Leacuri contra depresiei

Psihoterapeuţii sunt tari în sfaturi. Să te scoli dimineaţa cu un tonus bun, îţi recomandă ei. Să deschizi geamurile, să faci exerciţii fizice, să cânţi în baie. Bine. Deschizi geamurile. Faci exerciţiile. Îţi faci duşul pe muzică. După care…
După care îţi prepari cafeaua. Şi te aşezi la televizor, să asculţi ştirile. Aceasta ar trebui să fie ora ta de deconectare, de încărcare cu energie pozitivă, pentru ziua grea care îţi stă în faţă.
La posturile greceşti de televiziune prima ştire se referă de aproape un an încoace la numărul morţilor care au fost scoşi peste noapte din Mediterană. Tu îţi bei deci cafeaua pe canapea. Şi în faţa ta sunt scoşi din mare în fiecare zi câţiva bărbaţi, câteva femei, câţiva copii. Şi locul pe care sunt întinse cadavrele lor pe plajă se află doar la câţiva kilometri de locul în care stai tu pe canapea, sorbindu-ţi cafeaua. Vezi feţele desfigurate ale celor care reuşesc să pună piciorul pe uscat. Îi vezi pe scafandri aducându-le tovarăşii de călătorie de pe fundul apelor. Dacă nu chiar nevestele. Dacă nu chiar copiii. Vezi cum sub ochii lor (şi ai tăi) cei morţi sunt băgaţi în saci negri de plastic. Sau, până vin sacii, rudele le pun pe trup ceva, un linţoliu. Vezi deci frumuseţea de ţărmuri mediteraneene acoperite de cadavre, de cele mai multe ori cu feţele ascunse şi cu picioarele albe, marmoreene, supte de apă, lăsate la vedere. Cine spune că mai poate vedea copii ţipând lângă mamele moarte, cine spune că mai poate vedea bărbaţi plângând cu feţele schimonosite de suferinţă şi femei smulgându-şi părul din cap are un psihic de bivol. Te afli în momente de mare cumpănă: să treci pe alte posturi nu poţi, omul din tine se revoltă la acest semn de laşitate. Şi să rămâi pe post este un chin fără leac.
Când nu mai rezişti, schimbi totuşi canalul. Vezi ce se mai întâmplă şi pe la alţii. Bombardamentele din Siria, spre exemplu, savant demonstrate pe-o hartă realizată de la înălţime. Jos, cruci şi cruciuliţe din care se ridică ca din vulcani lava: obiectivele de succes militar. Indicatorul se mută spre sud. Indicatorul se mută spre nord. Peste tot peisajul este acelaşi: splendoarea de oraşe ale Orientului, al căror nume îl ştiai din Nopţile Şeherezadei, din istoriile lui Nastratin Hogea, din miraculoasa carte a lui Omar Pamuk, Mă numesc Roşu, sunt şterse de pe faţa pământului. Ba de unii. Ba de alţii. Ba de unii înţeleşi cu alţii. Sau împotriva lor. Nu se mai poate urmări logica în tratatele şi înţelegerile politice şi militare. Nu mai poţi să-i vezi falca lui Kerry, ba ici, ba dincolo. Nu-l mai poţi auzi vorbind despre înaltă diplomaţie.
Treci deci pe alt canal: afli că tocmai ieri într-un oraş din Statele Unite un copil de şapte ani şi-a omorât frăţiorul de trei, fiindcă s-au certat pentru un căţeluş. Şi adică de ce să nu apuce el pistolul, care oricum e în casele americane la îndemâna copiilor şi să apese, victorios, pe trăgaci? Asta, desigur, în cazul în care daunele sunt, ca să zic aşa, individuale, când ştirile se referă la un caz izolat. De regulă însă avem de-a face cu omoruri cu zeci de victime. Ba într-o şcoală din vest, ba într-o universitate din est. A devenit oarecum fapt la ordinea zilei ca un tânăr să dea buzna înarmat peste colegii şi profesorii lui şi să-i ciuruiască când le este lumea mai dragă. Cine mai poate privi după asemenea întâmplări doliul colectiv, balonaşele puse pe locul măcelului, cutiuţele cu cadouri pentru cel plecat pe lumea celalată, bileţelele cu „te iubim“ şi muţunachi de pluş în semn de afecţiune dă dovadă de mare rezistenţă la prostie şi la ipocrizie.
Desigur, mai ai şi alte alternative. Televiziunea îţi aduce în casă lumea întreagă la ora în care îţi bei cafeaua pe canapea şi te pregăteşti pentru ziua de muncă pe care o ai în faţă. Poţi, spre exmplu, să vezi că în Suedia tocmai s-a deschis o clinică pentru tratarea bărbaţilor violaţi de femei. Şi o altă clinică, la fel de prestigioasă, s-a deschis în Bangladesh, pentru extirparea rinichilor celor dispuşi să şi-i vândă pentru a-şi asigura hrana zilnică. Sau eşti informat că, într-o zonă de război din Africa, trei militari au violat o fetiţă de cinci ani pănă au omorât-o. Violenţa, prostia, minciuna, ipocrizia, disperarea, sunt ingredientele cu care te pregăteşte televiziunea să ieşi în stradă. Tu, om al generaţiei care a crescut cu convingerea că pacea de care ai avut parte peste şaizeci de ani e eternă. Naiv, care ai crezut, prosteşte, că omul este cel mai minunat lucru pe faţa pământului. Şi cel mai luminat. Şi cel mai altruist. Şi cel mai simţitor.
Dar oare numai noi am crezut în minuni? În filmul Sarea pământului dedicat de Wenders marelui fotograf Salgado, am întâlnit prima dată pe cineva care se îndoia de calităţile speciei umane. De umanism. Salgrado a mers pe urmele războiului din Etiopia. După care nu a mai vrut niciodată să fotografieze nimic. După care a căzut într-o depresie gravă şi de lungă durată.
Şi totuşi… În urmă cu câţiva ani, în casa părinţilor mei decedaţi, am găsit o carte, editată prin 1943. Chirurgia de campanie. Am vrut s-o ofer unei biblioteci. Şi răsfoind-o, am dat de-o însemnare de-a tatălui meu, pe ultima pagină. Atunci când  a scris-o avea 28 de ani. Făcuse tot războiul, spre Est şi spre Vest, ca medic de campanie. Nu medicamentele, scria el în acea însemnare, nu aparatele, ci puterea omului de a se dărui salvându-şi semenii este tot. Uite ce învăţase tatăl meu în anii de front. Uite la ce concluzii poţi ajunge în situaţia limită. Dar este oare nevoie să ajungi în situaţia limită? Şi oare fiecare dintre noi se confruntă în acelaşi fel cu situaţia limită?
Mă uit la ceas. E târziu. Sting televizorul. Ies în stradă. E încă întuneric. În Atena, anihilată de criză, se face economie la curentul electric. Se face economie şi la benzină. Autobuzele vin din an în paşte. Aşa că aştept în staţie. Alături de mine, în picioare, un tânăr. Înalt, suplu, cu părul coamă, frumos cum sunt tinerii. Aşteaptă şi el răbduriu autobuzul. Sub un bec chior, citeşte o carte. Este cufundat în lectură. Transportat. Îl bat pe umăr la vederea autobuzului, să nu-l piardă. Trag cu ochiul la ce citeşte. Un clasic grec. Ne aşezăm în autobuz alături. Deschid ziarul. Se uită şi el cu coada ochiului la ştiri. Îi arăt din ochi un titlu. Războiul bate la uşă. „Ei, dacă trebuie, trebuie“, îmi spune el şi mă lasă paf. „Eşti nebun?“, mă zburlesc la el. Locul tău e în Platia Syntagma. În coloană. Cu protestatarii. Strigând până la răguşeală lozinci pacifiste. Tânărul se uită la mine neîncrezător. Nu se va duce în Syntagma. Fiindcă, probabil vede şi el dimineaţa buletinele de ştiri de la televizor. Şi e bolnav copt de depresie. Ca noi toţi, de altfel.