Julio Cortázar, Cât de mult o iubim pe Glenda, traducere de Lavinia Similaru, Editura Polirom, 2009
Amintind, pe alocuri, de fictiunile lui Borges, dar stiind cum sa depaseasca rigoarea formala si raceala intelectuala a acestora, demonstrând o perfecta cunoastere a modului in care se structureaza, la nivel textual, atmosfera din scrierile lui Kafka, dar fara sa accentueze excesiv patosul scriitorului praghez, uimind la tot pasul pe acei cititori convinsi ca literatura latino-americana s-ar reduce la strategiile realismului magic, pe care le asimileaza, dar de care se si distanteaza creator, povestirile lui Julio Cortázar, cu planurile lor multiple, cu vocile narative care se intretaie, cu imaginile nu o data socante sau cu finalul lor deschis, continua sa fascineze chiar si la decenii intregi de la aparitie – fie ca e vorba despre primele volume de proza scurta ale scriitorului argentinian („Bestiar“, 1951, „Sfârsitul jocului“, 1956 sau „Armele secrete“, 1959), fie de cele de mai târziu, intre care se remarca, prin tematica si realizare artistica mai cu seama „Cât de mult o iubim pe Glenda“, aparut in 1980.
Cartea, alcatuita din zece povestiri, se incadreaza in orientarea generala a prozei cortazariene si a fantasticului pe care scriitorul il cultiva deja de ani buni, insa se si individualizeaza profund, in primul rând prin modul de structurare a textelor, pe care autorul il utilizeaza. Caci toate cele zece secvente narative, de la prima, „Orientarea pisicilor“ si pâna la ultima, „Inelul lui Moebius“, urmeaza un soi de model recurent ce devine evident doar dupa lectura integrala a volumului. Astfel, fiecare text incepe cu o imagine – uneori o idee – care se va dovedi centrala si care este, apoi, dezvoltata, cu un extraordinar simt pentru metafora globala, ce domina, de altfel, si mare parte din lirica lui Cortázar. De aici vine, fara indoiala, si sentimentul muzical ce se degaja din multe din paginile acestei carti, la fel si atmosfera specifica ce creeaza, pe nesimtite, un univers fictional din care cititorul pare a fi incapabil sa se mai smulga, fascinat de o scriitura care poate face, pe alocuri, ca pâna si cele mai bune (si lirice, in cel mai bun sens al termenului!) pagini ale lui Durrell sa para prozaice. Frazele sunt adesea lungi si foarte elaborate – mai cu seama in „Orientarea pisicilor“ si „Cât de mult o iubim pe Glenda“, textul care da si titlul volumului, iar unii critici au afirmat chiar ca acesta e genul de proza care ar putea fi scris doar de un autor francez foarte bun sau de un maestru al literaturii latino-americane… Julio Cortázar tine de ambele lumi, apropiat fiind de cercurile suprarealiste din Parisul anilor ‘50, unde va trai pâna la sfârsitul vietii, ramânând, insa, mereu, unul din cei mai de seama reprezentanti ai „noului val latino-american“.
Subiectele, in sine, nu sunt extrem de diferite de cele prezente in alte volume ale scriitorului argentinian. Astfel, „Orientarea pisicilor“ mizeaza pe apropierea femeilor de feline, mai ales pe temeiul enigmelor pe care atât unele, cât si celelalte le ascund, „Clona“ aduce in prim plan un grup de muzicieni decisi sa interpreteze operele lui Carlo Gesualdo, pe care, insa, il vor abandona, in favoarea lui Bach, „Graffiti“ istoriseste aventura neobisnuita a unui personaj care scrie pe peretii cladirilor diverse lucruri, iar in scurt timp, cineva necunoscut ii raspunde, tot prin intermediul unor mesaje aplicate pe ziduri, pe când „Insemnari dintr-un carnet“ relateaza scene din viata unor oameni care decid sa traiasca in subteranele metroului. Textul mult discutat de critici, „Cât de mult o iubim pe Glenda“, este centrat pe actiunile unui grup de admiratori ai actritei Glenda Garson, ale carei filme sunt cunoscute perfect de toti membrii grupului. Iubind-o atât de mult, acestia decid sa colecteze peliculele in care artista a jucat de-a lungul carierei sale pentru a scoate din ele eventualele mici (foarte mici!) imperfectiuni. Insa când Glenda decide sa revina in lumea stralucitoare a spectacolului, admiratorii ei patimasi devin atât de indârjiti, incât finalul e oarecum previzibil, ei dorind nici mai mult, nici mai putin, decât sa provoace moartea idolului lor. Se vede, deci, ca reduse la subiect, povestirile lui Cortázar nu spun (nu au cum sa spuna!) extrem de mult si, in nici un caz, nu reusesc sa-si evidentieze multiplele planuri si semnificatii. Borges avea dreptate, fara indoiala, atunci când spunea ca „nimeni nu poate repovesti un text cortazarian, caci fiecare povestire consta, daca e sa ne raportam la nivelul riguroasei exactitati, intr-un anumit numar de cuvinte asezate intr-o anumita ordine. Insa daca vom incerca sa le repovestim, punându-le laolalta, indiferent cum vom proceda, vom constata ca intotdeauna se pierde esentialul…“ Se intâmpla asa si pentru ca marile teme abordate de scriitorul argentinian implica un anumit mod de tratare care exclude rezumatele, oricât de elaborate ar incerca ele sa fie, caci mai cu seama in volumul acesta se mizeaza mult pe cautarea identitatii, pe singuratatea omului, mereu captiv in mijlocul marelui oras sau chiar al micii sale case, sau, la un alt nivel de semnificatii, pe aducerea in prim plan a realitatii ce se ascunde in spatele celor mai obisnuite aspecte ale vietii de zi cu zi. Pe acest fond se produce bresa in real ce determina cultivarea unui anumit tip de fantastic, propriu textelor lui Cortázar, al carui model functioneaza in felul urmator: chiar daca totul incepe, aparent, in cel mai comun spatiu (1), ordinea obisnuita a lucrurilor este intrerupta pe neasteptate (2), iar regulile acestei realitati, in aparenta atât de solide, se schimba intr-o clipa (3), surprinzând protagonistul si lasând cititorul captiv in lumea textului. In acest fel, imaginea reprezentata se transforma in cel mai bun exemplu de realitate definitorie pentru universul fictional al lui Julio Cortázar – de aici venind, desigur, si identitatile protagonistilor, aflate in permanenta modificare, asteptând pentru asta un simplu pretext cum ar fi observarea propriei imagini intr-o oglinda, drumul de la serviciu pâna acasa sau exasperarea provocata de vreun blocaj in trafic – care, in textele acestui autor capata, desigur, alte semnificatii decât cele la care, poate, ne-am astepta. Caci, de fiecare data, granita care desparte, cel putin teoretic, subiectul de obiect ori cauza de efect, este nu numai extrem de fragila, ci intotdeauna usor de incalcat, vechiul concept de real fiind, la Cortázar, asemenea unui urias joc de puzzle alcatuit din nenumarate fragmente ce se pot reorganiza in fiece clipa. Cititorul insusi devine, in consecinta, parte a ceea ce citeste, la fel cum numeroase personaje cortazariene devin participanti la chiar intâmplarile pe care le citesc intr-o carte a carei imagine proza scurta a scriitorului argentinian o multiplica la infinit.
De aici, desigur, si reactia de respingere a unor cititori, mai cu seama in cazul unor texte cum ar fi Povesti pe care mi le spun eu singur, inclus in volumul de fata. Reticenta unora – sustinuta si de atitudinea unei anumite parti a criticii – a venit, in situatia mai sus amintita, de la o identificare a imaginii materne ca obiect al dorintei erotice. Dar este vorba aici nu de nevoia scriitorului de a aduce elemente socante, care sa violenteze orizontul de asteptare al cititorilor, ci, mai degraba, de o adevarata imposibilitate a lui Cortázar de a accepta sabloanele si cliseele – de orice fel ar fi ele. Astfel incât alegerile sale, oricât de neobisnuite, nu sunt altceva decât manifestarea in plan estetic a acestei necesitati imperioase de detasare de tot ceea ce ar fi putut insemna loc comun. Ca de vina – sau, dimpotriva, de laudat – ar fi o marcata tendinta a autorului argentinian de a prefera marginalitatea exilului pe care, se stie, Cortázar l-a trait ca pe o experienta personala si de a o extinde la intreg domeniul literaturii, ramâne de discutat. Fapt este ca aspectul acesta, ca si atitudinea amintita sunt prezente in mai toate povestirile din volumul „Cât de mult o iubim pe Glenda“. Miza este, dupa cum autorul insusi a subliniat in interpretarile pe care le-a oferit acestui corpus de texte, exprimarea completa a solitudinii esentiale ce afecteaza fiinta umana, etern prizoniera intr-o lume cum era aceea a sfârsitului de secol XX. Rezultatul cel mai evident va fi, asadar, cultivarea unei adevarate poetici a rupturii si a crizei, ale carei coordonate fusesera creionate inca din „Casa ocupata“, prima sa povestire, inclusa in volumul de debut, „Bestiar“. Nu intâmplator, textele din „Cât de mult o iubim pe Glenda“ pot fi puse sub semnul marturisirii – deloc lipsite de modestie, sa recunoastem – pe care Cortázar insusi o facea in cunoscutul sau eseu intitulat „Despre povestirea scurta si imprejurimile sale“: „Toate povestirile mele sunt asemenea unor fiinte vii, caci ele sunt organisme complexe in adevaratul sens al cuvântului, traiesc independent si de-a dreptul respira. Asa trebuie sa poti spune despre orice povestire care vrea sa reziste testului timpului.“