Sari la conținut
Autor: CATALIN BOBB
Apărut în nr. 263

Lecturi universal diferite: ideologie si etica

    Mihaela Frunza, Tematizari in eticile aplicate –perspective feministe,
    Cluj, Editura Limes, 2009


    Pe coperta a patra a ultimului sau volum („Tematizari in eticile aplicate – perspective feministe“, Cluj, Ed. Limes, 2009) Mihaela Frunza ne avertizeaza ca eticile feministe ar trebui situate in controversa contemporana referitoare la universalism vs. relativism. Precizarea cu pricina mi se pare a fi o caracteristica marcanta si la nivelul primului volum (desi o astfel de remarca nu apare nicaieri manifest in „Ideologie si Feminism“, Cluj, Editura Limes, 2004), insa cu mentiunea ca ar trebui sa inlocuim relativismul cu alteritatea intelegând prin alteritate acel altul identic si fundamental diferit de mine – ca sa calchiez aici unul din celebrele citate din Ricoeur.
    Dupa cum am reusit sa inteleg pozitia autoarei clujene, feminismul liberal (centrul de greutate al primului volum) reclama doar pe jumatate ambele pozitii: universalism pe de o parte, relativism pe de alta. Medierea dintre cele doua situari „aparent ireconciliabile“ constituie o permanenta complicatie pentru Mihaela Frunza; in sensul contestarii atât a universalismului, cât si a relativismului, cât si in sensul aclamarii totale a unei anumite parti din acelasi dublet conceptual. Dar nu numai atât, si aici mi se pare a fi miza centrala a cartilor Mihaelei Frunza, pozitia metodologica asumata e la fel de neutra. Adoptarea fara rezerve a universalismului ar situa-o in afara tendintelor relativ diferite pe care le reclama feminismul, pe câta vreme adoptarea fara rezerve a relativismului (pe care am putea sa-l numim fara mari dificultati, insa mereu cu grija, postmodernism) ar situa-o in afara discursului relativ esentialist. Sa nu se inteleaga ca as vedea universalismul ca discurs falocentric pe câta vreme relativismul ca discurs feminist. Diferenta (alteritatea) si esenta sunt puse in joc permanent sub semnul intrebarii in ambele volume. In „Ideologie si feminism“ spre exemplu, feminismul liberal este liberal pâna acolo unde liberalismul nu mai este atent la diferente. Idealurile universale ale liberalismului nu fac pâna la capat dreptate feminismului. In vorbele Mihaelei Frunza „feminismul liberal a pornit de la teoria liberala; insa, ca urmare a dezvoltarilor sale, a trecut de acesta; in fapt, in prezent, feminismului liberal ii lipseste o teorie adecvata practicilor sale“ (p.49). In „Tematizari in eticile aplicate“ „teoria feminista nu poate sa nu fie (s.m.) postmoderna si universalista. Postmoderna – pentru ca intreg contextul cultural postmodern a permis si chiar a facilitat aparitia si consolidarea teoriilor feministe. Universalista – pentru ca adresabilitatea cautata, chiar daca ipotetica, a acestei teorii vizeaza o categorie universala – toate femeile sau femeile in general „ (p. 52). Se intâmpla ca Mihaela Frunza inlatura permanent orice derapaj al universalismului insistând asupra diferentei si, in acelasi timp, inlatura orice derapaj al diferentei insistând asupra aspectelor sale universale. Cum sa explic acest aparent paradox pe care l-am resimtit dupa lungi eforturi de lectura si relectura a volumelor in discutie?
    Nu am sa insist asupra importantei, noutatii, necesitatii unor carti precum cele propuse de Mihaela Frunza. A deplânge lipsa literaturii de specialitatea in România intr-un domeniu precum cel al feminismului, oricât de justificata, cum de altfel este, mi se pare un act anacronic, provincial, specific culturilor minore. Lucrurile nu stau cu mult mai bine nici in domenii in care literatura de specialitate ar putea parea masiva. Din aceste motive vreau sa chestionez ceea ce ne spune Mihaela Frunza fara a fi permanent entuziasmat de necesitatea unor astfel de lucrari. Mai mult, discursul si demersul Mihaelei Frunza sunt moderate, echilibrate, stapânite si in loc sa clameze sisterhood is powerful ori sisterhood is universal, calmeaza astfel de deziderate. Ceea ce revine la a spune ca Mihaela Frunza ne propune o analiza care provoaca nu datorita posibilelor excentricitati ale subiectului, ci a analizei ca atare. Sa dau aici un exemplu: „Precum o pasare Phoenix, ideologia (feminismului liberal) va renaste, mereu, din propria-i cenusa reciclata si postmoderna“ afirma intr-un mod aproape profetic Mihaela Frunza in inchiderea volumului „Ideologie si Feminism“. Sa remarcam polisemia pusa in joc, chestionându-i presupozitiile: (1) chiar daca este foarte clar, desi nu intotdeauna vizibil, ca pentru Mihaela Frunza feminismul liberal este o ideologie, nu intelegem (2) de ce are nevoie sa renasca pe câta vreme nici nu a prins bine aripi (cel putin in contextul culturii române) ca mai apoi (3) sa se recicleze sub ochii nostri intr-o maniera numita postmoderna. Sa nu intelegem ca profetia cu pricina ar fi vreun reflex enigmatic (sau propensiune) pe care-l poseda Mihaela Frunza si pe care din bunavointa ni-l impartaseste si noua. Dimpotriva, o serie intreaga de cercetari, analize, argumentatii, constructii teoretice ii permit autoarei noastre sa prevesteasca intr-un mod deloc misterios, insa intr-o forma metaforica, inceputul/sfârsitul/renasterea si reciclarea ideologiei feminismului liberal.
    Sa revenim. Mihaela Frunza lucreaza/pune in discutie doua paliere: ideologia si feminismul; etica in viziunea autoarei noastre, despre care am sa vorbesc ceva mai incolo, apare ca reflex al unei posibile ideologii feministe, soi al filosofiei practice reiesite tocmai din caracteristicile predominante ale feminismului. Insa tocmai acest dublet conceptual „ideologie feminista“, care face obiectul primei lucrari, implica masive riscuri. Centrul de greutate al primului volum este dat tocmai de neincetata nuantare, elaborare, definire a conceptului ideologie. Drumul e dublu; pe de o parte, elaborarea unuei posibile matrici a trasaturilor de familie prinse sub umbrela ideologiei alaturi de permanenta intrebare daca putem cumva scapa de ideologie, pe de cealalta parte, aplicarea sau intelegerea prin prisma acestui concept, sau mai degraba a sarjelor pe care le manifesta, a feminismului liberal.
    Posibilitatea de a intelege „ideologia in cadrul discursului feminist“ desi ne pune in garda produce o intelegere glisanta. Exista un discurs feminist in afara ideologiei sau discursul in cauza este ideologic? Insa cum am putea intelege discursul feminist in afara ideologiei? Cum am putea sistematiza aria atât de larga a miscarii feministe, larga in propriile sale granite (marxist, socialist, liberal, radical, etc.) fara a o cuprinde sub polisemia de sensuri pe care o propune ideologia. Mi se pare in acest sens ca nu putem discuta despre feminism in afara ideologiei, adica despre feminism si ideologie; inevitabilul se produce instantaneu, feminismul este o ideologie. Aceasta este de altfel si presupozitia de la care pleaca Mihaelei Frunza. Insa in viziunea autoarei clujene ideologia, dincolo de inevitabilitatea sa, este in acelasi timp eliberata pe deplin de orice fel de conotatie peiorativa.
    Insa, daca presupunem ca Mihaela Frunza decide, dupa lungi analize arheologice, sa-si asume un posibil inteles al conceptului de ideologie, lucrurile in loc sa se linisteasca se tulbura. Imediat autoarea clujeana complica problema incercând sa construiasca, sau sa puna sub semnul intrebarii, legitimarea feminismului ca/si ideologie. Complicatia mi se pare in acest sens duba: (1) Daca discutam despre feminism in calitate de curent cultural posibil de identificat prin apogeul sau la inceputul anilor ’30, ar trebui sa-l situam in aceeasi paradigma cu structuralismul. Ceea ce ar insemna ca aspectul ideologic, desi vizibil, se pierde. In ce sens? Structuralismul ca ideologie nu poate fi situat pe aceeasi treapta cu feminismul ca ideologie; desi, in varianta lui Lacan, „structurile au iesit in strada“ in mai ’68, totusi, cu totii intelegem ca mai degraba femei si barbati au iesit in strada. De fapt, am putea sa-l intrebam pe Lacan carui gen apartin respectivele structuri, sau daca, dimpotriva, structurile cu pricina nu poseda vreun gen, sunt androgine. Sau in fine, exista structuri atât de generale care transcend elementele pe care noi, femei sau barbati, le-am poseda. Mihaela Frunza ar raspunde ca adesea „genul opereaza la un nivel cultural tacit“ si in acest sens nu am mai fi atât de siguri de androginia structurilor lacaniene. Or, tocmai aceste structuri fac obiectul analizei: distinctia public-privat, dreptatea, statul, egalitatea sunt concepte eliberate de gen? Sunt deci androgine? Mai mult, redau aceste concepte realitatea efectiva, adica manipuleaza ele adecvat starea de fapt? Desigur, raspunsul ar fi in ambele sensuri nu, iar Mihaela Frunza reuseste, prin intermediul feminismului liberal, sa arate necesitatea reconsiderarii tuturor acestor concepte universale inca axate predominant pe o ideologie patriarhala. Mihaela Frunza nu militeaza pentru o ideologie exclusiv feminista, ci pentru o ideologie universala mereu atenta la diferente.
    Daca primul volum descrie, incheaga, construieste inceputul si imposibilul sfârsit al ideologiei (in general) feminismului liberal, cel de-al doilea volum pune in aplicare tendintele manifeste si in acest sens definitorii ale ideologiei feminismului (in general) intr-un domeniu atât de disputat precum cel al eticii. Preluând trasaturile generale ale feminismului inradacinate in experienta concreta 1) femeile ca femei constituie un grup oprimat (de catre ideologia patriarhala), 2) ceea ce uneste femeile, dincolo de variabilele de clasa, rasa, etnie etc., sunt o serie de experiente comune tuturor femeilor, 3) problemele femeilor nu sunt personale, ci publice, Mihaela Frunza creioneaza elementele principale datorita carora putem discuta despre perspective feministe in etica. Nici aici lucrurile nu sunt mai putin complicate decât in primul volum. Desi eticile feministe au o intreaga serie de trasaturi de familie, „toate subliniaza diferentele dintre femei si barbati in diferitele imprejurari de viata; furnizeaza strategii pentru a aborda diversele probleme din sfera publica si cea privata; ofera sugestii care vizeaza schimbarea practicilor curente“ actiunile lor sunt universale compactate sub conceptul grijii. Comentând-o pe Jaggar, Mihaela Frunza intelege ca „grija se adreseaza celorlalti ca fiind unici, nu ca unor „altii“ generalizati vazuti ca reprezentând o umanitate comuna“. Unicitatea subiectului schimba perspectiva; filosofia teoretica este mutata in planul practicii. Etica dreptatii, reflex al filozofiei teoretice kantiene, este chestionata prin intermediul eticii grijii. Universalismul abstract, si poate gol, al primeia este mereu dezabstractizat, adus cu picioarele pe pamânt, intr-o istorie, intr-un context, intr-o situatie. Grija, in acest context, nu face decât sa lege intr-un mod indisolubil sinele si moralitatea.
    Exista un slogan in magazinele Orsey care suna astfel „Thank God I am a women“, slogan pe care l-am perceput, ca orice male, white and (hopefully) occidental, de fiecare data cu o usoara urma de ironie, dar in acelasi timp si cu o usoara urma de invidie; sa fie oare un anumit mod de a intelege, gândi, actiona, vedea, manipula lucrurile, altul, fundamental diferit, decât acela pe care-l posed? Sau, mai clar, sa fie vorba de un „club exclusivist“, in sensul pe care i-l da Rorty, la care noi barbatii nu vom avea niciodata acces si care va crea, tot in limbajul lui Rorty, un nou limbaj care va fi predat in scolile noastre? Nu sunt convins ca Mihaela Frunza ar accepta neconditionat astfel de cerinte; clubul exclusivist pare, dupa lecturarea cartilor Mihaelei Frunza, destul de inclusiv si in acest sens universal.