Sari la conținut
Autor: Catalin D. Constantin
Apărut în nr. 347

La Marea Nordului

    Cateva culori domina coltul de nordul-vest al Germaniei. Un verde extraordinar, neverosimil, care se intinde perfect uniform pe campiile unde, din cauza climei, nu se cultiva nimic si care sunt populate de palcuri de copaci seculari, resturi dezordonate de paduri, de cirezi de vaci, mai toate baltate, sau de cai supli. Uneori imi parea de plastic verdele campiei, atat de tare era culoarea lui. Un albastru la fel de intens ca verdele, atunci cand cerul e senin. Un gri
    straniu si uniform, atunci cand cerul e innorat, ceea ce se intampla zile la rand, culoare ce se prelungeste atunci in apele Marii Nordului, in asa fel incat nu distingi deloc marea de cer si ai, pe tarm, impresia unei captivitati placute intr-o monocromie gri, inalta, deloc apasatoare.

    Mai e culoarea caselor – grupate in sate mici, sau case izolate, de ferme – caramida rosie. Si culoarea ramelor de ferestre, a usilor, albastru sters sau verde sters. Restul culorilor aproape nu conteaza sau nu se vad.
    Dar nu de aceea e stranie aceasta zona. Nu are orase mari, nu are castele impresionante, nu e turistica, pana si trenurile sunt rare si exista localitati unde trenul nu ajunge. E stranie, deci, in comparatie cu restul Germaniei. Panouri mari te anunta ca ai intrat in Ostfriesienland. Si foarte adesea esti la tara… In Germania nu exista mari diferente intre sat si oras, dar aici se simte imediat ca esti la tara. Desi viata moderna e prezenta, prin masini si tehnologie, la tot pasul. Nu e nimic extraordinar aici, poate doar marea, care e extraordinara oriunde e mare. Dar peisajul acesta plat, in culori putine si tari, pare neverosimil si poarta in el altceva decat poti vedea oriunde. Porturile mici, de pescari, tacute si lipsite de viata, nu seamana cu porturile din alte parti. Nici satele nu seamana, asa cum se intampla in Germania, unul cu altul. Nici nu ti se raspunde prea usor – ba chiar deloc –  in engleza, limba pe care o stie, minimal, aproape oricine in Germania. Aici se vorbeste in dialect, un dialect destul de diferit fata de germana literara. Si esti salutat uneori pe strada, ca oriunde la sat, de localnicii care nu te cunosc si care te privesc, ca niciunde in Germania, cu priviri curioase si cercetatoare.
    Am vazut cateva orasele, am calatorit cu autobuzele locale, cu autobuzele scolare, din sat in sat. Nimic special, nimic de trecut in ghidul turistic, poate doar cateva mori de vant, partial restaurate, partial asemanatoare cu cele din Olanda vecina unde, de fapt, se prelungesc tinuturile friziene. Am pozat case, usi si ferestre de case, care aici au aer particular. E pustiu mai peste tot, numai la anumite ore asezarile prind viata. La Norden, statiune de vara, inchisa deja la final de august, din cauza vremii ca de toamna, am prins o piata de duminica. Fascinanta, amestec pentru mine bizar de economie rurala,  care imi amintea de targurile de tara vazute la noi,  si ceva totusi modern, de azi, in pas cu vremea. Si totul poarta o poezie speciala. Viata nu se vede, se ghiceste, monotonia nu e neplacuta, din contra. Sau nu e monotonie pentru ca totul e mereu putin altfel si acest putin altfel starneste privirea. Nu doar ca am privit, am si fost privit, cu ochi curiosi, mirati, de localnici. Eram o aparitie, pentru ca acolo nu vin decat turisti nemti.
    La Norden, oraselul cel mai viu al zonei, si cel mai legat de restul lumii, pentru ca are tren, port, si de aici se pleaca catre Nordeneye, nu imi gaseam hotel. Erau multe, dar toate inchise, pentru ca sezonul nu se mai prelungise din cauza vremii. Opt seara, ultimul tren plecase, la portile cu Zimmer Frei nu raspundea nimeni. Si nimeni pe strada. In restaurantele mici nimeni nu intelegea ce voiam eu, pentru ca nimeni nu vorbea engleza. Pe strada rareori trecea cineva. Si inca era zi. Curios contrast cu piata pe care aveam sa o vad dimineata urmatoare. Pe la
    9 am zarit masina politiei. Am facut un semn, au oprit, un politist tanar si unul mai in varsta, de o politete perfecta, vorbind perfect engleza. Au coborat din masina. Unde gasesc un hotel neinchis?  M-au dus, cu masina lor, cam vreo doi kilometri. Conversatia agreabila, nu prea stiau unde e Romania, credeau, din cauza aparaturii foto, ca sunt de la UNESCO sau ceva asemanator. Am gasit hotel, nu a fost problema, unul bun, facut prin anii 70, cu mobila si arhitectura foarte noi atunci, foarte vintage astazi.  A doua zi, la cafea, au trecut sa ma salute cei doi politisti. Si o noua conversatie, politicoasa si agreabila.

    Precis ca intimplarea are doar iz personal si e o amintire simpatica. Dar ma gandesc cat de conventional si reductiv percepem adesea o tara. N-as fi trecut niciodata pe lista intamplarilor posibile asa ceva in Germania.  Cum n-as fi socotit niciodata ca o regiune ca aceasta, amestec de viata veche, simpla, si totusi, macar tehnologic, in pas cu vremea, poate exista in tara pe care eu am socotit-o mereu cea mai civilizata a Europei.