nimeni nu vroia sa locuiasca în el. Autohtonii evitau locurile proaspat asanate. Batrânii vorbeau chiar de un „duh al apelor“, de puterea mlastinii de a te înrâuri. Tinerii îsi doreau pamânt sub picioare pentru copiii lor, se fereau de orasele pe beton. Aparamentele noi, goale în buna masura, erau astfel repartizate, prin serviciile sociale, emigrantilor. Si autohtonilor proaspat iesiti de la puscarie, care nu mai aveau camin.
Nu o cunosteam pe Marta Gonzales. Auzisem de la Henk de sosirea ei. De vazut, nu ne vazusem însa. Dupa cum nu cunosteam nici locul în care trebuia sa ajung pentru a o întâlni.
I-m dat un telefon. Ne-am fixat o zi si o ora. I-am cerut adresa.
„N-o sa te descurci printre blocurile astea, pe aleile astea de beton, care duc în toate partile. Te astept la autobuz. Statia terminus. Iei masina din gara centrala, din Amsterdam“.
Soarta mea a fost însa sa ma nasc în Balcani. Si-am târât dupa mine Balcanii prin toata lumea. Inclusiv simtul total abolit al punctualitatii, lucru pentru care am suferit nu de putine ori. Deci, la plecarea de acasa, spre statia de la gara din Amsterdam, am încurcat ceva. Ori am plecat mai târziu, nesocotind bine distantele. Am întârziat. Am pierdut masina din Amsterdam. Urmatoarea era peste trei sferturi de ora. Am sunat la telefonul fix al Martei. Nu raspundea nimeni. Probabil plecase spre centru, la capatul de autobuz unde avea sa m-astepte. M-am urcat în masina cu o întârziere considerabila. Nici durata drumului nu o socotisem ca lumea. Masina facea mai mult de o ora. Începuse sa ploua urâcios. Nu se mai vedea la un pas. Pe masura ce ne apropiam de tarm, se stârnise si vântul. La coborârea din autobuz, m-a izbit ceata. Nu se mai distingea nimic în jur. Si, totusi, în semiîntuneric, am zarit pe banca din statie o mogâldeata. S-a ridicat când am coborât, singura calatoare din autobus. A venit spre mine. Leorca de ploaie, înghetata de frig.
„Marta, i-am spus, nu am cuvinte sa ma scuz pentru aceasta întârziere“
„Draga, m-a oprit ea, atunci când doua latinos se întâlnesc, una din Buenos Aires si alta din România, ce importanta mai are o ora si jumatate?“
Am înteles cu acel prilej cã sunt, pentru o buna parte a acestui glob, o latinos. Nu apucasem sa constientizez niciodata acest lucru. Am învatat ca fac parte dintr-un grup mult mai mare decât cel european, constatare care m-a facut sa ma simt bogata.
Cu Marta Gonzales m-am simtit legata pe viata. Dupa o vreme, dupa ce a reusit sa-si învinga depresia, ni s-a alaturat. A lucrat si ea alaturi de Henk, voluntara. Un timp pe care probabil nici unii dintre noi n-o sa-l uitam vreodata. Ne depaseam granitele identitare, descopeream ca ele sunt de fapt, la nivel planetar, flexibile. Eram noi însine, dar ajungeam sa întelegem ca suntem mai mult decât stiusem de-acasa ca suntem. Eram românca. Însa puteam sa comunic cu fetele din Aruba. Eram, pentru Marta Gonzales, ca si ea, o latinos. Si-mi doream sa devin asemenea lui Henk. Care stia la orice ora din zi si din noapte ce se întâmpla pe glob. Cu care puteai sa discuti în amanunt în orice clipa ce se întâmpla în lume, desi el locuita într-un cartier saracacios din Amstel-Zuid. Si era olandez pâna în maduva oaselor.
Într-o zi, într-o piata din Cape Town, în Africa de Sud, i-am spus ceva fetei mele, în limba greaca, limba actualei mele tari de emigratie. O negresa a sarit ca fripta din fata tarabei ei, unde vindea minunatii de tot felul, confectionate din rafie. Ne-a luat în brate, mare, grasa, calda si iubitoare. Ne-a pupat, rîzînd cu toti dintii ei scânteietori si perfecti. Ne-a batut pe spate. În jurul nostru s-a adunat lume. Ne pupau si altii, neputând sa reziste la exuberanta femeii. Care nu spunea nimic altceva decât parakalo, parakalo. Si ne pupa din nou. Dupa ce ne-am învins stupoarea, am încercat sa întelegem despre ce era vorba. Mare le-a fost bucuria, când au realizat ca puteau sa comunice cu noi si în afrikaans. Eram olandeze, întelegeam limba lor. Vorbeam deci si noi, mai mult sau mai putin afrikaans, care nu este nimic altceva decât un dialect al olandezei, înstapânita acolo în vremea coloniala. Eram deci o românca, ceeea ce ei nu stiau. Dar eram si o olandeza, cu care ei puteau sa vorbeasca cursiv.
Ce se-ntâmpla însa atunci cu greaca? Si de ce atâta parakalo pe negresa stralucitoare de fericire?
Ne-a explicat printre pupaturi. Locuise o vreme în Zimbagwe. Si acolo se împrietenise cu o familie de greci. Sunt multi greci în Zimbagwe, am aflat de la ea. Muncitori, care au emigrat acolo în perioada dictaturii. Sunt adaptati, africani, au familii, au case. Si sunt oameni foarte de treaba. Copiii ei, ne-a povestit negresa din Africa de Sud, s-au jucat cu copiii grecilor în Zimbagwe. De la ei învatase ea câteva cuvinte. Kalimera. Si parakalo.
Iata deci ca ma uneau fire nebanuite cu negrii din Cape Town, care lucrasera în Zimbagwe. Si ei, la rândul lor, erau uniti cu grecii mei din timpul Juntei, care emigrasera pe pamânturile africane. Aveam adica ce sa ne spunem, despre unii si despre altii, ca într-o familie mare, în care îti întrebi comeseanul: dar varul Pandele, ce vesti mai ai de la el?“
Ma plimb pentru câteva zile prin Bucurestiul meu. Strabat bulevardele unde, neconditionat, sunt cel mai „acasa“ pe lume. Si încerc sa înteleg ce se întâmpla cu noi, cei care am emigrat. De ce suntem aceeasi români, ca si cei din tara. Si de ce suntem totusi altfel. Îmi spun mie povesti, memorându-mi biografia. Doar-doar am sa ajung sa înteleg vreodata.