În analizele sale psiho-critice, Starobinski se va întreba nu o data, ci deseori si în felurite moduri, ce anume îi distorsioneaza omului perceptia asupra realului, ce îl cufunda în „necazul“ melancoliei, ce îi strica relatia cu sine si, totodata, cu lumea? Ce îl dezumanizeaza? Sau: care este rolul sentimentelor în toate aceste experiente devastatoare pentru el si cum se traduc în limbaj? Dar timpurile pot fi ele, cu adevarat, o cauza a suferintei lui? Si-apoi, exista, pentru el, vreun remediu, vreun leac?
Atât cât exista, daca exista, tratamentul melancoliei – care a fost si subiectul tezei de doctorat a tânarului Starobinski, în 1960, la Universitatea din Lausanne (1), are în urma lui o istorie, si ea nu poate fi recompusa fara ca mai întâi sa cunoastem evolutia istorica a bolii. Aceasta este si premisa pe care criticul ne va anunta ca si-a construit volumul „Cerneala melancoliei“. Nu este, cred, lipsita de semnificatie includerea „Istoriei tratamentului melancoliei“, la o distanta de 52 de ani, în acest volum (2) pe care Starobinski îl publica în 2012, la vârsta de 93 de ani. Are dreptate Maurice Olender, directorul colectiei „Libraria secolului XXI“, colectie în care si-a gasit locul sub un titlu la fel de simbolic, cartea, s-o considere „un roman enciclopedic“. Pentru ca melancolia – tema „cu variatiuni“ pe care autorul a construit-o – „a nutrit toata opera lui Jean Starobinski“. Fapt este ca sensibilitatea culturala a istoricului, competenta medicului psihiatru si rafinamentul interpretarii pe care criticul o da Melancoliei confera acestei istorii un statut inedit: stiintifico-filosofico-literar. Cronologia este sparta mereu de „discutii“ culturale, o multime de citate si mici anecdote îmbogatesc si pigmenteaza cazuistica.
Observam ca figureaza, în cuprinsul ei, în sectiunea dedicata „Istoriei tratamentului melancoliei“, capitolul „Retete încercate pentru a îndeparta melancolia“, alaturi de alte texte, de referinta – „Utopia lui Robert Burton“, „Regii melancolici“, „Printesa Brambilla“ de E.T.A. Hoffmann, „Kierkegaard“ etc – care compun antologia româneasca mentionata deja.
Suferinzi, vindecatori, marturisitori, credinciosi, medici, filosofi, comentatori – traitori în secole, în epoci si în societati diferite – vin sa-i livreze istoricului, direct sau prin intermediari, indicii si probe despre simptomele bolii, despre conditiile de viata si despre factorii de mediu care le-au favorizat aparitia si evolutia. Tratamentul bolnavilor va suporta pe parcurs modificari fundamentale, fiind el însusi conditionat de calitatea perceptiei medicilor asupra acestor elemente, de apasarea dogmelor si a practicilor religioase, de influenta si persistenta diverselor prejudecati în stabilirea diagnosticelor. Cât le-a fost de nociva sau de benefica bolnavilor psihic aplicarea unor tratamente brutale, cum ar fi trepanarea craniului – considerata de însusi Hipocrate a fi o interventie esentiala –, cât au fost de inutile unele terapii, precum „piruetarea“, cât de ridicole par, în comparatie cu posibilitatile psihoterapiei de azi, baile de picioare sau presararea de pulberi pe crestetul capului, gâdilatul sau urzicatul, aflam fie si numai rasfoind Istoria. Si ele ne fac sa zâmbim împreuna cu autorul.
Vom vedea însa ca, în eforturile ei curative, medicina îsi va asocia atât igiena, cât si religia, pedagogia muncii si morala sociala. Activitatile fizice, munca vor fi considerate aproape întotdeauna izvor de sanatate.
Renasterea, care se conduce dupa sistemul hipocratic, are de înfruntat atrabila si actiunea malefica a umorilor. Ca urmare, medicii renascentisti combat, în general, dereglarile psihice cu trei tipuri de doctorii: „evacuative“, „alterative“, „confortative“, scontând pe efectul de împrastiere a bilei negre, de încetinire a procesului de depunere a acesteia si de drenaj.
Farmacia este pe cât de inventiva si de bogata, pe atât de spectaculoasa: pune pret, fireste, pe nenumaratele plante de leac, printre ele, eleborul si digitala – aceasta din urma, prezenta, mai târziu, pâna si în frumosul portret în acvaforte pe care i-l va face Van Gogh bunului sau doctor, Gachet. Farmacistii prepara mixturi si decocturi, pulberi, saruri, lotiuni, unguente si emplastre, siropuri si potiuni, vând arome si mirodenii. Medicii recomanda uneori aurul potabil ori dieta cu lapte de mama. Daca nu, aburii, dar si cura de ape, ale carei virtuti sunt cunoscute înca din Antichitate. La fel de binevenit va fi socotit tratamentul psihologic, – mersul la teatru, desfatarea prin muzica sau calatoriile. E aproape un rasfat programul de viata de care se bucura melancolicul. Dar, oare, se poate el bucura? Adica, vindeca?
Medicii secolului al XIX-lea încearca, la rândul lor, sa biruie boala. Pe lânga pilulele calmante si excitante administrate alternativ, dar din belsug, trateaza bolnavii cu opiu si chiar cu morfina. Apeleaza la sedintele de hipnotism, la dusul rece, la socurile electrice.
Un dialog productiv, un fel de maieutica ne putem imagina ca practica, si aici, Starobinski, pentru a îndeparta obstacolul aparentelor din calea reconstituirii „anatomiei melancoliei“ la pachet cu asistenta premedicala si medicala si cu solutiile lor terapeutice. Iar sensul acestei maieutici nu este relaxarea rigorii stiintifice prin comentarea spectacolului oferit, deopotriva, de manifestarile surprinzatoare ale bolnavilor si de exotismul procedurilor de vindecare specifice diferitelor epoci. Autorul îsi întemeiaza sustinerile de caz pe toate confesiunile pe care le va scoate la iveala, pe toate datele colectate, fie ele concordante sau contradictorii, pe toate cauzele si cu toate nuantele posibile, interesul sau fiind acela de „a da“ prin chiar actul acestei restituiri, o continuitate maladiei. Trecutul si perspectiva sunt cele doua dimensiuni între care evolueaza, în pofida nenumaratelor piste false si a confuziilor grave privind diagnosticele, istoria amestecata a suferinzilor si a vindecatorilor pâna la clarificarile la care va ajunge într-un târziu medicina psihiatrica. Senzatia pe care o avem uneori, ca boala se complica si progreseaza în chiar paginile autorului, se datoreaza acumularii experientelor clinice, noilor descoperiri ale stiintelor medicale si farmaceutice si complexitatii expunerilor. Maladia este una – Melancolia –, pe câta vreme tipurile de melancolie se înmultesc pe masura ce înaintam în timp: lasam în urma nostalgia pentru a urmari, în bogata lor diversitate, tendintele patologice – printre ele, bunaoara, mitomania –, apoi tulburarile mintale, începând cu monomania obsesionala si terminând cu delirul de negatie. Iar – de parca n-ar fi destul – tragismul destinului melancolicului comun este agravat „în oglinda“ de cel al bolnavilor celebri. Acestia sunt prezenti în istoria de fata fie în ipostaza de personaje – Democrit, melancolic, dar si „ironist“, Hamlet, don Quijote, –, fie prin propria prestatie de poeti melancolici ori de parinti ai unor personaje melancolice – de la Virgiliu începând, si Ovidiu, de la Dante, Schiller, Shakespeare pâna la Baudelaire „expertul suprem în melancolie“. Toti îl obliga pe autor sa faca, dincolo de operatia de reimplantare a cazurilor anonime în geografia Europei – în Elvetia, bunaoara, dar, evident, nu numai acolo –, nenumarate explorari în zona memoriei culturale europene, inclusiv în cea a filiatiilor lingvistice si a echivalentelor. „Nostalgia“, cuvânt cu radacini grecesti, va înlocui în secolul al XVII-lea notiunea populara de „mal du pays“ sau „Heimweh“ pentru a denumi aceeasi afectiune: slabiciunea, lâncezeala, moleseala sufleteasca si trupeasca a soldatilor sau a tinerilor trimisi la scoli, care, dezradacinati din locul de bastina, cunosc sentimentul dureros al inadaptarii si tânjesc, se îmbolnavesc incurabil, patimesc pe meleaguri îndepartate. Înstrainarea, „exilul sufletesc“, care nu au fost neaparat constientizate la început si identificate ca fenomen social, vor fi teme recurente în cultura europeana a secolelor al XVIII-lea si al XIX-lea. Drept pentru care, vor fi tratate generos în Istoria lui Starobinski.
Astfel, orizontul tulbure si firav al unei suferinte, abia înfiripat în vechime sub pana lui Homer, se va înteti si se va limpezi încetul cu încetul pâna când, târziu, în modernitate, melancolia, cu multiplele ei masti menite sa-i disimuleze melancolicului trasaturile, ori, dimpotriva, îngrosându-le , sa i le dezvaluie, va deveni „o boala nervoasa“.
Dar a fost, este în prezent Melancolia, pentru fiinta umana, raul absolut? Un rau constitutiv si eminamente distructiv? Starobinski crede ca, daca „fugim de melancolie si o consideram o stare morbida“, o facem fiindca „ea a fost întotdeauna relationata cu pierderea energiei vitale“ (3). Boala, însa, nu trebuie luata atât de în tragic. Desi traim într-o epoca în care „melancolia este genuina“, este bine sa ne amintim ca, pe lânga virtutile, atât de fertile în câmpul creatiei artistice si cu precadere în al poeziei, tot ei „îi datoram stimulul“ necesar „reflectiei asupra trecutului, prezentului“ (…) si „accesului la viitor“ (4).
Si mai avem, ca sa zic asa, înca o consolare: anume ca, suferinta aceasta, inerenta sufletului omenesc, va ramâne (în)scrisa în memoria umanitatii. Iar confirmarea ne-o da tot criticul, care, de asta-data, nu se mai întreaba retoric, ci afirma ca „istoria sentimentelor nu poate fi altceva decât istoria cuvintelor în care a fost enuntata o emotie“ (5). Dupa cum, tot astfel, nu poate fi decât istoria imaginilor, a culorilor, a sunetelor, ritmurilor etc., asa cum Starobinski însusi a tinut s-o demonstreze în toata opera sa.
*
Sa ne reîntoarcem, însa, în rue de Candolle nr. 12, acolo unde, între timp, ajunseseram la etaj, în fata usii apartamentului. Auzind de dincolo de ea scârtâitul parchetului sub pasii grabiti ai Profesorului care ne venea în întâmpinare, nu m-am abtinut sa nu ma întreb: ce masca va purta amfitrionul nostru? În prag se ivise, însa, cuviincios un zâmbet: abia apoi am avut senzatia ca l-ar urma cu timiditate chipul propriu-zis. Era un zâmbet cald, dar linistit, purificat parca de un mai vechi si întemeiat motiv de încântare, învaluind, ca într-o aura sanatoasa, fiinta Profesorului. Era o iluzie? Era chiar frumoasa reflectare a „stiintei voioase“, în sensul ei nietzschean? Cu care, dupa ce trudise mai bine de jumatate de veac pe tarâmul dezolant al Melancoliei, se simtea rasplatit ?
De îndata ce-am ajuns în biblioteca – fiindca o biblioteca era locul sau de lucru, si nu ceea ce se cheama a fi un birou – atmosfera l-a tulburat. Dar, îndeobste, cartile, prin prezenta lor din abundenta, ne sustrag prezentului, ne cufunda în gândurile noastre si în amintiri, ne însingureaza. În acelasi timp, isca în noi o oarecare neliniste – surprinzatoare într-o atmosfera, totusi, de confort. Probabil ca „ascunsul fascineaza“ si în biblioteca. Si ne cuprinde un fel de reverie, o irepresibila nostalgie, ca pe marii melancolici starobinskieni: nu atât în fata ascunsului, cât a trecutului si necuprinsului. Or, biblioteca profesorului era, cum altfel?, întesata de carti si împovarata de trecut. Cu toate acestea, volumele scapau cumva din albie, ca sub urgia unor noi si nestavilite invazii. Cu exceptia rafturilor pe care volumele legate – editii princeps, editii vechi, ilustrate, editii rare, rarissime, editii bibliofile, serii complete – se tineau locului, la adapost de viituri, celelalte erau parca necontenit „în miscare“. Se revarsau torente îngramadindu-si aluviunile pe masa de lucru, pe parchet, prin colturi, ca si pe niste (probabil) masute mai mult prabusite sub teancuri: carti intrate recent, carti de rasfoit, de citit, de recitit, laolalta cu vrafurile de hârtii, fotocopii, dosare, mape, scrisori, manuscrise, reviste, ziare, plicuri de toate dimensiunile, înca nedeschise – „un haos !“, se auzise deodata vocea plina de dulceata a lui Jacqueline – doamna Starobinski. O voce epurata de mult, probabil, pâna si de umbra intentiei celui mai tandru repros. Jacqueline, reputat medic oftalmolog, era chiar „ochiul viu“ a carui privire stabilea o relatie amiabila cu invizibilul ascuns în „complexitatea obiectiva“ a oricarei situatii.
Îmi amintesc foarte bine momentul pentru ca atunci începuse Profesorul sa sondeze „haosul“ smulgându-i, cu o dexteritate de prestidigitator zeci de fascicule de pagini xeroxate, texte vechi, de circuit închis, prelegeri, comunicari la colocvii sau conferinte care nu-si gasisera înca locul în constructia tematica a vreunei carti. Era de parere ca ele ar putea da coerenta unui volum tradus în româneste (6).
Între timp, Jacqueline l-a „retras“ pe Matei, baiatul meu, care ma însotea, socotind ca, pentru un copil, era mai amuzant sa se ocupe de pian. Era acelasi „pian cu coada, din salon“, pe care, evocând momente din copilaria sa în casa parinteasca din rue de Candolle, avea sa-l pomeneasca, într-un interviu televizat (7), Pierre, unul dintre cei trei fii Starobinski. La pianul acesta cânta deseori Profesorul: „în momentele de destindere (…), ca sa-i distreze“ pe baieti, Mozart – „Marsul turcesc“, iar ca sa-si faca siesi placere, Scarlatti (8).
La prânz am fost poftiti cu totii la masa si asa aveam sa fiu invitata, negresit împreuna cu Matei, saptamâna de saptamâna, în cele câteva luni cât am stat în acel an la Geneva. Reamintindu-mi atmosfera, îmi explic si mai bine impactul pe care l-a avut asupra mea, atunci, întreaga scena. Mobilierul stil, tablourile, covoarele, culorile vetuste, dar catifelate ale tapiteriei, vesela împodobind masa generoasa, clinchetul de argint si cristal împungând din loc în loc linistea placut învaluitoare – tot acest decor al sufrageriei, în acord cu spiritul frantuzesc al întregii locuinte, contrasta cu vestimentatia moderna a comesenilor descinsi din cea mai recenta actualitate europeana. Nu încapeau în aceasta atmosfera nicio pedanterie, nicio stridenta, nicio eroare de gust, era doar nobletea cu care timpurile vechi pareau ca le integreaza pe cele noi à l’ amiable. Dar, cât era de pregatit un vizitator scapat din Est în ianuarie 1990, sa perceapa o asemenea realitate, altfel decât ca pe un spectacol despre normalitate desfasurat sub ochii lui într-o scenografie inspirata?
Contrar obiceiului elvetian si, mai ales, contrar nevoii de solitudine a Profesorului pentru a scrie, familia Starobinski era extrem de primitoare. Avea, cum se zice, „casa deschisa“. Rudele, cunostintele, prietenii – nu neaparat genevezi si nu întotdeauna elvetieni –, cu care ne-am intersectat erau, în general, oameni de litere, editori, gazetari, dar si artisti din lumea muzicii. Pierre Starobinski, îsi va aminti, el însusi, în deja mentionatul interviu din 2012, despre „masa în jurul careia se perindau“ la prânz prietenii, ca despre un ritual familial de sarbatoare. Îi va evoca însa, dintre acestia, în primul rând pe Michel Butor, cunoscutul poet, romancier, eseist – acesta venea odinioara la masa în fiecare miercuri – si pe regretatul Nicolas Bouvier, scriitor si iconograf, autor, printre altele, al unei colectii de ilustratii dedicate corpului. Astfel, si oamenii si lucrurile pareau ca se leaga, se întrepatrund, se transmit, viata însasi devenea un proiect al culturii, nu doar cultura, un proiect al vietii.
Citindu-l, urmarindu-i traiectoria în universuri culturale si în secole îndepartate, ma înselasem închipuindu-mi ca Jean Starobinski a ramas el însusi acolo, captiv în profunzimile lor. Ascultându-l vorbind, mi-am dat seama cât era de contemporan: vitalitatea spirituala, curiozitatea intelectuala si reflectia proaspata îl mentineau întotdeauna „la zi“. Citea ziarele, asculta radioul, rumega stirile si le comenta, era la curent cu ce se întâmpla în lume, avea opinii ferme despre politica europeana, credea în proiectul Europei Unite. Îl interesau evolutiile din Est. Vorbea cu însufletire si cu multa simpatie despre oamenii Estului si poate ca acea simpatie plina de compasiune avea o explicatie mai intima, mai personala legata de descendenta sa dintr-o familie iudeo-poloneza, care, stramutata la Geneva în 1913, cunoscuse amaraciunea exilului si dificultatile integrarii. Tatalui sau, de profesie medic, avea sa i se acorde abia într-un târziu cetatenia elvetiana, dupa mai multe refuzuri din partea autoritatilor. Cine stie daca acea nazuinta de unificare a Estului european cu Occidentul nu devenise cumva si pentru acest mare elvetian premisa unei regasiri… Va fi fost acesta, oare, si sensul implicarii sale directe, între 1965 si 1996, în organizarea si orientarea cunoscutelor „Rencontres internationales de Genêve“ care facusera posibila, mai multe decenii la rând, circulatia ideilor între Est si Vest?
În ciuda coplesitoarei constante cu care îsi împlineste unul dupa altul proiectele literare, Starobinski se lasa mereu redescoperit. Contând, fireste, si pe propria-ti placere intens stimulata printr-un exercitiu de maieutica, prin care tot el te-a învatat sa cunosti si sa te cunosti. O asemenea legatura, ale carei temeiuri s-au pierdut, de-acum, în carti si în idei, face ca o despartire de Starobinski sa nu mai poata fi decât aparenta si temporara.
Dar, oricum va fi sa te reîntâlnesti cu Jean Starobinski – printre rândurile vreunui text, într-o convorbire telefonica sau, si mai bine, fata în fata, într-o conversatie calda, amicala –, e imposibil sa nu recazi într-un simtamânt pe care el însusi l-a rezumat cu oarecare nostalgie, dupa ce îl va fi trait, probabil, în momente privilegiate în raport cu autorii sai si cu operele lor: „intensitatea întâlnirii (…) este legata de respectul unei distante ireductibile“.
Note:
(1) „Istoria tratamentului melancoliei de la origini pâna la 1900“.
(2) „L’encre de la mélancolie“, Seuil.
(3) „În literatura exista o putere eliberatoare“, convorbire consemnata de Jose Maria Ridao în „El Pais“, 20 martie 2003.
(4) Idem.
(5) „L’encre de la mélancolie“, p. 258.
(6) Volumul exista în manuscris. La sugestia autorului, poarta titlul de „Gesturile fundamentale ale criticii“. Încheiata în 1995, traducerea lui – începuta atunci, la Geneva – va aparea, în fine, prin bunavointa editorului nostru, în cursul acestui an.
(7) „Le Temps“, 15 noiembrie 2012.
(8) Idem.