Ilustrul prieten al lui Du Fu (712-770), rămas asemenea acestuia, nemuritor în frumoasa literatură chineză, este Li Bai (Li Tai Pe, Li Bo sau Li Tai Bai). Prin însuşirile sale excepţionale, prin firea mândră şi temperamentul liber şi romantic, Li Bai (701–762) este întruchiparea, prin excelenţă, a structurii spirituale a cărturarilor din perioada prosperă a dinastiei Tang (618–907). Bucurându-se de o pregătire diversificată, cunoscător al confucianismului, taoismului şi legismului, Li Bai devine un cărturar desăvârşit, înzestrat în sfera poeziei, picturii şi muzicii.
Se crede că Li Bai s-a născut la Longxi Chengji (provincia Gansu), într-o familie de negustori bogaţi. În perioada în care avea cinci ani, tatăl său a fost nevoit să se stabilească spre Mianzhou, în actuala provincie Sichuan. Existenţa în zonă a unor oameni iluştri îl determină pe Li Tai Pe să-şi declare locul în care crescuse ca fiind loc de baştină şi să-şi imagineze legături de rudenie cu acele personalităţi. În realitate, tatăl poetului era considerat de către localnici un venetic şi după legea pământului nu putea primi titluri nobiliare. Atitudinea aristocraţiei locale are urmări şi asupra învăţăturii copilului, interzicându-i-se educaţia tradiţională confucianistă.
În jurul vârstei de zece ani, Li Bai devine atras de învăţăturile confucianiste şi taoiste, şi în timp ce aprofundează filozofia interesul i se îndreaptă şi asupra artei, poeziei, picturii şi dansului.
O lungă perioadă petrecută în munţi, alături de maestrul taoist Meng Haoran, pustnicul din Munţii Porţilor Cerbilor (Lumenshan), îi marchează personalitatea şi îl determină să formeze împreună cu un grup de prieteni „Confreria celor şase Leneşi de pe Râul cu Bambuşi“.
Pregătit în atâtea domenii şi încrezător în forţele sale, tânărul Li Bai doreşte să urmeze o carieră dregătorească pentru a-şi pune în valoare talentul. Astfel, soseşte la Chang’an, capitala de atunci a Chinei. Prezentat împăratului Xuan Zong (712–756) este numit în 742 de către suveran membru al Academiei Hanlin. Fire nonconformistă, Li Bai se arată foarte nemulţumit de climatul dominat de corupţie din cercurile curtenilor. Doreşte să fie preţuit de suveran şi să fie pus într-un post important, pe măsura talentului său. Din păcate, pierde treptat încrederea acestuia ca urmarea a defăimărilor şi ponegririlor aduse de nobilii de la curte. Dezamăgit, poetul părăseşte Chang’an în 744, dar nu înainte de a pune la cale împreună cu prietenii săi câteva petreceri răsunătoare, un mod original de a-şi manifesta dispreţul pentru degradarea morală a dregătorilor.
Începe din nou să cutreiere cele patru zări. Timp de zece ani colindă ţara, trecând prin locuri noi, trăind agitat şi aventuros. În peregrinările sale îl cunoaşte pe Du Fu, pe care îl consideră un egal în domeniul poeziei, şi leagă cu el o prietenie ce nu se va destrăma niciodată. Erau la fel de talentaţi, dar invidia nu şi-a găsit loc în sufletele lor, s-au iubit ca fraţii şi şi-au scris unul altuia versuri din care se desprind frumoasele lor sentimente reciproce. În cele din urmă, Li Bai se retrage în munţi.
În anul 755 se amestecă în revolta lui An Lushan şi sfârşeşte prin a fi compromis şi exilat în îndepărtata regiune Yelang (provincia Guizhou). Din fericire, înainte de a ajunge la locul respectiv, primeşte vestea amnistierii. Amestecul lui Li Tai Pe în evenimentele triste din acea vreme a avut însă o influenţă benefică asupra versurilor sale, a fost un noroc pentru literatura tuturor timpurilor.
Poetul îşi continuă călătoriile până când moartea îl va găsi, se crede, la bordul unui vas, beat, părând că dorea să îmbrăţişeze luna reflectată în apă. Se spune că şi acum spiritul i se află în adâncul lacurilor şi fluviilor mirificelor ţinuturi ale ţării sale, iar îndrăgostiţii opriţi pe malul lor îl cheamă, atunci când luna plină îşi face maiestuoasa apariţie.
Viaţa marelui poet a fost un drum, întrerupt doar din când în când, prin ţinuturile pitoreşti ale Chinei. Frumuseţile văzute îl îmbogăţesc sufleteşte şi sub impactul lor scrie o mulţime de poeme dedicate peisajelor minunate ale naturii. Cadrul natural îi permite exteriorizarea sentimentelor, îi oferă atmosfera prielnică meditaţiei. De aceea, Li Tai Pe nu se limitează doar la descrierea naturii, ci firea sa sensibilă şi rebelă îşi găseşte expresia artistică într-o tematică diferită.
În circa o mie de poeme, Li Bai a atins o mare varietate de subiecte în forme poetice şi stiluri foarte diferite: descrierea naturii, exprimarea sentimentelor de dragoste, de prietenie, meditaţia filozofică asupra trecerii timpului, motivul vinului, reflectarea suferinţelor poporului, a eroismului, dar şi a dispreţului faţă de nobilimea şi dregătorii care pricinuiseră mult rău imperiului în urma revoltei lui An Lushan. Ileana Veleşcu-Hogea, în Dicţionar al literaturii chineze clasice şi moderne (Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983) afirmă: „Poetul cel mai original al sec. 8, natură genială prin complexitatea capacităţii intelectuale şi starea de spirit romantică, L.B. scrie o lirică de o mare diversitate tematică, cuprinzând poezia de inspiraţie socială şi cea eroică, poezia de dragoste şi de natură, poezia filozofică şi de pahar, poezia mistică şi a singurătăţii, cu puncte de întrepătrundere şi de trecere de la o temă la alta“.
Folosirea versului liber potrivit spiritului său la fel de liber, îl ajută să abordeze o poezie de meditaţie în care observaţia obiectivă este tratată în mod romantic, îmbrăcând o formă poetică emoţionantă, indiferent dacă abordează tema războiului (ciclul de poezii Stil vechi – Gu feng) sau tema dragostei (Cântec din Changgan – Changgan xing şi Cântec din Jiangxia – Jiangxia xing). Poetul are nevoie de un cadru natural grandios, dând o dimensiune hiperbolică elementelor naturii tocmai pentru a crea personaje furtunoase asemănătoare fiinţei lui supuse suferinţei (Să ne dedăm unei dulci beţii – Jiang Jin Jiu). Numai în acest fel îşi poate exterioriza sentimentele. Apele şi munţii iau forma unor punţi între cer şi pământ, între prezent şi veşnicie. Prin slăvirea celor două mari ape, Fluviul Galben şi Fluviul Albastru, se exprimă ideea vigorii neamului din care poetul îşi trage puterea diminuată în lupta cu destinul. Peisajul nocturn creează un cadru prielnic pentru meditaţie şi visare (Cântecul lunii din Muntele maiestuos – E mei shan yue ge song Dushen ge yun ru zhong jing, Reverie în Muntele de Răsărit Ji Dongshan – Ji Dongshan, Meditaţie într-o noapte cu lună – Jing ye si).
O temă specială în poezia lui Li Bai o reprezintă cea a beţiei, dar tratată sub aspect filozofic. Paharul cu vin este nu numai un mod de a se salva de suferinţe şi deziluzii, ci şi o modalitate de a imortaliza clipa prezentă, legătura sa cu infinitul. Poetul ajunge, în cele din urmă, să înţeleagă că nu este suficientă consolarea cu vinul, că timpul tot se scurge şi, ajuns la bătrâneţe, întrevede cealaltă faţă a vieţii, moartea. Este momentul în care poeziile sale sunt încărcate de scepticismul privind existenţa omului pe pământ (Singur închinând sub lună – Yue xia du zhou).
Unii biografi europeni au încercat să-l denigreze, considerându-l un beţiv fără leac. Aşa cum scrie Eusebiu Camilar nu este „nimic mai fals decât această interpretare a unei arte atât de profund umane!… Li-Tai-Pe a trăit în vremuri zbuciumate, când tobele războiului mereu băteau, când focurile de pe crestele Marelui Zid nu se mai stingeau. În poeziile închinate băuturii, avem datoria de a vedea desperarea unei inimi însetate de linişte, avem datoria de a vedea căutarea unei cetăţi de salvare în zbuciumul timpului nemilostiv“ (Li-Tai-Pe, Poezii, traducere în română şi note introductive
Eusebiu Camilar, Editura Tineretului, Bucureşti, 1961).
Cum ar fi putut scrie un beţiv asemenea poezii?! Cum ar fi ajuns un om care doar îşi îneca amarul în cupa de vin să învingă timpul, să treacă prin secole şi să rămână la fel de mare, la fel de popular, un nemuritor?
Li Bai a lăsat posterităţii circa o mie de poezii influenţate de învăţăturile taoiste şi budiste, dintre care amintesc: 8 rapsodii (fu), 149 de poezii din volumul Cântecele muzicanţilor (yuefu), 59 de poezii în stil vechi (gushi), 779 de poezii în stil vechi şi nou, 58 bucăţi de proză.
Versurile sale sunt celebre şi larg răspândite de-a lungul veacurilor. Imaginaţia miraculoasă şi impetuozitatea magnifică din poezii a exercitat asupra generaţiilor următoare o influenţă profundă şi durabilă, poetul fiind supranumit „zeul poeziei“.
Autor: CAMELIA PANTAZI TUDORApărut în nr. 532