Sari la conținut
Autor: Iordan Datcu
Apărut în nr. 499

„Leul cu cinci picioare“

    Dosarul de Securitate al lui G. Călinescu

    O carte întristătoare prin dezvăluirile ei, o carte care devoalează încă una din ticăloşiile Securităţii, este aceea a lui I. Oprişan, Asaltul cetăţii. Dosarul de Securitate al lui G. Călinescu (Saeculum I.O., Bucureşti, 2014, 592 p.). Autorul ei este vechi cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“, pe directorul acestuia cunoscându-l încă din anii studenţiei, când, împreună cu secţia de limba şi literatura română de la Facultatea de Filologie din Bucureşti, a dat examen cu profesorul în anul universitar 1962–1963. Pe un exemplar din Viaţa lui Mihai Eminescu, profesorul i-a dat, la 23 aprilie 1964, dedicaţia următoare: „Lui Ionel Oprişan, amintire afectuoasă de la G. Călinescu“. I. Oprişan este unul dintre cei care îi perpetuează, cu imens respect, amintirea marelui scriitor şi directorului Institutului. În G. Călinescu. Spectacolul personalităţii. Dialoguri adnotate (Editura Vestala, Bucureşti, 1999, 480 p.), a publicat interviurile cu Geo Bogza, Alice-Vera Călinescu, I. C. Chiţimia, G. Ivaşcu, D. Micu, George Muntean, Ovidiu Papadima, Al. Rosetti, D.I. Suchianu, Cornelia Ştefănescu, Ştefana Velisar Teodoreanu, D. Vatamaniuc, Teodor Vârgolici şi Gh. Vrabie, iar în 2010 a fost redactorul cărţii Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“ (Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 396 p.).
    În anii când a fost director al amintitului Institut (1951–1965), G. Călinescu, marele scriitor şi deputatul în Marea Adunare Naţională (din 1946 până la sfârşitul vieţii), s-a socotit un om puternic, independent, preţuit şi ascultat, cu bune relaţii cu stăpânirea, cu trecere la personaje de la vârf, ca Gh. Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica. La 2 martie 1960 le declara celor apropiaţi: „Sunt mai puternic decât vă închipuiţi. Sunt ca un leu cu cinci picioare. Sunt un stăpân absolut şi totdeauna victorios în scrierile mele, oricare ar fi ele“. Despre acest mare scriitor, atât de stăpân pe el, începuseră însă să curgă, din anul 1947, sesizări la Securitate. Apariţia, în 1953, a romanului Bietul Ioanide provoacă o înteţire a observării autorului, cartea fiind văzută ca având conţinut legionar, Demostene Botez spunându-i, spre exemplu, unei surse că „această carte reprezintă o apologie a mişcării legionare“. La 19 octombrie 1959, Securitatea îi deschidea autorului o „acţiune informativă“, fiindcă era convinsă că are „o activitate duşmănoasă împotriva Republicii Populare Române“, o „activitate criminală practică şi intenţii duşmănoase“.
    O armată întreagă de ofiţeri de securitate şi de miliţie – vreo 47 consemnează indicele de nume al cărţii – şi 19 agenţi, numiţi şi surse, îl urmăreşte pas cu pas pe scriitor şi pe directorul Institutului. Trecem peste numele ofiţerilor de Securitate şi de Miliţie, şi dăm lista surselor, a pseudonimelor acestora: Ardeleanu, Argeşeanu, Armeanul, Costache, David, Ştefan Dragomirescu, Filipescu, I. Ionescu, Niculescu Ion, Rică, Săndulescu Maria, Sibiu, Silviu, Sinaia, Stere Ion, S.M. Tissa, Tudor şi Virgiliu.
    Surprinzător şi trist este pentru noi, cercetătorii de la Institutul „G. Călinescu“, dar cu siguranţă nu numai pentru noi, că între sursele care l-au turnat pe acesta s-au aflat cercetători de la Institut, I. Oprişan descoperind-o, sub numele de Săndulescu Maria, pe Cornelia Ştefănescu, iar sub numele conspirativ Ştefan Dragomirescu recunoscându-l pe George Muntean, amândoi apropiaţi ai profesorului şi bine apreciaţi de el.
    Cornelia Ştefănescu, doctor în filologie cu teza Spiridon Popescu, realizată sub conducerea lui G. Călinescu (1957), an din care devine cercetătoare la Institut, a fost arestată de Securitate în 1959 pentru că fusese prietenă intimă cu Dinu Pillat şi acesta îi încredinţase manuscrisul romanului său Aşteptând ceasul de apoi, pe care Securitatea îl socotea o apologie a legionarilor, o carte mistico-legionară. A fost supusă unui interogatoriu în septembrie 1959. G. Călinescu a scăpat-o de întemniţare pledând pentru ea la Emil Bodnăraş, în prezenţa lui Athanase Joja şi a lui Alexandru Bârlădeanu.
    După ce a scăpat-o de întemniţare, scrie un cercetător din Institut, C. Ciuchindel, „a adus-o în şedinţă, i-a sărutat mâna în faţa colaboratorilor şi i-a spus următoarele: «Îmi pare bine că ai revenit în mijlocul nostru; ia-ţi locul, care n-a fost niciodată liber şi îţi aparţine».“ G. Călinescu a procedat ca un mare maestru. G. Călinescu declara că are încredere în ea, că lucrează serios, că este „serioasă ca un mausoleu“, că admiră la ea „atitudinea corectă şi conduita ei morală ireproşabilă“. Într-atât era convins de seriozitatea ei, încât voia să-i orânduiască manuscrisele, să-i corecteze cele scrise. Într-un lung interviu (p. 305–377), din cartea de interviuri adnotate a lui I. Oprişan, ea a scris că „mulţumită profesorului şs-aţ născut a doua oară“.
    „Ca urmare a acestor demersuri – scrie
    I. Oprişan –, Cornelia Ştefănescu a fost eliberată, dar probabil a fost legată de Securitate printr-un angajament verbal sau scris. În orice caz, a fost de o asemenea manieră intimidată în continuare, încât a devenit cea mai frecvent solicitată «sursă» pentru informaţiile privitoare la G. Călinescu şi la Institut (sub numele Maria Săndulescu)“.
    Cunoscând bunele relaţii cu G. Călinescu şi cu soţia acestuia, Alice-Vera, Cornelia Ştefănescu a fost dirijată de Securitate să informeze despre o paletă largă de probleme: activitatea profesorului la Institut, scrierile sale de sertar, cu deosebire despre manuscrisul Ororile comunismului în România, lucrare pe baza căreia se intenţiona să i se intenteze scriitorului un proces penal, ca să se dovedească în final că o astfel de lucrare n-a existat, relaţiile directorului Institutului cu cercetătorii, viaţa sa familială şi tentaţiile amoroase cu Liliana Fischer şi Roxana Catargi, opiniile unor cercetători şi scriitori despre romanul Scrinul negru, reacţiile academicianului în cadrul Academiei, prelegerile profesorului la universitate, relaţiile familiei Călinescu cu alte familii, vizitele pe care le primeşte aceasta, în fine delatoarea a fost obligată să facă o schiţă a locuinţei lui Călinescu, cu toate încăperile ei, în vederea introducerii aparaturii de ascultare. Informatoarea s-a dovedit extrem de docilă şi, în cele 19 note informative pe care le-a făcut între 31 octombrie 1959 şi 19 ianuarie 1962, s-a achitat de obligaţii. Ea a raportat astfel despre atmosfera încărcată din Institut după arestarea lui Dinu Pillat, despre blocajul pe care-l făcea directorul tinerilor care voiau să publice în reviste, despre prelegerile de la Facultatea de Filologie, unde profesorul Călinescu mai făcea şi unele afirmaţii „care nu-şi aveau locul“, ca aceea că el este „un om vechi, care poartă haine de bună calitate, dar reconsiderate“, despre impresiile sale după participarea la un congres al Partidului Comunist Român, despre o confruntare a lui cu Tudor Vianu la Academie, în fine, despre avansurile pe care i le făcea Călinescu subalternei sale, cum s-a întâmplat la 26 februarie 1960, acasă la el: „De astă dată, chiar de la sosire am fost întâmpinată de un neaşteptat val de sărutări. Eram aşa de uluită şi contrariată că totul mi se citea pe faţă. «Nici tu nu mă iubeşti, a spus acad. Călinescu, şi eşti amabilă din caritate». M-a rugat să-i spun pe nume măcar o singură dată, să-l tutuiesc. Îmi venea să râd, dar mi-era şi tare milă“.
    Într-o convorbire telefonică, înregistrată de Securitate, profesorul Călinescu îi spune celui cu care vorbeşte, probabil Mihai Novicov, director adjunct al Institutului, că doreşte „cu orice preţ ca Duţă şi Muntean să treacă“. Primul era Marcel Duţă, care a fost cercetător la Institut, iar al doilea George Muntean. Călinescu pledase deci pentru acesta să câştige vreun concurs, în urma căruia a şi devenit cercetător la Institut. În lungul interviu pe care i l-a luat
    I. Oprişan în cartea pe care am amintit-o, George Muntean a ţinut să spună, cu mândrie, că
    G. Călinescu i-a făcut următoarea dedicaţie pe volumul Lauda lucrurilor: „Prietenului George Muntean, cu afecţiune“. După care scriitorul a adăugat: „Bagă de seamă! N-am mai scris nimănui «prietenului»! De aici să nu se înţeleagă – Doamne fereşte! – că am fost prieten cu Călinescu… Dar plăcere mi-a făcut. Am văzut dintre dedicaţiile către Ivaşcu, către Rosetti, către Piru, unele formidabile… La mine scrie: «Prietenului G. Muntean, cu afecţiune». E adevărat până la capăt, sau nu, asta nu ştiu! Mi-a făcut mare bucurie… Dar prieten cu Călinescu nu îndrăznesc să spun că am fost. E destul că am fost adesea în preajma lui“. Prieten sau neprieten, simplul fapt că a fost în preajma lui Călinescu, adăugăm noi, n-a fost pentru George Muntean o obligaţie de onoare de a-l respecta cu adevărat, de a nu-l spiona. Şi totuşi asta a făcut George Muntean, de câteva ori nesolicitat, unele note informative conţinând din partea ofiţerului de legătură menţiunea: „nota a fost dată din proprie iniţiativă“. Sau: „Sursei Şerban Dragomirescu, care aduce informaţii importante nu i se trasează niciodată sarcini în legătură cu ştirile comunicate“. Deci nu prin constrângere, ca în cazul Corneliei Ştefănescu.
    George Muntean a fost, timp de mulţi ani, legătura lui George Ivaşcu cu G. Călinescu. A mers de două ori pe săptămână la Călinescu, în strada Vlădescu, o dată ca să ia articolul pentru Contemporanul şi a doua oară să-i comunice observaţiile cenzurii. A notat tot ce spunea Călinescu, în 1958, spre exemplu, consemnând opinia acestuia despre cenzură ca „fenomen al birocraţiei paralizante“: „Niciodată n-a existat o cenzură mai severă şi cenzori mai speriaţi“. Altă dată el, împreună cu o altă sursă, „au furnizat material din care rezultă activitatea duşmănoasă pe care Călinescu Gheorghe o desfăşoară“. La 30 mai 1960 informa că şi-a dat seama că G. Călinescu „dă semne vădite de bolnăvicioasă megalomanie“, că era mândru de icoanele expuse fără vreo teamă în bibliotecă: „Care scriitor mai îndrăzneşte să-şi etaleze icoanele ca mine?“ La 1 septembrie 1960 a scris o lungă informare critică asupra romanului Scrinul negru, semnalând, între altele: „E penibil să constaţi că în Scrinul negru, roman care îşi va avea locul său de seamă în istoria literaturii noastre contemporane, toate personagiile pe care ne-am obişnuit să le numim negative trăiesc o viaţă absurdă, dacă vreţi, dar trăiesc, pe când personagiile puţine, care trebuie să ne dea imaginea oamenilor noi, par fantoşe mecanice, cu un limbaj şi o comportare lipsite de orice semnificaţie şi în orice caz nereprezentative“. Altă dată, este instruit să-l determine pe Călinescu „să-şi exprime mai pe larg concepţiile politice despre locul pe care literatura îl ocupă în procesul de transformare a societăţii“. În fine, la 4 iunie 1960 a informat că G. Călinescu i-a vorbit despre stagnarea literaturii noastre, pusă de marele critic în seama „nepriceperii în materie a celor care ne conduc“.
    Critici la adresa directorului Institutului au fost formulate şi de alţii, nu în note informative, ci oral, auzite însă şi acestea de unele surse şi transmise Securităţii.

    Ele sunt mai curând, am spune, expresia insaţiabilei pofte de a bârfi a unora. Zoe Dumitrescu Buşulenga, cercetătoare la Institut între anii 1952 şi 1954, a spus, fără să ştie probabil că o spune în faţa unei surse cu numele conspirativ „Sibiu“, că G. Călinescu „este un inegal, rău, duşman din punct de vedere politic“, că achiziţionează documente literare, „de la multe familii de reacţionari“, că i-a dat afară de la Institut, în 1952, pe toţi de la Catedra de Literatură română pentru că „vor să aplice în cercetare materialismul istoric, care-i displace lui Călinescu“. Gheorghe Vrabie, cercetător la Institut între anii 1957 şi 1962, a spus, de asemenea unei surse, că G. Călinescu „nu trebuie considerat sub nici o formă, ca integrat în regimul nostru socialist“, că rubrica lui din Contemporanul este susţinută formal, că este indiferent faţă de lucrările Institutului. Chiar şi bunul, rezervatul Perpessicius, colaborator al Institutului începând din 1952, putea să spună, în 1959, fireşte că în particular: „Îl sărbătoreşte pe G. Călinescu la Academie. Prea bine. E un om ce merită, datorită lucrărilor lui. Apoi scrie, acum, servind regimul. Dar cu privire la sinceritatea acestor servicii, cred, toată lumea e convinsă…“ Teodor Vârgolici, preparator încă din studenţie (1952) şi după absolvirea Facultăţii de Filologie cercetător până în anul 1966, apoi din nou între anii 1968–1969, a relatat unei surse „momente din nebunia maestrului“ şi a coborât bârfa foarte jos spunând că G. Călinescu „a făcut destăinuiri atât colaboratorilor săi, cât şi personalului de serviciu, că el îi cunoaşte şLilianei Fischerţ toate tainele trupeşti. Faţă de femeile de serviciu, făcea descrierea genunchilor, a muşchilor, a coapselor, feselor etc., ale femeilor care l-au părăsit“. Mai târziu, în interviul pe care i l-a dat lui I. Oprişan în cartea sa din 1999, Vârgolici a vorbit cu prudenţă despre viaţa intimă a celui care le-a fost membrilor Institutului pater familias: „Nu. În viaţa lui intimă nu ne băgăm…“
    O întrebare se pune: n-a băgat de seamă niciodată G. Călinescu că este observat? Da, cel puţin o dată a fost stânjenit de aşa ceva. La una dintre prelegerile sale de la Facultatea de Filologie a avut această convingere. „Academicianul Călinescu – a notat informatoarea Cornelia Ştefănescu – spunea că era stânjenit şi de faptul că cineva, în primele bănci, stenografia şi că tot timpul a avut impresia că este controlat în tot ceea ce vorbeşte, parcă intenţionat să-i găsească ceva care n-ar fi pe placul «celor de sus».“
    I. Oprişan a inclus în cartea sa toate documentele din răstimpul 29 septembrie 1959 şi 2 februarie 1961, din spaţiul când a fost deschis şi s-a închis dosarul de urmărire, ca şi sesizările făcute după aceea. Pentru ca să fie tot mai concludentă campania dusă împotriva scriitorului şi directorului Institutului, autorul cărţii a reprodus o serie de texte-atacuri la autorul Istoriei literare de la origini până în prezent, odiosul text al lui Gh. A. Cuza, Profanare scelerată sau act de demenţă? Cazul G. Călinescu, apărut în Cetatea Moldovei (1942, nr. 1), textul lui Marin Preda, Despre literatura cu aristocraţi şi câteva texte arestate ale lui G. Călinescu. O amplă prezentare face I. Oprişan cărţii lui Călinescu, Kiev-Moscova-Leningrad (1949), necomentată de nimeni la apariţie şi retrasă de pe piaţă.
    Jurnalul de Securitate al lui Călinescu este important pentru istoricul literar, biograful, sociologul literar, politologul şi analistul stilului lui Călinescu. Dosarul, scrie I. Oprişan, „devine un act de reabilitare a omului şi operei de toate învinuirile (sau de o bună parte a lor) ce i s-au adus în necunoaştere de cauză, imediat după decembrie 1989 şi continuă să i se aducă. Descoperim prin dosarul de urmărire informativă, că, asemenea întregii elite intelectuale româneşti, apărătoare a valorilor naţionale, nici Călinescu nu a fost scutit de înjosiri, umiliri, nedreptăţi şi cercetări pentru activităţi subversive, pasibile a-l duce după gratii. E marele câştig pe care ni-l oferă un document altfel odios“.