La multi ani, Yildiz! La multi ani, Otilia!

Le-am întalnit în vara, la Roma. Reprezentau asociatia din Istanbul. Fusesem invitati la un Forum al Romanilor din Diaspora. Într-o seara am iesit toate trei în oras. Ne-am oprit într-o piateta, la o gelateria. Si ne-a prins noaptea, la masuta de pe trotuar. O noapte romana, într-o vara torida. Umblasem pe strazi, facusem înconjorul site-ului arheologic. Aveau loc lucrari de restaurare, asa ca ne-am catarat pe niste parapete, sa vedem Columna lui Traian.  Eram singure sub cerul plin de stele, cu Roma antica la picioare. Yildîz n-a scos nici un cuvant.  Otilia s-a uitat la cer, cu ochii ei imensi si machiati de scena. Apoi s-a uitat la Columna. „Doamne sfinte!, a oftat. Ce bine ca am ajuns aici!“ De parca ar fi lasat un drum lung în urma.

Pana la piateta unde ne-am asezat la o masuta de pe trotuar si unde ne-a prins miezul noptii, n-am vorbit cine stie ce. Acolo însa am avut una dintre acele discutii cum nu sunt multe într-o viata de om. Am avut revelatia ca ma gasesc în fata unor persoane deosebit de inteligente. Cu care am încercat sa ne explicam ce-o fi cu noi. De ce facem noi ceea ce facem. De unde nevoia de-a construi realitati paralele cu viata. De-a le expune. De-a ne expune. Yildîz e ceramista, cu atelierul în Pera, cel mai artistic cartier al vechiului Constantinopol. Otilia este prim soprana a Operei din Istanbul. Eu tocmai îmi lansasem o carte. Veneam de la Atena.
La prima întalnire, femeia de-o frumusete mandra de sine care mi-a fost prezentata, mi-a spus: „Ma numesc Yildîz. Daca însa ti-e greu, spune-mi Steluta. Asta înseamna yildîz, steluta. Si asa mi s-a spus cat am trait în tara.“
Este turcoaica din Cernavoda. Turci romanizati, în sensul ca sunt asezati de generatii pe pamantul Dobrogei si vorbesc perfect si limba tarii. Yildîz a studiat în Romania. Este intelectual roman, dupa felul ales în care vorbeste, dupa referintele culturale la care face apel. Si este incontestabil anatoliana: dupa linia dreapta a fruntii, la întalnirea cu parul negru, dupa subtirimea de sabie, dupa ochii machiati în stil oriental, cu privirea venita din stepele asiate. Traieste de multi ani la Istanbul. Si este maestra în ceramica otomana. Pe vasele ei se întalnesc culori crude, o lume vegetala stralucitoare, auraria miniaturilor, cutezanta învingatorului, nostalgia unor vremi care nu mai sunt.

Si spune Yildîz, în noaptea petrecuta la o masa pe-o terasa dintr-o piata din Roma (încet, fiindca discutia are ceva de taina, suntem aplecate asupra noastra, ne cautam pe noi însine, fara legatura cu lumea din jur):
„Voi stiti, cateodata, daca amesteci lutul prea mult, el se razvrateste. Si nu mai accepta absolut nici o forma. Exista un timp pe care-l cere forma. Nu-l poti depasi, fiindca ai ratat tot. Adica… atunci cand îl amestec, ma gandesc ca am în puterea mea, umezit în apa, praful oaselor unor oamneni odata vii. Nu poti face din ele orice vrei tu. Numai ce vor sa accepte si ele. În ce forma anume  vor ele sa se întrupeze. Cum de am eu intuitia acelui timp, al framantarii impuse de dincolo de vointa mea, nu stiu si nu am pentru asta nici o explicatie.“
„Eu cred, pur si simplu, ca e vorba de un mesaj, spune tot asa, pe soptite, Otilia. Ni s-a dat sa transmitem ceva. Noi suntem purtatorii mesajului, îl aducem la lumina si prin asta îl facem cunoscut celorlalti.“
Otilia s-a pomenit, copil nascut la Pitesti, cu o voce de aur. A cantat apoi, ca adolescenta si tanara, în diverse formatii. Pana cand a facut un drum la Istanbul. Unde a prins-o o noapte pe Bosfor. Experienta pe care celui care a trait-o vreodata nu mai are rost sa i-o descrii, fiindca el spune imediat „da“ si alunca în visare; iar celui care n-a trait-o, deasemenea nu are rost sa i-o explici, cuvintele sunt neputincioase.
La Istanbul a urmat Conservatorul. Are un barbat turc, tenor la Opera si el, si o fata studenta.  Acum este prim solista a Operei de Stat si profesor de canto la Conservator.
„Nu am nici o alta explicatie, decat ca mi-a fost data vocea, ca sa pot prin emotie sa adresez un mesaj“, spune Otilia, cu timbrul ei de-o caldura extraordinara. Are un calm în felul cum o spune, o întelepciune si-o bunatate, care chiar ca te îndeamna sa crezi ca s-a nascut acolo, la Pitesti, la un moment dat, un om cu aripa unui înger deasupra capului.

E seara de Craciun. Sunt în Atena, în atmosfera sarbatoreasca. Si suna telefonul mobil.  „Craciun fericit!“ îmi ureaza Yildîz. „Si voua la fel!“, sar în sus de bucurie, sa îi aud vocea. Si mai vorbim cateva minute de una, de alta, de copii, daca sunt sanatosi si cuminti, de-o expozitie la care stiam ca participase, de cursurile pe care le tine la atelier. Dupa care ea îmi ureaza din nou în încheiere „Craciun fericit“ si eu ma reped sa-i întorc urarea: „Craciun fericit!“.
Ce Craciun? ma pomenesc întrebandu-ma, de cum am apasat pe buton ca sa întrerup convorbirea. Ce Craciun? Yildîz e musulmana, lucru pe care-l stiam de la bun început. Ea serbeaza deci Ramadamul. Cum de nu mi-a trecut prin minte s-o sun de Ramadam? Si sa-i urez…
Stau perplexa cu telefonul în mana, cand îl vad ca se zbuciuma si prinde iar glas. Pe ecran apare din nou 0090…, deci Turcia. Apas butonul si aud vocea tandra a Otiliei. E la Izmir, unde are un concert peste cateva zile.
„Draga Otilia, îi spun, m-a sunat si Yildîz, vreau sa va felicit, dar probabil ca voi sarbatoriti Ramadamul si eu nu stiu ce urare se face de Ramadam!“
„Mie poti sa-mi spui Craciun fericit, îmi spune Otilia, eu sunt crestina. Sotul meu e musulman, dar noi sarbatorim toate sarbatorile, si cele crestine si Ramadamul!“

Dupa o vreme încheiem conversatia. Si pentru ca sunt în vizita la prieteni, ca doar Craciunul nu-l sarbatoreste nici un crestin de unul singur – le povestesc patania.  Lui Yildîz i-am urat „Craciun fericit“. Pe Otilia am vrut sa o întreb ce urare se face de Ramadam.
Societatea în care ma-nvart face ochii mari. Cum asa, maritata cu un turc? Si nu poarta burca? Nici feregea? Cum asa, turcul o lasa sa cante la Opera?
Înca doua trei întrebari ca astea si-mi dau seama ca-mi ratez sarbatorile. Fiindca nu pot sa nu constat ca ma aflu printre oameni ale caror cunostiinte asupra lumii se opresc la buletinele de stiri ale ziaristilor domnului Sarkozy. Si nici macar pentru atata lucru nu-s suparata. Ca stam adica, cu ochii zgaiti la televizor si avem pretentii sa discutam ce-i în lume. Îmi ratez sarbatorile fiindca dintr-odata constat, pe propria mea piele, cat de nepregatiti suntem de întregul nostru sistem educational sa ne confruntam cu cea mai simpla realitate. Realitatea vecinior nostri, de la cateva sute de kilometri. Cum de nu ne-a învatat nimeni pana acum, dupa toate scolile si facultatile si doctoratele pe care le-am urmat si le-am luat, în tara si-n Europa, cum se saluta oamenii de Ramadan?! Si cum de-si permite cineva sa ne trimita prin lume atat de nepregatiti? Oameni culti, chipurile, fiindca avem o cultura europeana. Adica, vedem lumea asa cum vrea Europa sa ne-o arate.
Aman!