Legi si muzee (I)

Inca de la inceputul anului 1990, fiecare categorie profesionala a decis ca are nevoie de o lege. Postasii, agricultorii, functionarii, profesorii, sportivii, pensionarii, cu totii au sperat ca o lege dedicata numai lor le va rezolva toate problemele. Evident, pentru toti acesti oameni, legile asteptate nu ar fi trebuit neaparat sa reglementeze un domeniu (ceea ce, de fapt, chiar fac sau ar trebui sa faca legile, adica sa introduca reguli si norme), ci sa confere avantaje respectivelor categorii (evident, in detrimentul tuturor celorlalte, pentru ca din principiu acestea nu pot fi judecate decât in raport cu ceea ce obtin cei care nu beneficiaza de avantajele in cauza). In plus, pentru bietii oameni, hotarâti sa rezolve intr-o zi decenii intregi de lipsuri si umilinte, legile ar fi trebuit sa aiba grija mai putin de societate, in ansamblul sau, ori de institutii, si mai mult de ei insisi. Cu alte cuvinte, de exemplu, o lege a vamilor ar fi trebuit sa consacre in primul rând avantajele vamesilor si doar in subsidiar drepturile si obligatiile celor care trebuie vamuiti.
In domeniul culturii, nu se putea face exceptie de la aceasta regula a societatii. Cineastii, bibliotecarii, scriitorii, actorii, muzeografii, restauratorii, arhitectii si pictorii – toti isi doreau câte o lege care sa fie numai pentru ei si care sa le aduca beneficii numai lor. Ministerul de profil, presa si politicienii au inceput sa fie bombardati cu proiecte si insailari reglementative, scrise pe genunchi, intre doua mitinguri si trei adunari generale ale nu se stie caror organizatii infiintate peste noapte. Sindicate, asociatii, ligi, partide si fundatii isi arogau primordialitatea si prioritatea fiecarui subdomeniu de activitate. Unii, cu vederi mai „largi“, s-au gândit, asemenea croitorasului cel viteaz, sa rezolve sapte dintr-o lovitura si in loc sa croiasca pentru fiecare disciplina culturala câte o lege, sa proiecteze o lege „a culturii“. Deoarece legile sunt, in fapt, insiruiri de alineate, articole, capitole si sectiuni, i-am intrebat pe unii dintre sustinatorii acestei idei cam ce ar trebui sa se scrie intr-o asemenea lege. Nu am primit niciodata raspunsuri prea lungi. Legea trebuia sa stabileasca nu se stie ce drepturi si sa atraga, de fapt, atentia intregii societati asupra importantei culturii. Cu alte cuvinte, ar fi trebuit sa fie un fel de pioasa, dar avântata declaratie a drepturilor oamenilor de cultura. M-am minunat, asemenea Efimitei, fata de o asa idee de reglementare. Totusi, a trebuit sa recunosc, odata cu trecerea anilor, ca sunt necesare legi pentru buna functionare a institutiilor de cultura, nu pentru ca noi, oamenii obisnuiti, am avea nevoie sa citim intr-o lege ce este o biblioteca pentru a o recunoaste ca atare, ci pentru ca generatii intregi de functionari, tembelizati de contra-logica specifica regimului comunist, aveau, intr-adevar, nevoie de asa ceva. Tot asa cum, in fata procurorilor si militienilor, cetateanul era obligat sa dovedeasca faptul ca este nevinovat in loc sa i se produca dovezile vreunei vini, „cititorii“ de legi din institutiile si mai ales din autoritatile publice (de la juristi si contabili pâna la parlamentari si directori, de la arhivari pâna la ministri) aveau nevoie sa li se spuna, intr-o lege, ce au voie sa faca si ce trebuie sa faca. Stravechiul principiu, potrivit caruia ceea ce nu este interzis de o lege este permis, a fost transformat, de-a lungul chinuitoarelor decenii de dictatura la care a fost supusa aceasta natiune, in inversul sau: nu este permis decât ceea ce este stipulat ca atare intr-o lege. Am sa dau doar câteva exemple legate de viata muzeelor. La scurta vreme dupa schimbarile din 1989, directorii muzeelor au inceput sa angajeze specialisti in marketing, in tehnologia informatiilor, in relatii publice etc. In schemele de incadrare ramase de pe vremea Suzanei Gâdea nu existau posturi pentru asemenea specialitati. S-au gasit, evident, zelosi functionari si controlori care sa reproseze directorilor cheltuirea nejustificata a banului public pentru angajarea acelor persoane. Tot asa, atunci când muzeele au inceput sa deruleze proiecte culturale care depaseau sfera clasicelor expozitii si „seri muzeale“, directorii au fost apostrofati. In plus, noii presedinti de consilii judetene, de pilda, alesi democratic, pe cumetrii si interese, prin prostirea alegatorilor cu o galeata de plastic si o farfurie cu mititei, au vrut sa stie de ce trebuie muzeele sa editeze carti, sa faca cercetare fundamentala si sa organizeze sesiuni de comunicari stiintifice, in loc sa isi vada de treaba lor, oricare ar fi aceea. Aceiasi presedinti, dar si primarii, s-au tot gândit ca infiintarea si desfiintarea muzeelor, dupa bunul lor plac, este un drept curat constitutional, derivat din principiul descentralizarii si, ca atare, multi dintre ei visându-se câte un Ceausescu mai mititel („ctitor“, adica) au dat iama in vechi institutii de cultura, promovând cele mai aberante schimbari motivate de cele mai adevarate interese personale si bazate pe deplina lor ignoranta si incultura.
Ei bine, pentru toate aceste motive, pentru ca lucrurile sa fie intelese si de administratori, si de politicieni, si de juristi, si de contabili, pâna la urma, a fost nevoie si de o lege a muzeelor. Ea a inceput sa fie pritocita, sub o forma sau alta, inca de prin 1993, dar proiectul a fost lansat abia in 2001, pentru a deveni lege in 2003. Cum intre timp administratia publica, fie ea centrala sau locala, a devenit finantator si pentru institutii si organizatii care nu ii sunt subordonate, pe baza analizarii de programe si proiecte culturale, una dintre ratiunile legii a fost aceea de a identifica adevaratele muzee, cele care sunt indreptatite sa primeasca asemenea fonduri, fata de falsele muzee, fie ca ele poarta sau nu in titulatura, termenul de muzeu. Si din aceasta cauza, a fost nevoie de o definitie cât se poate de clara a muzeului calchiata, evident, dupa cea data de Consiliul International al Muzeelor (ICOM), sustinuta de UNESCO si utilizata, sub o forma sau alta, in mai toate tarile lumii, fie ca au sau nu o lege speciala pentru muzee. Cei care au proiectat legea, specialistii din minister, au urmarit, bineinteles, protejarea institutiilor muzeale. Ne putem intreba fata de cine trebuie muzeele protejate. Chiar asa: fata de cine?