În condiţiile lipsei aproape totale a dicţionarelor limbii române şi a abandonării succesive a proiectului marelui dicţionar academic (de către B.P. Hasdeu, Al. I. Philippide, Ov. Densusianu), era firesc ca un tânăr cu accentuat simţ patriotic, cum era August Scriban, să aspire (mai ales având în mână un exemplar din Larousse) la alcătuirea unei lucrări similare pentru nevoile poporului român.
Poate că ideea de a realiza personal pentru marele public o asemenea carte – „un Şăineanu ameliorat, adică un dicţionar cu o ortografie consecventă şi care să redeie exact vorba cum se pronunţă, cu accente, cu definiţiuni precise, cu exemple, când e nevoie, şi cu etimologii date pe scurt“ – i-a venit, cum mărturiseşte, în 1893, dar lucrul propriu-zis l-a început după ce şi-a terminat studiile universitare şi de specializare la Berlin şi Halle şi şi-a luat doctoratul, exact după un deceniu, la 15/28 decembrie 1903, „pe strada Salvării, 7, din Buzău, unde era profesor“.
Cunoscând, după cum ţine să precizeze chiar în „Precuvântarea“ dicţionarului, latina şi greaca veche, „vorbind curent italiana, franceza şi greceasca nouă“ şi ştiind puţin rusa şi germana (deşi studiase în Germania 5 semestre la Berlin şi 3 la Halle), August Scriban înaintează repede cu redactarea.
În orice caz, în ianuarie 1904 – cu toate că termenul e prea apropiat de data începerii dicţionarului –, el ar fi trecut de litera B, încât la invitaţia lui Grigore Tocilescu (care aflase de proiectul său), de a lucra la Dicţionarul Academiei, el refuză orgolios, răspunzându-i cu emfază: „După cum nu există intelectual român care să nu-şi aibă Larosse-ul lui pe masă, tot aşa vreau să nu existe intelectual român care să nu-şi aibă Scribanul lui pe masă! De aceea, întâi să termin dicţionarul meu, apoi vom vedea!“.
Prima formă, după cum se vede succintă, era elaborată, în noiembrie 1907, până „la mijlocul literei I, adică nici jumătate“. Totuşi, el simţea nevoia să informeze lumea ştiinţifică despre acest „Alt dicţionar al limbii româneşti“ şi să dea câteva mostre. În noiembrie-decembrie 1912 ajuns „pe la trei sferturi din S şi Ş“, dădea o altă pagină de probă în Arhiva, sub titlul Dicţionarul limbii româneşti, precizând că „Dicţionarul va avea figuri (ca Larousse) şi va da originile ştiinţifice tuturor cuvintelor. Va forma un singur volum de vreo mie şi ceva de pagini. Steluţa înaintea lemei arată că e neologism“.
În sfârşit, după zece ani de muncă, în decembrie 1913, termina Dicţionarul, mărturisind că a avut ca model Larousse-ul, dar a „insistat mai mult la etimologii“, pe care le socotea „temelia dicţionarului“.
Se înţelege că odată încheiată lucrarea, despre care va spune că a durat cât războiul troian, încerca să o publice. Convins de valoarea ei, o propunea, încă înainte de încheiere, în noiembrie 1913, spre editare forului suprem al ţării, Academiei Române, dar era refuzat pe motivul lipsei de fonduri chiar pentru susţinerea propriului dicţionar – Puşcariu – în curs de elaborare.
Dezamăgit, urma sugestia dată de Academie şi se adresa Ministerului Instrucţiunii, care ar fi avut posibilitatea să-l pună la dispoziţia elevilor prin Casa Şcoalelor. Din păcate, la Minister, timpul se scurgea mult prea încet. Cererea de publicare era datată „mai 1914“. În 7 iunie acelaşi an, ministrul desemna pe Ion Nădejde să întocmească un referat asupra lucrării, fapt realizat de acesta abia peste un an (17 mai 1915). Concluzia referentului era favorabilă: Dicţionarul – scria el – „e de foarte mare valoare şi tipărirea lui n-ar trebui să întârzie prea mult“.
Dar decizia negativă în privinţa publicării sosea peste încă un an, la 18 iunie 1916, invocându-se acelaşi motiv al lipsei fondurilor. Se pare, însă, că în acel moment Augustin Scriban nu se mai grăbea. Răsfoind dicţionarul, a simţit nevoia revizuirii şi completării lui. În noaptea mobilizării generale, 15/28 august 1916, ajunsese cu revizia la cuvântul „post“, unde a trebuit s-o întrerupă până după război, la demobilizare (1 aprilie 1918), când „năpădea din nou – cum mărturiseşte – pe dicţionar, terminând revizuirea şi scormolind cu deliciu originile cuvintelor rămase nedescoperite“. Deşi practic îl încheiase, el continua să intercaleze în dicţionar „o mare mulţime de cuvinte de prin cărţi ori de prin locurile cutreierate“ – fapt ce se va continua până la intrarea la tipar şi chiar în corectură; în nici un caz numai până în „august 1928“, dată pe care ţinea s-o treacă la sfârşitul „Precuvântării“. În iulie-octombrie 1923, dicţionarul – operă deschisă încă împlinirilor – se afla într-un stadiu cvasicomplet, în stare de a vedea lumina tiparului şi autorul adresa, prin revista Arhiva din Iaşi, un patetic apel Dicţionarul meu (Apel), oamenilor de bine şi în special gălăţenilor, oraşul în care se născuse, de a-l sprijini în tipărirea cărţii.
În acest sens aducea următoarele argumente, îndeosebi prin compararea cu Dicţionarul Academiei: „Intelectualul care va căuta în el va găsi tot ce-i trebuie. La cuvintele polisilabe dau şi accentul, la feminine şi neutre dau şi pluralul, iar la verbe – timpurile primitive, ca să nu rămâne nici cea mai mică îndoială asupra cuvântului pe care-l va căuta românul ori străinul doritor de ştiinţă. De aceea, eu cred că dicţionarul meu, deşi mic (vreo 1.500 pagini), va aduce limbii româneşti, serviciul pe care un plug îl aduce unui câmp. Dicţionarul Academiei, de zece ori mai mare decât al meu, nu va putea pătrunde (admiţând c-ar fi gata!) decât prin bibliotecile publice şi prin casele puţinilor cărturari mai bogaţi. Apoi, cu toată mărimea lui, Dicţionarul Academiei va fi mai pe jos de-al meu în etimologii, căci uneori se mulţumeşte să spuie cititorului neologisme din franţuzeşte, ceea ce eu nu fac, ci dau cuvântul francez deplin, în sfârşit insist asupra originii cuvântului mai mult decât Academia“.
„Bălăbănindu-se“ – după cum mărturisea în chiar apelul din 1923 – nu numai până la acea dată, ci şi după aceea cu diferiţi editori săraci ori avari şi cu diferite tipografii pe acţiuni, dintre care două i-au cerut „monstruozitatea de a scoate din dicţionar etimologiile şi de a-l reduce la 6-7 sute de pagini“, August Scriban reuşea să-şi publice dicţionarul abia după un sfert de veac (în 1939) de la data încheierii primei forme a cărţii (1913), la Institutul de Arte Grafice „Presa Bună“, din Iaşi.
Desigur, strădaniile atât de statornice şi chiar înverşunate ale autorului de a-şi tipări dicţionarul ar fi fost lipsite de sens dacă lucrarea nu ar fi avut într-adevăr valoare. O parte dintre calităţile ei le-a relevat, după cum am văzut, chiar August Scriban în comparaţie cu cel mai important dicţionar al vremii, cel al Academiei, dar şi faţă de dicţionarele lui Şăineanu, Tiktin ş.a. – spre a convinge, pe de o parte, cititorii de importanţa lui, iar, pe de alta, pe eventualii susţinători în vederea tipăririi cărţii.
Între caracteristicile ce-l individualizează, relevate chiar de autor, le amintim pe următoarele: în primul rând, includerea în carte, pe lângă cuvintele extrase din operele literare şi în genere din bibliografia indicată de toate celelalte dicţionare române, a unui număr impresionant de termeni auziţi de August Scriban direct de la persoanele cu care a conversat, în care intră arhaisme, regionalisme, termeni argotici, chiar neologisme etc., cuvinte preluate nu numai în forma lor autentică, dar şi cu explicaţiile clare date de cei de la care le-a cules. Asemenea bogăţie de material nou nu duce, cum ne-am aştepta, la o cifră impresionantă de termeni explicaţi. Dicţionarul lui Scriban nu are decât 38.000 cuvinte, faţă de 43.000 la Candrea şi probabil mult peste 100.000 în Dicţionarul Academiei. Numărul relativ restrâns al cuvintelor la Scriban se explică – releva Mircea Seche – prin puţinătatea neologismelor selectate.
Cu totul individualizantă pentru Dicţionar o constituie, în al doilea rând, recurgerea la ortografia fonetică plenară, conform principiilor emise chiar de autor în Ortografia românească, Editura „Librăriei Româneşti“ Ioan V. Ionescu (Iaşi, 1912), în virtutea căreia cuvintele sunt ordonate nu după litere, ci după sunete, recunoscând independenţa sunetelor ă, î, ş, ţ, dar şi a sunetului notat ń (din coniac), în schimb refuzând utilizarea (precum Academia Română în Dicţionarul său) a sunetului â, care ar fi totuna cu î. După cum s-a observat, însă, August Scriban „exagerează fonetismul“, eliminând, de pildă, „articolul hotărât masculin, modul de adaptare al neologismelor etc.“ (Mircea Seche). În genere, însă, Scriban e lăudat pentru aplicarea sistemului fonetic şi pentru rezolvarea chestiunilor spinoase în limitele bunului simţ. A treia şi poate cea mai apreciată calitate a Dicţionarului lui Scriban a constituit-o, de la apariţie şi până astăzi, încercarea autorului de a afla originea mai tuturor cuvintelor limbii române. „Partea cea mai originală a acestui dicţionar (şi la care autorul ţine mai mult)“ – scria Iorgu Iordan – „o constituie etimologiile. Se ştie că Scriban a publicat în Arhiva şi în alte periodice un număr considerabil de articole privitoare la originea cuvintelor româneşti mai mult ori mai puţin obscure. Munca sa în acest domeniu dificil a fost unanim recunoscută şi pusă la contribuţie, mai ales de autorii Dicţionarului Academiei, singura lucrare similară, care se află în curs de apariţie şi a putut astfel utiliza din plin
rezultatele cercetărilor lui“. Faţă de entuziasmul manifestat de Iorgu Iordan în privinţa corectitudinii etimologiilor date de August Scriban, Mircea Seche – deşi recunoştea că cca. 60% au fost preluate de autorii Dicţionarului Academiei şi-l lăuda pe lexicolog pentru stabilirea originii multiple a unor etimologii –, găsea atâtea incorectitudini – „supraevaluarea limbii latine, ca sursă de împrumut a multor cuvinte româneşti, atribuirea etimologiilor limbii latine, fără a trece prin limbile romanice (amintind prin aceasta de vechii latinişti), explicarea greşită a unor cuvinte străine, în speţă neologisme, prin derivări pe teren românesc, neindicarea, în cazul etimologiilor paralele, a surselor directe şi indirecte etc.“ –, încât aprecia demersurile lui Scriban în acest sens drept „un regres în istoria lexicografiei române“. Totuşi, faptul că, fie şi „numai circa 60% dintre explicaţiile etimologice date de Scriban se regăsesc (ca atare sau măcar parţial) în Dicţionarul Academic“, relevă o contribuţie cel puţin importantă a autorului Dicţionarului limbii româneşti la lexicologia naţională.
O altă calitate deosebit de preţioasă a dicţionarului lui August Scriban o constituie, în fine, indicarea accentului pentru fiecare cuvânt, fapt extrem de important mai ales pentru străinii care învaţă limba română.
Autor: I. OprişanApărut în nr. 475