La examen

Păi, da, e uşor să fii profesor şi să râzi în sinea ta de nefericitul care se chinuieşte să-şi vândă marfa cât poate mai bine. Adică să-şi acopere mai nimicul pe care l-a învăţat în atitudini cât mai convingătoare şi gesturi cât mai expresive. Mai ales dacă examenul se desfăşoară la o facultate de artă dramatică.
Fata trage biletul. O rog să-l citească. O rostogolire de cuvinte rotunde, rostite cu emfază şi voce impostată. Gesturi grandilocvente. „Sunteţi actriţă“, mă prind din prima. Se frisonează de plăcere că arta ei este evidentă. „Sper că pe scenă nu vorbiţi chiar aşa“, îmi vine să adaug. Sunt curioasă să-i cunosc, să aflu cum gândesc, ce preferinţe au. Îi întreb care e romancierul favorit. De abia aştept să ne unim în plăcere intelectuală. „Caragiale“, mă lipeşte primul de zid. „Romancier“, precizez timid. „Ionesco“, îmi răspunde sigur pe el. Încerc să înlătur confuzia. Îmi trânteşte vreo doi din programa de bac. „Şi unul străin?“ „Ah, staţi că ştiu!“ Băiatul cu păr buclat se concentrează. Tace. Strânge din dinţi. Aştept. Îl încurajez subliminal din toate puterile. Aş vrea să-mi ia maul. „Am uitat. Şi numai ce-am citit un roman al lui!“ Mă retrag şi mă bosumflu.
În sfârşit, actriţa. Nimic de zis: prezenţă bună, atitudine elegantă. Subiectul – aproximativ. O întreb şi pe ea. „Inimă de copil, de Dostoievski“, răspunde cu aplomb. Pe mine saltă cămeşa de plăcere. Procesez repede următoarea întrebare. Dar în lista mea cu Dostoievski parcă n-ar figura şi respectiva inimă. „Poate nu e de Dostoievski“, încearcă ea conciliant… Insist. Îi plac biografiile.  Iată un subiect comun! Îmi aduc aminte de biografia lui Jung cu zecile de cacofonii, cu „că Carl“ din două-n două pagini. Noaptea traducerii, spaima redactării! Dar acum o chestionez ca să aflu ce-i place ei. „Marilyn Monroe… Madonna.“ Izul cultural mult visat se evaporă. Mă pleoştesc. Poate dacă la următorul încerc cu pictorii? Lărgesc plaja: artist, curent, concept preferat. În faţa mea, fata serioasă se gândeşte. Nu-i tulbur liniştea. Să-şi ia cât timp are ea nevoie! Îşi încrâncenează memoria. „Raffaello“, îmi spune, după o zbatere aprigă. Mă rog, poate de atâtea sute de ani în întuneric, o fi simţit şi el nevoia să se îndulcească şi de aici contaminarea cu bomboanele, nu pot să-mi strunesc mintea să n-o ia razna, deşi ştiu că e cunoscut şi sub numele acesta. „Şi mie îmi place curentul cu pricina, îi spun. Care?“ Se încordează din nou. Zadarnic.
Primul băiat se întoarce: „Nu vreau să vă rămân dator“. Aha, o rază de speranţă! Îmi trânteşte un nume de scriitor SF. Îi mulţumesc politicos, deşi n-am auzit în viaţa mea de el. Nici măcar în înflăcărările de acum câţiva ani ale colegului Sturza. Hai să las baltă neghiobia cu desfătarea intelectuală în comun, mai bine mă ţin doar de subiect. Actorul din faţa mea umple spaţiul. Vocea lui se aude în toată sala. Jovial, îşi speculează calităţile de entertainer. I-a căzut ceva despre relaţia cu timpul într-un performance al lui Laurie Anderson. Plin de aplomb, face zeci de detururi şi de comparaţii cu rolurile lui. Sută la sută convingător! Îl întorc, totuşi, la subiect. „Să vorbesc despre ea sau despre relaţia mea cu timpul, gen vremea când nu exista Facebook?“, întreabă el serios. Râd cu lacrimi. Ceilalţi nu înţeleg prea bine de ce, dar se prind repede în buna mea dispoziţie. „Mai spuneţi-o o dată, că p-asta trebuie s-o scriu“, îl rog.
Pe drum, mă mai gândesc o dată la ei. Au farmec, sunt convingători, în jurul lor, universul se încheagă cu graţie. Dar, dac-ar fi s-o spun pe-a dreaptă, nici puţină informaţie nu le-ar strica.