Adrian Schiop, Soldaţii. Poveste din Ferentari, colecţia „Ego. Proza“, Editura Polirom, 2013, 256 p.
Adrian Schiop reuşeşte să se impună ca figură excentrică pe scena literaturii române abia odată cu cel de al treilea volum al său, Soldaţii. Poveste din Ferentari. Dacă primele două romane, pe bune/pe invers (Polirom, 2004) şi Zero grade Kelvin (Polirom, 2009), nu promiteau foarte multe de la scriitorul douămiist, cel din urmă reprezintă un come-back de proporţii datorită îmbinării elementelor de subcultură cu subiectul tabu al homosexualităţii.
Romanul impune diplomaţie din partea cititorilor săi. Apelul la antimodel râmâne una dintre strategiile prozei mizerabiliste, cu atât mai mult cu cât cei doi eroi ai lui Adrian Schiop vin dinspre margini opuse ale societăţii. De o parte a poveştii se află Adrian, personajul-narator, jurnalist homosexual înscris la un doctorat despre manele care-şi asumă, în vederea întocmirii tezei sale, contaminarea cu stilul de viaţă al celor din Ferenţari. La polul opus, Alberto este el însuşi simbol al cartierului. Născut ferentarist, având atât experienţă carcerală, cât şi legături cu lumea interlopă, el se formează ca „soldat credincios“, recunoscător acelora care i-au asigurat supravieţuirea. Legătura celor doi se consolidează odată ce Adrian încalcă una din regulile de bază ale Ferentariului: „să nu bagi în casă oameni cunoscuţi la o bere“.
Momentele de intimitate dintre cele două personaje sunt încărcate de o obrăznicie emoţionantă. Poate tocmai de aceea homosexualitatea ar putea fi uşor pusă între paranteze. Romanul surprinde iubirea în brutalitatea ei instinctuală. În timp ce Adrian este analitic, îşi alege cu grijă cuvintele pentru a simţi că are controlul, celălalt e impulsiv, aproape animalic: „s-a băgat cu mine sub duş, ocupa trei sferturi din vană, ca un pui de hipopotam“. Ei se completează astfel încât unde lipseşte îndemânarea atingerilor fizice compensează vraja discursului: „Şmecheria mea să fac oamenii dependenţi de mine e alta, să-i ascult; (…) le dau încrederea în ei şi speranţe, le demonstrez cu claritate matematică că dacă fac aia şi aia, ies la liman şi se scot pe viaţă, fiindcă au un potenţial nemaiîntâlnit.“ La o primă lectură, Alberto pare că este călăul lui Adrian, pe când, de fapt, lucrurile sunt tocmai invers. Cel din urmă manipulează prin promisiunea libertăţii şi a realizării profesionale pe axa job-buletin-bani, însă fără a reuşi să-şi ducă la îndeplinire angajamentul.
De fapt, romanul debutează şi sfârşeşte în plină descărcare emoţională. Structurată pe două mari capitole, „Trecut“ şi „Prezent“, cartea surprinde procesul căderii lui Adrian din masculinitate şi frustrările ce rezultă în urma acestuia. Despărţirea de Ana, cu care începuse o relaţie pentru că „presiunea spre heterosexualitate era enormă“ şi n-a „mai putut suporta schizofrenia“, vine ca rezultat al preferinţei sale pentru bărbaţi. Adrian este un neîmplinit sexual şi emoţional până în momentul în care îl cunoaşte pe Alberto. Conştient de strategia puşcăriaşului „veche de când lumea“ de a-l face să se îndrăgostească de el, Adrian nu-i cenzurează nici gesturile, nici declaraţiile – „lubrifianţi sociali“ – întrucât ele sunt de o sinceritate delicioasă ce epuizează vocabularul limitat al ferentaristului. Imperativul „pupă-mă“ va anula complet masculinitatea lui Adrian care îşi recunoaşte orientarea, dar pe care nu îl interesează „gayi, mai bine mă frec de un dulap decât de un gay“. Prin urmare, va căuta în celălalt tocmai profilul puternic care îi lipseşte. El vrea să-l păstreze aproape pe Alberto nu din dorinţa de a-l proteja, ci pentru a-şi satisface propriul orgoliu. Relaţia este, aşadar, una egoistă, de compensare a unei lipse. O lipsă pe care Adrian va ajunge să o resimtă ruşinat în finalul romanului. Ambii se recunosc în ipostaza de indivizi negaţi de societate, unul pentru practicarea prostituţiei ca modalitate de supravieţuire şi altul prin însăşi structura sa interioară care corespunde valorilor occidentale, dar care nu se suprapune cu mentalul colectiv românesc. Cartierul devine astfel o bulă protectoare, un loc neutru: „în Ferentari mă simt ferit de istorie şi de politică; e bula mea de 90’s, care mă protejează de prezent“. Cu toate acestea, şi noul spaţiu protector va ajunge să-l condamne prin vocile unor persoane din cartier care îl vor supune lapidării publice: „Eşti moale, nu eşti cum trebuie să fie un bărbat!“.
Ferentariul are propriul sistem idologic. Puterea aparţine celor şmecheri, interlopilor care „erau pentru manele ceea ce familia de Medici fusese pentru artele Renaşterii“. În schimbul susţinerii financiare, ei urmăresc promovarea prin cântec a propriilor bogăţii. Totuşi, descrierea vieţii carcerale, a clanurilor şi a ierarhiilor sociale din Ferentari nu surprind infracţionalitatea cartierului în desfăşurarea ei. Cititorului îi este amintit în permanenţă că spaţiul desfăşurării poveştii de dragoste este unul periculos, însă chiar statutul celor două personaje le oferă acestora siguranţă. Adept al fetişurilor cu graşi, Adrian se lasă fermecat de replicile luării în posesie ale lui Alberto: „Ia zi, parcă te-am călcat cu Touaregul lui frati-mio. Ha, ha, fetiţa mea te fac, vin la tin şi te calc în fiecare zi“. Astfel, protagonistul rămâne pe tot parcursul romanului între două lumi, cu un picior în comunitatea din Ferentari şi cu unul în afara ei. El trăieşte viaţa autentică a locuitorilor, dar are avantajul protecţiei Touaregului de care se va lipsi odată ce ajunge aproape de finalul tezei sale de doctorat. Tulpina materialităţii pe care se dezvoltă relaţia capricioasă a celor doi are la rădăcină intenţia mărturisită a lui Adrian de a-şi scrie lucrarea. Mai mult, strategia ascunsă a acestuia este de a trece dintr-un spaţiu protector într-altul. De altfel, pentru ca relaţia lor să reziste, „mersul pe burtă“ reprezintă o condiţie ce aminteşte de tehnica de supravieţuire a soldaţilor. Cuplul nu se dezvoltă doar în paralel cu teza, ci şi pe o anumită reţea de străzi a cartierului care are aproape întotdeauna finalitatea apartamentului. Momentele de intimitate cresc şi descresc în raport cu timpul petrecut în această a doua bulă protectoare care parcă se lărgeşte de îndată ce Vasi, colegul lui, pleacă. Desigur, Adrian simte curând claustrarea spaţiului şi nevoia înlocuirii acestei lumi închise cu alta de îndată ce îl va percepe pe Alberto ca fiind periculos pentru el.
Expunerea reuşită a subculturii din Ferentari, redarea autentică a limbajului de cartier şi surprinderea psihologiei personajelor alături de elemente autobiografice fac din romanul lui Adrian Schiop un adevărat dosar al experienţei homosexuale. Este o carte ce trebuie exploatată, întoarsă pe toate părţile, cunoscută cu toate simţurile pentru a putea pătrunde in intimitatea personajelor inclusiv cu simţul tactil: „da, simţul tactil, e al dracu de important, el te pune în intimitate cu oamenii, fără el ne uscăm ca maică-mea în borcanul conştiinţei.“