Institutul Francez din România si Societatea Româna de Fenomenologie au organizat, între 5 si 11 octombrie 2013, evenimentele prilejuite de vizita în România a filosofului Jean-Luc Marion, membru al Academiei Franceze si profesor emerit de istorie a filosofiei moderne si metafizica la Universitatea Paris-Sorbonne. Va prezentam, în paginile urmatoare, un dosar consistent care prezinta principalele repere si cele mai importante idei ale întâlnirii cu Jean-Luc Marion.
Cu ocazia vizitei sale în România, filosoful francez a primit titlul de Doctor Honoris Causa atât din partea Universitatii „Al. I. Cuza“ din Iasi, cât si a Universitatii Bucuresti, a sustinut patru conferinte si a participat în calitate de respondent în cadrul colocviului „Lectures de Jean-Luc Marion“ organizat la Facultatea de Filosofie a Universitatii Bucuresti.
În data de 5 octombrie i-a fost acordat titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii „Al. I. Cuza“ si Iasi. Ceremonia a fost urmata de conferinta intitulata „Constiinta – de la intentionalitate la apel“.
Pe 8 octombrie Jean-Luc Marion a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii din Bucuresti. Acordarea titlului a fost urmata de conferinta intitulata „Universalitatea Universitatii“, conferinta pe care o publicam si în dosarul de fata. Invitatul nostru a mai sustinut doua conferinte în Bucuresti, una despre „Dumnezeu si ambivalenta fiintei“ (la Institutul Francez) si o a doua, despre „Situatia crestinilor în timpul nostru. Între nihilism si apologie“ (la Centru Sfintii Petru si Andrei).
Ultimele doua zile ale vizitei au fost dedicate colocviului „Lectures de Jean-Luc Marion“, care s-a desfasurat la Facultatea de Filosofie a Universitatii Bucuresti. În cadrul acestui colocviu, cercetatorii si profesorii de filosofie români au avut ocazia sa dialogheze cu J.-L. Marion, pornind de la diversele lecturi pe care acesta le face figurilor importante ale filosofiei si teologiei europene. Participatii si temele de discutie au fost urmatoarele:
Anca Vasiliu: „Jean-Luc Marion: vizibilul, datul, actul. Filosofia donatiei între metafizica si fenomenologie“
Georgiana Huian: „Jean-Luc Marion cititor al lui Augustin“
Marilena Vlad: „Jean-Luc Marion cititor al lui Dionisie Areopagitul“
Florin Crîsmareanu: „Jean-Luc Marion cititor al lui Maxim Marturisitorul“
Alexander Baumgarten: „Jean-Luc Marion cititor al lui Anselm“
Bogdan Tataru-Cazaban: „Jean-Luc Marion cititor al lui Toma d’Aquino“
Vlad Alexandrescu: „Jean-Luc Marion cititor al lui Descartes“
Calin Cristian Pop: „Jean-Luc Marion cititor al lui Pascal“
Cristian Moisuc: „Jean-Luc Marion cititor al lui Malebranche“
Claudia Serban: „Jean-Luc Marion cititor al lui Kant“
„George Bondor: Jean-Luc Marion cititor al lui Nietzsche“
Delia Popa: „Jean-Luc Marion cititor al lui Husserl“
Bogdan Minca: „Jean-Luc Marion cititor al lui Heidegger“
Tinca Prunea-Bretonnet: „Jean-Luc Marion cititor al lui Hans Urs von Balthasar“
Cristian Ciocan: „Jean-Luc Marion cititor al lui Levinas“
Sorin Ovidiu Podar: „Jean-Luc Marion cititor al lui Michel Henry“
Paul Marinescu: „Jean-Luc Marion cititor al lui Paul Ricoeur“
Ovidiu Stanciu: „Jean-Luc Marion cititor al lui Derrida“
Laudatio. Repere ale operei si ale vietii lui Jean-Luc Marion
În onoarea Domnului Profesor Dr. Jean-Luc MARION, Membru al Academiei Franceze, Universitatea Paris-Sorbonne (Paris IV), cu ocazia acordarii titlului de Doctor Honoris Causa al Universitatii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iasi
Stimate Domnule Rector,
Stimate Domnule Presedinte al Senatului,
Stimati membri ai Senatului,
Distinsi invitati,
Exista filosofi despre a caror opera se poate vorbi în absenta oricarui indiciu biografic, pentru ca opera lor este total rupta de viata. Cazurile fericite sunt însa cele ale gânditorilor ale caror vieti sunt relevante pentru a le întelege situarea, locul existential si, teoretic, pe care îl ocupa si din care îsi desfasoara activitatea filosofica. Ei descopera exercitiul filosofic nu ca pe o gimnastica abstracta a intelectului, ci ca pe un mod de a fi, ca pe un mijloc de a se întelege pe sine si de a descoperi sensul ultim al lucrurilor. Un astfel de caz fericit este cel al filosofului si profesorului Jean-Luc Marion. Nascut la Meudon, în Franta, în anul 1946, dl Marion a studiat la liceul Condorcet, sub îndrumarea lui Daniel Gallois, si a cunoscutului heideggerian Jean Beaufret. Este vechi elev al École Normale Supérieure din Paris, între anii 1967 si 1971, unde i-a avut profesori pe Louis Althusser si pe Jacques Derrida. Ca principali mentori i-a avut pe Ferdinand Alquié, Emmanuel Levinas, Étienne Gilson, Jean Daniélou, Hans Urs von Balthasar, iar orizontul sau filosofic a fost marcat, în acea perioada, de autori precum Nietzsche, Heidegger si Wittgenstein. Toate acestea profesorul Marion le marturiseste în Prefata la editia în limba engleza a lucrarii „Dieu sans l’Être“ („God without Being“). Obtine licenta în Litere la Paris-Nanterre (în 1967) si în Filosofie la Sorbona (în 1968). În 1971 dobândeste agrégation în Filosofie, dupa care este numit asistent al lui Ferdinand Alquié, apoi al lui Geneviève Rodis-Lewis, la Sorbona. Îsi sustine doctoratul de 3e cycle în 1974, apoi doctoratul de Stat în 1980, ambele asupra filosofiei lui Descartes. În 1981 devine profesor la Universitatea din Poitiers, în 1988 obtine postul de profesor la Universitatea Paris X-Nanterre, pentru ca în 1995 sa se întoarca la Universitatea Paris-Sorbonne (Paris IV), unde ramâne profesor pâna în 2012, când devine profesor emerit. Aici este titularul catedrei de metafizica, anterior ocupata de Claude Bruaire si Emmanuel Levinas. Este director al Centrului de studii carteziene, redactor al editiei francofone a revistei „Communio“ (1975-1985), director al colectiei „Épiméthée“, fondata de Jean Hyppolite la Presses Universitaires de France (din 1981), si codirector al revistei „Les Études philosophiques“ (împreuna cu Vincent Carraud si Jean-François Courtine).
Cariera internationala a profesorului Marion este si ea una de exceptie. A fost si este profesor la numeroase universitati din întreaga lume: Universitatea catolica din Louvain, Universitatea „La Sapienza“ din Roma, Universitatea din Torino, Universitatea din Washington, Universitatea din Dallas, Harvard Divinity School, Universitatea din Virginia, Universitatea Marquette, Institutul Catolic din Paris. De asemenea, a fost profesor invitat la Universitatea din Laval (Québec), Universitatea Villanova, Boston College, Universitatea Princeton si Universitatea John Hopkins. Din 1994, preda constant si la Universitatea din Chicago.
Membru al Academiei Franceze (din data de 6 noiembrie 2008), Jean-Luc Marion a publicat peste 20 de carti, care s-au bucurat si se bucura de o receptare stralucita, fiind traduse în numeroase limbi si apreciate la superlativ de mediile filosofice din întreaga lume. Premiile care i-au fost acordate de-a lungul timpului dovedesc si ele recunoasterea de care se bucura opera sa: premiul Charles Lambert al Academiei de Stiinte morale si politice, pentru lucrarea „Idolul si distanta“ (1978); premiul Henri Desmarets al Academiei Franceze, pentru lucrarea „Dumnezeu fara fiinta“ (1982); Marele premiu în filosofie al Academiei Franceze, acordat pentru întreaga opera (1992); premiul Karl Jaspers al Universitatii si al orasului Heidelberg (2008). O importanta forma de recunoastere consta în acordarea titlului de Doctor Honoris Causa din partea mai multor universitati: Universitatea din Utrecht (2006), Universitatea San-Martin din Buenos-Aires (2009), Haverford College, din Statele Unite ale Americii (2010), Universitatea Peter Pasmany din Budapesta (2011), Australian Catholic University din Melbourne (2013).
Opera profesorului Marion poate fi data oricând ca exemplu pentru a întelege modul în care, în interiorul traditiei filosofice occidentale, poate fi facut saltul de la exegeza textelor clasice la filosofia propriu-zisa. Sunt putini cei care reusesc un astfel de salt, caci el presupune un formidabil curaj intelectual si forta de a urma un drum extrem de îngust si anevoios. Exact acesta este traseul intelectual al profesorului Marion. Primii ani de activitate, incluzând aici cercetarile doctorale, sunt dedicati exegezei amanuntite a gândirii lui Descartes. Privind dinspre opera de maturitate catre scrierile timpurii, le-am putea compara pe acestea din urma cu prelegerile si seminarele de tinerete ale lui Heidegger, în care filosoful german destelenea terenul auster al fenomenologiei husserliene, cu intentia de a scoate la iveala limitele dar si posibilitatile acesteia, însa totodata analiza si interpreta fenomenologic operele filosofilor clasici, cu scopul de a descoperi noi posibilitati ale gândirii, pe care scrierile lor le contineau în stare de latenta. Cu alte cuvinte, Heidegger practica o „Mitdenken“, o maniera de a gândi împreuna cu autorii clasici, pentru a accede în cele din urma la nespusul din gândirea lor. Lucrarile timpurii ale lui Jean-Luc Marion, dedicate filosofiei lui Descartes, ne lasa exact aceeasi impresie. Exercitiul exegetic extrem de riguros se însoteste aici cu intentia nemarturisita de a gândi împreuna cu Descartes, de a patrunde în interstitiile textelor, ideilor si argumentelor acestuia, pentru a identifica presupozitiile ultime pe care ele se întemeiaza, continuitatile ideatice cu gândirea scolastica, dar si discontinuitatile care îl anunta pe Descartes ca figura prima a modernitatii. Printr-o analiza amanuntita a pozitiei lui Descartes privitoare la principii si cauze, adevaruri eterne si reguli ale metodei, stiinta universala si ego cogito, sunt puse în evidenta principalele dispozitive ontologice si noetice care marcheaza trecerea de la scolastica la modernitate, cum ar fi: modurile în care fiintarea este pusa de catre ego pentru a fi cunoscuta cu certitudine; puterea ego-ului de a vedea si starea lui de afectare; felurile de a întelege ca ceva este prim, jucând astfel rol de principiu; locul si functiile divinului în angrenajul metafizic cartesian, iar lista este mult mai lunga. Toate aceste probleme, orizonturi tematice si dispozitii ale gândirii dau seama de insertia autorului în dezbaterile privitoare la caracterul onto-teologic al metafizicii occidentale, la manierele de a vorbi despre depasirea acesteia si de a descoperi noi posibilitati ale gândirii, ramase în umbra sau pur si simplu uitate. De aceea, acest efort hermeneutic este în esenta un efort fenomenologic, de scoatere din uitare a ceea ce a fost trecut în secundaritate ori a fost supus omisiunilor de tot felul. Am putea deci spune ca, înca din scrierile exegetice dedicate filosofiei lui Descartes, profesorul Marion pune la lucru o tematica mai vasta, dar în acelasi timp un interes de cunoastere bine precizat, situate la intersectia discutiilor de si despre fenomenologie, teologie si istoria metafizicii occidentale. Între scrierile timpurii „Sur l’ontologie grise de Descartes. Science cartésienne et savoir aristotélicien dans les Regulae“ (1975), „Questions cartésiennes“ (1981), „Sur la théologie blanche de Descartes“ (1981), fara a uita de traducerea lucrarii „Regulae ad Directionem Ingenii“ (realizata în 1977) si de Indexul la aceeasi lucrare (1976), se intercaleaza, deloc întâmplator, volumul „Idolul si distanta“ (din 1977), în care este deja anuntata posibilitatea depasirii metafizicii traditionale, privita ca onto-teologie, prin recursul la teologia apofatica, una care are ca principala miza conservarea distantei absolute a lui Dumnezeu în raport cu omul si cu lumea creata. La Descartes profesorul Marion revine si în alte volume: „Sur le prisme métaphysique de Descartes“ (1986), „Questions cartésiennes Il. L’ego et Dieu“ (1996), „Sur la pensée passive de Descartes“ (2013). Însa drumul propriu pe care si-l croieste în filosofie începe cu lucrarea „Dieu sans l’Être“ (1982) si se continua cu numeroase lucrari bine cunoscute, publicate la mari edituri franceze, dintre care mentionam doar câteva: „Prolégomènes à la charité“ (1986), „Réduction et donation. Recherches sur Husserl, Heidegger et la phénoménologie“ (1989), „La Croisée du visible“ (1991), „Étant donné. Essai d’une phénoménologie de la donation“ (1997), „De surcroît. Études sur les phénomènes saturés“ (2001), „Le phénomène érotique“ (2003), „Le Visible et le révélé“ (2005), „Certitudes négatives“ (2010), „Figures de phénoménologie. Husserl, Heidegger, Levinas, Henry, Derrida“ (2013). La toate aceste carti se adauga o lista impresionanta de articole si conferinte sustinute în întreaga lume. Unele din lucrarile sale au fost deja traduse în limba româna, oferind o si mai buna receptare a filosofiei sale: „Crucea vizibilului“ (Deisis, 2000), „În plus“ (Deisis, 2003), „Fenomenul erosului“ (Deisis, 2004), „Vizibilul si revelatul“ (Deisis, 2007), „Idolul si distanta“ (Humanitas, 2007). Amploarea receptarii acestei opere în România devine evidenta daca ne gândim ca în ultimii ani s-au sustinut si sunt în pregatire numeroase lucrari de licenta, disertatii de masterat si teze doctorale care au în atentie filosofia lui Jean-Luc Marion.
Cei mai multi comentatori identifica doi versanti ai gândirii sale: unul filosofic, mai precis fenomenologic, si altul teologic. Aceste doua registre nu reprezinta doar contextele teoretice în care se desfasoara o activitate academica prestigioasa, ci trebuie privite în acelasi timp ca doua aspecte fundamentale ale existentei umane si ale gândirii. Ele se regasesc împreuna fara sa poata fi confundate, si fara ca între temele abordate ori între nivelurile de analiza sa existe o ruptura discursiva radicala. Între fenomenologie si teologie, dar si între istoria metafizicii si exegeza biblica sunt perfect trasate discontinuitatile experientei si ale gândirii, dar si continuitatile tematice sau interpretative. Tocmai din acest motiv lucrarile profesorului Marion fac referire cu la fel de mare pertinenta si fara nici o sincopa la autori extrem de diversi: Maxim Marturisitorul, Dionisie Areopagitul, Ioan Damaschin, Grigorie din Nyssa, Rudolf Bultmann, Henri de Lubac, Hans Urs von Balthasar, din sfera teologiei, dar si Descartes, Suarez, Spinoza, Kant, Nietzsche, Husserl, Heidegger, Levinas, Derrida, din sfera filosofiei.
Jean-Luc Marion nu se prezinta pe sine ca teolog, ci ca fenomenolog. Preferinta pentru fenomenologie, ca univers conceptual si ideatic al oricarei analize filosofice, nu este deloc rodul întâmplarii. Aceasta optiune este motivata de cel putin doua virtuti ale demersului fenomenologic: 1) este o metoda, o cale de a accede la fenomene, la ceea ce se arata în modul sau de aparitie si, totodata, o analiza formala cu pretentia de a lucra numai în baza evidentelor, motiv pentru care este aplicabila, în principiu, oricarui fenomen; 2) terminologia clasica a fenomenologiei, mai ales cea husserliana si mai putin cea heideggeriana, este una minimalista, oarecum neutra, fiind usor de adaptat la orice descriere si interpretare fenomenologica. Nu în ultimul rând, un argument de ordin istorico-filosofic care sustine preferinta pentru fenomenologie este acela ca, în interiorul traditiei filosofice continentale, aceasta orientare si-a demonstrat deja rezistenta la proba timpului, dovedindu-se a fi mai mult decât o simpla moda culturala. Ea a preluat pur si simplu vechile mize si idealurile dintotdeauna ale filosofiei. În esenta, textele lui Jean-Luc Marion reprezinta analize fenomenologice ale unor fenomene de un tip aparte, care sunt fie acele fenomene de care se ocupa teologia, precum liturghia, caritatea, iubirea, icoana si în principal revelatia, fie fenomene oarecum asemanatoare celor mentionate. Aceste fenomene speciale sunt numite „fenomene saturate“.
Desi Husserl întelegea fenomenologia ca o stiinta lipsita de orice presupozitie, Jean-Luc Marion arata ca aceasta lucreaza, de fapt, cu câteva presupozitii, dintre care unele apartin întregii traditii metafizice anterioare. 1) Ceea ce se da (ceea ce apare), fenomenul, apare pentru un eu, deci în orizontul constiintei. Putem astfel afirma ca, pentru fenomenologie, nimic nu apare în absenta eului. Iar astfel, arata Marion, eul – si structura intentionalitatii sale – reprezinta conditia de posibilitate a aparitiei lucrurilor. 2) Aici este deja implicata o alta presupozitie: nimic nu apare fara o conditie de posibilitate, fara o ratiune, fara un temei. Fenomenologia se întâlneste aici cu întreaga traditie a metafizicii occidentale, principiul temeiului (al ratiunii suficiente) fiind adânc înscris în logica discursului metafizic.
Fenomenele speciale supuse analizei si descrierii fenomenologice sunt unele al caror sens nu poate fi dependent de eul constituant. Despre ele nu se poate spune ca ar fi supuse unor conditii de posibilitate omenesti. De exemplu, nu putem spune ca divinul se reveleaza integral în orizontul si datorita vreunui act intentional al eului. Daca am gândi altfel, atunci revelatia ar fi degradata la statutul de simpla închipuire omeneasca. Fenomenele de acest tip apar cu un surplus, motiv pentru care pot fi numite fenomene saturate. Daca eul nu mai este prim, înseamna ca si structura sa fundamentala, intentionalitatea, trebuie supusa unei revizuiri. Reductia fenomenologica va trebui sa fie, si ea, mai radicala decât a fost conceputa de catre fenomenologia clasica: ea nu mai este o reductie la obiecte (precum la Husserl), si nici una la fiinta (precum la Heidegger), ci o reductie la donatia ca atare. Reductia este chemata acum sa puna în evidenta invizibilul, asadar, în mod paradoxal, sa faca vizibil invizibilul, dar fara a-l denatura, fara a-l confunda cu ceva de ordinul vizibilului.
Jean-Luc Marion vorbeste despre donatie ca o noua paradigma fenomenologica, una care da seama, în mod formal si unitar, de orice fenomen. Caci nici un fenomen nu ar putea fi donat în absenta donatiei ca atare. În alti termeni, conditia de posibilitate a vizibilului este invizibilul. Fenomenele saturate sunt cele care realizeaza donatia pura. Din acest motiv, ele par a fi niste fenomene speciale doar daca le privim dinspre modul de aparitie al obiectelor comune. De fapt, însa, fenomenele saturate sunt modelele exemplare ale oricarei fenomenalizari, pentru ca doar ele realizeaza donatia pura.
Gratie mutatiilor realizate în interiorul fenomenologiei, este vizata si o depasire radicala a metafizicii occidentale, cu întelesul ei de onto-teologie. Ultima ei forma istorica este metafizica moderna a subiectivitatii, care face din ego-ul constituant principiul întregii existente si al cunoasterii. Tocmai aceasta falsa suprematie a eului este pusa în chestiune. Dupa Jean-Luc Marion, subiectivitatea umana poate fi înteleasa numai daca asumam ideea distantei dintre Dumnezeu si om (idee dezvoltata mai întâi în lucrarea „Idolul si distanta“). Caci, asa cum scria Hölderlin, „intimitatea relatiei dintre Dumnezeu si oameni creste pe masura distantei dintre ei“. Asadar distanta trebuie conservata, nu trebuie „umpluta“ cu diversi idoli, forma ei cea mai adecvata fiind cea a imitatiei lui Dumnezeu. Astfel se întâmpla, bunaoara, în evenimentul liturgic al proslavirii, în care eul se abandoneaza pe sine în favoarea lui Dumnezeu. Întelegerea lui Dumnezeu nu poate avea loc pe cale conceptuala, ci numai prin credinta, care implica actul iubirii, renuntarea la lumea vizibila, trecerea catre invizibil, precum si imitarea actului christic, singurul care a dat sens distantei divine. Astfel, individul devine persoana prin iubire si prin libertatea deciziei morale. O prima redefinire a subiectivitatii întâlnim în lucrarea „Reductie si donatie“, unde subiectul apare ca interpelat (cel care trebuie sa raspunda unui apel). Jean-Luc Marion arata ca apelul este anterior mie însumi, eul fiind astfel deposedat de forma sa nominativa (nu mai este nici transcendental, nici constituant). Acesta este un „subiect fara subiectivitate“, „mine-le“. Eu sunt de la început deja-interpelat, arata Marion; interpelarea este deci prealabila oricarui subiect. Alt termen prin care este regândita subiectivitatea, în lucrarea „Fiind dat“, este cel de adonat: constiinta darului face imposibila conceperea unui sine autarhic, care nu ar datora nimic nimanui si care s-ar constitui singur pe sine. În fapt, trebuie sa ne supunem evenimentului darului ca unuia perfect contingent, despre care nu stim nimic. Aceasta este si noua structura a fenomenelor (numite „saturate“): ele nu sunt constituite de catre ego, ci acesta se gaseste în fata unor fenomene care se arata de la sine, devenind martorul lor. Eul se caracterizeaza astfel prin receptivitate si pasivitate, fiind constituit de catre fenomen, care îl depaseste în întregime, si nu invers. În loc de „eu gândesc“ este mai adecvat sa vorbim despre „eu simt“, „eu sunt afectat“. Asistam astfel si la o depasire a intentionalitatii, în locul ei aparând surpriza, pura revendicare a unui raspuns. Însa, dincolo de mizele strict filosofice ale gândirii lui Jean-Luc Marion, trebuie observat caracterul ei profund umanist, afirmat prin efortul constant de a întelege omul în întregul sau si de a-i reda întreaga demnitate.
Pentru opera sa de exceptie în domeniul filosofiei, pentru continuarea traditiei filosofice europene si pentru noutatea adusa în interiorul acesteia, pentru contributia sa esentiala la întelegerea si analiza unor fenomene definitorii pentru fiinta umana si pentru lumea contemporana, pentru preocuparea sa constanta privind deschiderea filosofiei fata de teologie si a teologiei fata de analiza filosofica, pentru consecintele profund umaniste ale filosofiei sale, i se acorda titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iasi domnului Jean-Luc Marion, profesor la Universitatea Paris-Sorbonne (Paris IV) si membru al Academiei Franceze.
George Bondor
Comisia de elaborare a Laudatio:
Presedintele comisiei:
Prof. univ. dr. Vasile ISAN, Rectorul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iasi
Membrii comisiei:
Prof. dr. Constantin RUSU, Presedintele Senatului Universitatii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iasi;
Prof. dr. Nicu GAVRILUTÃ, Decanul Facultatii de Filosofie si Stiinte Social-Politice;
Prof. dr. Gheorghe POPA, Prorector al Universitatii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iasi, Facultatea de Teologie Ortodoxa;
Prof. dr. Stefan AFLOROAEI, Facultatea de Filosofie si Stiinte Social-Politice;
Prof. dr. Anton ADÃMUT, Prodecan al Facultatii de Filosofie si Stiinte Social-Politice;
Prof. dr. Petru BEJAN, Directorul Departamentului de Filosofie, Facultatea de Filosofie si Stiinte Social-Politice;
Conf. Dr. George BONDOR, Facultatea de Filosofie si Stiinte Social-Politice, Presedintele Comisiei de Cercetare a Senatului Universitatii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iasi.
Universalitatea universitatii
JEAN-LUC MARION
Nu e de la sine înteles ca trebuie sa studiem sau ca trebuie sa sfatuim un tânar sa studieze într-o universitate. De ce nu ar prefera o scoala de elita (sau presupusa a fi asa), un institut profesional sau un curs alternativ? Sau de ce, imediat dupa finalizarea studiilor secundare, nu ar alege chiar sa munceasca, sa mearga pe teren „în productie“, cum se spunea în anii de dupa razboi? De retinut ca nu ne-am pune astfel de întrebari daca nu am compara cu prea multa usurinta astfel de institutii cu universitatile; aceasta tendinta de a face comparatii vine din faptul ca nu mai dispunem de o idee clara a ceea ce înseamna o universitate, care este trasatura cu adevarat distincta si specifica a acesteia. De altfel, vorbim mai des de învatamânt superior decât de universitate – aceasta forma de învatamânt care nu mai reprezinta decât un aspect: Scolile, adesea nationale si pretinzându-se a fi în mod evident superioare, comasarile de institute pentru a aduce cu marile institutii americane etc., cuprind, în toate sensurile termenului, însusi cuvântul Universitate. Dispunem, însa, de o scuza pentru aceasta confuzie, care s-a produs treptat si care a fost consacrata finalmente de Revolutia franceza: universitatile au fost înlocuite cu scoli profesionale, apoi Universitatea însasi s-a transformat într-o scoala profesionala. Iar exemplul francez a fost preluat ulterior de lumea întreaga. Profesionalizarea presupune în mod evident specializare, ceea ce duce la renuntarea la universalitate – înteleasa ca stiinta de omne re scibili. Ar trebui, prin urmare, sa renuntam la ideea însasi de Universitate, din moment ce trebuie sa renuntam la ambitia universalitatii? Si daca renuntam si daca ne concentram pe un învatamânt superior specializat, ce mai ramâne atunci ca superior din învatamânt?
Distinctia facuta între universalitatea Universitatii si specializarea scolii profesionale ar putea masca dificultatea, care nu e nici singura si nici prima, de a marca opozitia dintre cele doua. A critica specializarea ar putea fi de fapt doar o facilitate futila, asa ca ne vom opri de la a râde de cel care în germana s-ar numi Fachidiot, adica un idiot specializat. Caci a te pregati pentru o specialitate ar însemna deja mult. Mai ales daca remarcam ca specializarea (species, eidos) reia, fara sa o stie întotdeauna, definitia stiintei data de Aristotel, pentru care nu exista decât stiinta a genos-ului, decât pe teritoriul fiintarilor care au aceleasi caracteristici esentiale comune, ale unui gen al fiintei. Ceea ce a caracterizat mult timp domeniul fiecarei discipline. Interpretarea cunoasterii ca discipline provine, deci, direct de la Aristotel si se prelungeste pâna la institutiile noastre de învatamânt. Or, la finalizarea studiilor secundare, elevul nu stapâneste înca genos-ul; în cel mai bun caz, a acumulat cunostinte pre-fabricate, simplificate suficient pentru a permite o asimilare rapida, deci indirecte; nu stapâneste decât câteva operatiuni intelectuale ale caror fundamente nu le întelege cu adevarat; sau de la care întelege doar implicatiile. Înca trebuie sa mai înteleaga ceea ce stie si de ce ceea ce stie este adevarat. Ceea ce înseamna ca trebuie sa înteleaga cel putin în profunzime putinele lucruri pe care le stie. Astfel, plecând de la cunoasterea unor rezultate partiale si prescurtate dintr-o stiinta înspre întelegerea principiilor care o justifica, studentul poate sa aiba o prima si decisiva experienta: aceea de a întelege diferenta dintre a sti si a nu sti, între a sti bine si a sti prost. Experimenteaza, astfel, cel putin în anumite cazuri particulare, împlinirea în act a cunoasterii; traieste bucuria si jocul de a sti cu adevarat ceea ce stii, oricât de limitat ar fi acesta. Identificam astfel un mod prin care „artele & meseriile“ se razbuna pe stiinte: putem ajunge sa avem impresia, care nu e neaparat iluzorie, ca le posedam în profunzime, sau cel putin sa speram ca e asa. A face vin e mai valoros decât a sti enologie, care ramâne o ramura vaga a chimiei. A lucra lemnul, a face tâmplarie, a ridica un zid, a manipula o masinarie, a instala o retea electrica complicata etc. ne determina sa experimentam lucrurile, sa le respectam logica si sa ne valorificam talentul. A profesa o meserie ne permite nu doar sa ne câstigam traiul, de a dobândi mijloacele de a fi autonom (chiar daca sunt relative si provizorii), dar mai ales de a stapâni o meserie, de a practica o arta, de a avea un mestesug. Pe scurt, daca nu reusim sa stapânim un domeniu, macar sa reusim sa stapânim un tip de problema, sa stim despre ce vorbim, cum sa obtinem rezultate, cum sa verificam o posibilitate – sa devenim un expert pe domeniul nostru de activitate. Daca profesionalizarea si specializarea ar permite astfel cunoasterea unui anumit gen real, atunci ar aduce chiar mai mult decât o simpla calificare profesionala: ar deschide accesul experimentarii adevarului în actiune.
Astfel întelese, specializarea si profesionalizarea se dedubleaza. În cel mai bun dintre cazuri, amândoua duc la rezultate distincte. Mai întâi, asa cum aminteam deja, transmit o meserie. Apoi, încurajeaza autonomia actului de a cunoaste, adevarata baza a unei (relative) autonomii profesionale, sociale si personale. Specializarea pe care o stapânim ne face independenti pentru ca ne putem baza pe ea – si permite celui care o exercita sa conteze pe sine. Astfel, putem, nu doar sa fim independenti, sa avem un loc de munca dat fiind ca avem o slujba recunoscuta pe scena societatii, dar mai ales sa stim diferenta dintre a sti si a nu sti. De unde descoperirea, politica si morala, ca autoritatea nu se bazeaza, nu se justifica si nu este acceptata decât pe o baza solida, pe o competenta într-un domeniu veritabil, adica pe validitatea lucrului însusi, facut si bine facut. Aici intervine diferenta, cel putin diferentierea între cunoasterea adevarata si cea falsa, adica – o alta consecinta politica – distanta dintre stiinta si ideologie. A sti sa recunosti cunoasterea falsa, a denunta ideologia (si chiar cea a finantiarizarii economiei) reprezinta într-adevar una dintre bazele vietii democratice.
Dar odata cu acest rezultat apare si un pericol, caci situatia poate sa devina, si devine chiar în fata noastra, cea descrisa printr-o apoftegma celebra a unei întreprinderi, ai carei angajati fie stiu totul în legatura cu un singur lucru (tipul de persoana pe care tocmai l-am laudat, cel care are o meserie si stie sa aplice ceea ce cunoaste), fie nu stiu nimic despre nimic, dar pretind ca stie totul despre orice: directorul; fie stiu câte ceva despre tot: secretarele. Mai ramâne cel care stie putine lucruri despre un domeniu care nu e definit chiar ca un genos: specialistul unei specializari provizorii, cel care „consiliaza“, „prevede“, „organizeaza“. De altfel, ni se tot repeta ca meseriile pe care le vom face peste zece ani nu exista înca: sa adaugam si reversul: majoritatea meseriilor pe care le practicam astazi nu vor mai exista peste zece ani, poate chiar mai putin. De unde concluzia ca e aproape imposibil sa te dedici definitiv vreunei specializari, pentru ca nicio specializare nu va dura o viata, un ciclu de învatare sau de ucenicie. Chiar si profesorul trebuie sa se resemneze sa învete, în cel mai bun caz, doar cu putin timp înaintea elevului. Formarea continua e astfel mai mult o amenintare decât o sansa, si îi împovareaza mai mult pe profesori decât pe elevi. Astfel, mai mult se preda ceea ce obicei nu mai e de actualitate. Prioritizarea cursurilor depinde de actualitatea slujbelor, adica de publicitatea facuta anumitor profesii considerate a fi de viitor. Criza locurilor de munca vine nu doar din faptul ca nu sunt suficiente locuri de munca, ci mai ales pentru ca lipsesc meseriile durabile, care pot fi predate si care pot fi practicate pe termen lung. Daca trebuie, asa cum ni se tot repeta, sa ne schimbam meseria de mai multe ori de-a lungul vietii profesionale, atunci trebuie sa tragem concluzia ca nu mai exista meserii si ca viata unei persoane nu se mai identifica cu profesia acesteia, adica cu functia sa de producator.
Astfel, sfârsitul învatamântului zis superior si în fapt profesional prin specializare duce la o acumulare de informatii, toate provizorii si urgente, doar pentru ca termenul lor de valabilitate se scurteaza. Se confirma astfel ca actualitatea se defineste printr-o atentie exclusiva asupra a ceea ce nu dureaza, adica asupra irealitatii. Daca informatiile trebuie întelese ca fiind data – date care pier în chiar clipa când le-am aflat, un învatamânt superior concentrat pe difuzarea a astfel de informatii de actualitate nu are niciun fel de viitor, pentru ca nici macar nu dispune de un prezent veritabil.
Trebuie sa luam, prin urmare, în considerare un altfel de învatamânt superior care ar presupune ipoteza inversa: aceea a unei stiinte universale.
Anumite institutii, cum e de pilda Liberal Arts College, din Statele Unite, chiar asta considera ca fac. E vorba de a educa gentleman-ul, omul onorabil, cum i se spunea în Franta acum câteva secole. A educa, si nu doar a preda; adica, a educa nu predând simple cunostinte (ceea ce înca mai crede Educatia Nationala în Franta, care nu înceteaza a demonstra ca, prin predare, mediocra de altfel, din moment ce se renunta la conceptul de „cunostinte“, doar ca nu educa de fapt deloc), ci a educa predând ca cunostintele nu înseamna totul. Aici regasim vechea opozitie dintre artele liberale, care nu servesc la nimic în afara lor însele, si artele servile, care au un alt scop si o alta libertate. Nu e vorba doar de distinctia între munca servila sau alienata, care nu serveste decât pentru supravietuirea celui care o îndeplineste, si munca libera, care nu se are drept scop decât pe sine. E vorba de fapt de distinctia trasata de Sfântul Augustin dintre uti si frui. Uti presupune ca lucram la ceva pentru un scop diferit de lucrul însusi. Frui implica experimentarea lucrului pentru sine însusi fara a se avea în minte un scop extern, adica a experimenta scopul, împlinirea în mod absolut.
În cazul educatiei pentru (si printr-o) stiinta universala, exista deci o justificare etica clara: a atinge un scop care duce în cele din urma chiar la omul care face lucrul respectiv, si nu la o finalitate exterioara acestui lucru. Marx, atunci când formula distinctia dintre munca alienata si munca libera, îl regasea pe Sfântul Augustin. E vorba, asadar, de a educa omul pentru propriul bine, pentru binele însusi si pentru nimic altceva – pentru sine si pentru binele alor sai, în loc de a preda simple informatii asupra a ceea ce nu îl priveste direct pe om, lucrurile lumii, chiar obiectele irealitatii imediate. Numai astfel, putem spera sa scapam de tristetea celui care stie totul, mai putin pe sine însusi – tristetea lui Faust care a învatat totul, dar care, spre sfârsitul vietii, nu stie nimic despre sine, nici despre propriul destin. Faustul vremurilor moderne apare când salariatul, care a visat de-a lungul întregii sale vieti de producator alienat sa aiba „timp liber“, resimte deodata groaza pensionarii: caci nu se întâlneste pe sine, ci suspendarea vesnicelor distractii, întâlneste absenta întâlnirilor, dovada ca nu exista niciun fel de dovada despre sine – si prea putin despre lucrurile care nu tin de sine. Unde sa gasim locul sinelui? Cum sa ne imaginam sa îl gasim în altceva – în lucrurile lumii, în toate obiectele pe care le producem ca sa acoperim lumea naturala –, daca nu în noi însine, despre care, de altfel, nu avem niciun fel de idee? A învata despre lucruri nu serveste decât pentru a masca imposibilitatea de a duce (altfel spus, de a educa) înspre sinele însusi.
La aceasta justificare morala pentru întoarcerea la universalitate adaugam si o justificare teoretica a stiintei universale. Ce spune Descartes, în prima dintre „Regulile de îndrumare a mintii“: „Caci toate stiintele nu înseamna nimic altceva decât întelepciunea omului, care întelepciune ramâne una si aceeasi întotdeauna, oricât de deosebite ar fi lucrurile pe care ea le ia în cercetare, dupa cum lumina soarelui aceeasi e, desi cade peste tot felul de lucruri. De aceea nu e nevoie sa punem mintii nici un fel de îngradiri. Iar cunoasterea unui adevar anumit nu ne îndeparteaza de aflarea altuia, asa cum o îndeletnicire o înlatura pe cealalta, ci mai degraba ne apropie. Iata de ce mi se pare surprinzator faptul ca cei mai multi cerceteaza cu foarte mare grija obiceiurile oamenilor, proprietatile plantelor, miscarile astrelor, transmutatiile metalelor si obiectul altor stiinte de acelasi soi, în timp ce mai nici unul nu se gândeste la dreapta judecata a omului, sau la întelepciunea aceea universala, când de fapt toate chestiunile de mai sus nu înseamna nimic prin ele însele, ci nu trebuie pretuite decât prin aceea ca îmbogatesc cu ceva întelepciunea de care e vorba“ (1). Recunoastem aici doua teze. Mai întâi, aceea a unitatii stiintelor, mai degraba unificata prin operator (sapientia humana) decât diversificata de substantele studiate (subjecta, hupokeimena): stiinta nu doar ca nu se limiteaza la genuri tot diversificându-se, dar nici macar nu progreseaza fara sa treaca de la un gen la altul, relativizând definitiile ontologice ale lucrurilor prin metoda unica, aceea a mathesis universalis, stiinta universala compusa din modele si parametri (ordo et mensura). Apoi, teza primatului cunoasterii de sine, al sinelui înteles doar ca sine cunoscator: sapientia humana devine astfel universalis sapientia, universala la nivel
Discurs de deschidere
CRISTIAN CIOCAN
Avem marea bucurie de a-l avea printre noi pe Jean-Luc Marion, filosof si fenomenolog francez care a marcat în mod decisiv gândirea contemporana. Celebru la nivel mondial si tradus în vreo douasprezece limbi, opera sa este cunoscuta în România datorita numeroaselor traduceri aparute la Editurile Deisis si Humanitas. Eu am numarat sase: „Idolul si distanta“, „Vizibilul si revelatul“, „Fiind dat“, „Crucea vizibilului“, „În plus. Studii asupra fenomenelor saturate“ si „Fenomenul erotic“. Alte doua traduceri sunt în curs de publicare: „Prolegomene la caritate“ la Editura Galaxia Gutenberg si „Certitudini negative“ la Deisis. Asta face ca, printre limbile în care opera lui Jean-Luc Marion este tradusa, limba româna sa fie una dintre cele mai bine reprezentate.
Dar Jean-Luc Marion nu este cunoscut în România numai prin intermediul lucrarilor sale filosofice, ci si datorita muncii sale de profesor de filosofie la Poitiers, Sorbona si Chicago, ocazie cu care a marcat, în mod direct sau indirect, destinul a numerosi cercetatori români, de-a lungul a mai multe decenii – si ma bucur sa observ ca unii dintre ei sunt prezenti azi în aceasta sala. De asemenea, chiar daca J.-L. Marion a venit în România pentru prima oara în 2013, prin activitatea sa este prezent de mai mult timp, cel putin cincisprezece ani, în comunitatea filosofica româneasca, prin intermediul studentilor si a discipolilor care si-au format cu ajutorul sau o maniera de lucru în istoria filosofiei si în fenomenologie.
Întâlnirea noastra încearca sa deschida un dialog între Jean-Luc Marion si colegii sai români, cercetatori tineri sau confirmati, urmând un fir director care se întrevede chiar în titlul colocviului nostru: „Lecturi ale lui Jean-Luc Marion“. Ne vom întreba deci asupra raportului pe care îl are invitatul nostru cu mai multe figuri marcante ale istoriei filosofiei. Caci nu se poate sa nu fim impresionati de complexitatea, eruditia si anvergura acestei lecturi istorice. Urmarind programul colocviului nostru putem sa ne dam seama în ce masura Jean-Luc Marion a aprofundat articulatiile cele mai importante ale istoriei filosofiei antice si medievale, moderne si contemporane. În cele ce urmeaza, vom atinge doar câteva repere ale universului sau filosofic: Augustin, Dionisie Areopagitul, Maxim Marturisitorul, Anselm, Thoma din Aquino; Descartes, Pascal, Malebranche, Kant, Nietzsche; Husserl, Heidegger, Hans Urs von Balthasar, Levinas, Michel Henry, Paul Ricoeur si Jacques Derrida. Iata 17 autori declinati dupa felul în care Jean-Luc Marion îi citeste.
Bineînteles, nu vom reface aici harta completa a referintelor ce se gasesc în subsolul textelor lui Jean-Luc Marion. De asemenea, nu vom insista doar asupra dimensiunii, nobile si importante ca atare, de istoric al filosofiei. Caci ceea ce este decisiv, e raportul între vocatia întelegerii ansamblului istoriei filosofiei si irumperea unei gândiri noi, aparitia unei reflectii originale si creatoare pornind de la aceasta istorie si prin intermediul aproprierii acestei istorii a gândirii.
Adesea obisnuim sa punem în opozitie cele doua feluri de a lucra în domeniul filosofiei, fie ca istoric al filosofiei, fie printr-un demers filosofic direct, asumat pe cont propriu, de catre un eu care filosofeaza. Si poate ca exista ratiuni suficiente pentru a face aceasta demarcatie, si pentru a vedea o opozitie. De fapt, în cele mai multe cazuri, optiunea pentru istoria filosofiei exclude mai mult sau mai putin posibilitatea unei „filosofari la persoana întâi“, la fel cum accentul pus pe eul care filosofeaza pare a exclude anvergura istorica a studiului aplicat asupra textelor canonice.
Este deci cu atât mai important sa sesizam adevarata miza si importanta momentelor în care cele doua tendinte, în mod obisnuit disjuncte, se conjuga si converg. Heidegger, Levinas si M. Henry au încercat în felul lor. De fapt, opera lui Jean-Luc Marion, ca si cea a lui Heidegger înaintea sa, pentru a nu lua decât exemplele cele mai remarcabile, arata ca o veritabila apropriere a istoriei filosofiei nu este numai complementara vocatiei unei practici filosofice asumate personal, ci ca cele doua laturi sunt de fapt în mod intim legate.
În încheierea acestei scurte prezentari as vrea sa multumesc calduros domnului Marion pentru ca a acceptat invitatia noastra. Pentru noi este deja foarte mult. Raspunsurile si comentariile pe care va accepta sa ni le dea la finalul fiecarei sesiuni vor îmbogati în mod evident, nu numai dezbaterea, dar si ceea ce noi îi datoram ca discipoli ai sai. Doresc sa multumesc Institutului Francez si directorului sau, domnul Stanislas Pierret pentru ca a facut posibila aceasta întâlnire. Multumesc de asemenea Universitatii Bucuresti si Facultatii de Filosofie pentru gazduirea acestui colocviu al Societatii Române de Fenomenologie, organizat în colaborare cu „Centrul de Studii Fenomenologice“ si Centrul „Fundamentelor Modernitatii Europene“. În final, as dori sa multumesc Editurii Spandugino, care a sustinut în mod direct proiectul nostru.Traducere din francezã de Gelu Sabau
Jean-Luc Marion: vizibilul, datul, actul
Filosofia donatiei între metafizica si fenomenologieANCA VASILIU
În septembrie 1990 Jean-Luc Marion ma primea la dânsul si accepta sa-mi coordoneze lucrarea de master si apoi teza de doctorat, referitoare la problema luminii, a perceptiei vizuale si a constituirii imaginii la Aristotel si comentatorii sai. Dupa ce citisem în 1989 „Idolul si distanta“ (1977) si „Dumnezeu fara fiinta“ (1982), am ajuns sa-l întâlnesc cu sentimentul ca jucam o carte unica: era singurul care putea sesiza mizele proiectului meu, în ciuda stângaciilor de exprimare si a confuziei care domnea într-un proiect ce facea, cu toata inocenta, un mare salt. Veneam dinspre istoria artei si ma îndreptam spre filosofie cu o idee în cap: ceea ce se da spre a fi vazut si ceea ce da sens privirii noastre este nevazutul. Ignoram în acea perioada ca practicam reductia dupa cum o facea Jourdain. În fata acestui pariu, nebunesc la prima vedere, Jean-Luc Marion n-a avut decât o remarca: proiectul este dificil, dar trebuie facut si nu exista alta solutie decât sa începeti. Astfel începea aventura. Pentru mine, un drum fara întoarcere înspre istoria filosofiei antice (pe scurt, spre filosofie, în spiritului lui Marion); pentru dânsul, o lunga serie de studenti români care au venit, de-a lungul a mai bine de 20 de ani, pentru a-si împlini parcursul filosofic sub bagheta sa. Atractia, pentru noi toti, ca sa zic asa, nu era pur si simplu universitara, institutionala, ci filosofica. Aceasta atractie poarta numele de fenomenologie. Dar ce fenomenologie? Cea pe care o putem numi azi fenomenologia lui Marion, alias „filosofia donatiei“.
Marion, cititor al lui Anselm
ALEXANDER BAUMGARTEN
Am încercat sa schitam în aceasta prezentare orizontul unei formatii intelectuale în care Anselm a compus argumentul sau. Stim ca pe acest sol s-au asezat mai multe lecturi, de la Toma la Descartes si de la Leibniz la Kant, sau de la Hegel la Jean-Luc Marion, în contrapartida cu lecturile strict fideiste (Karl Barth) sau lecturile logiciste (Alvin Plantinga). Vom încerca acum sa argumentam doua teze: pe de o parte, ca lecturile moderne ale argumentului anselmian spun mai mult despre conditia moderna a autorilor lor decât despre Anselm, si pe de alta parte, ca lectura lui Jean-Luc Marion, (ma refer la analiza din „Fenomenul saturat“ dedicata acestui argument) are o dubla valenta: ea este un program de depasire a „conditiei moderne“ a lecturilor argumentului si ca ea ofera instrumentul adecvat pentru deschiderea unor noi studii anselmiene, menite sa reliefeze tipul de subiectivitate pus în joc de Anselm în tratatul sau. (…)
Pentru prima parte a tezei, putem aminti urmatoarele aspecte. Lectura lui Gaunilon fusese deja amendata de Anselm prin denuntarea confuziei acestui autor dintre sensul expresiei id quo maius cogitari nequit si maius omnibus, întrucât formula lui Gaunilon pierdea semnificatia istorica (iata, platoniciana) a sintagmei, o scotea din contextul ierarhic si facea posibila ideea ca existenta este un atribut al esentei. Anselm pare sa cunoasca deja acest pericol al întelegerii argumentului sau. (…) Putem conchide de aici ca linia deschisa de Gaunilon corespunde unei trasaturi a modernitatii filosofice: separare a subiectului de obiect, calificare a cunoasterii prin evaluarea capacitatilor separate ale subiectului. (…)
Pe acest orizont de lectura se situeaza, as propune, interpretarea propusa de Jean-Luc Marion. Ma refer aici în principal la doua texte. Primul, „Fenomenul saturat“, publicat în 1992 în volumul „Phenoménologie et théologie“, al doilea, o analiza directa a argumentului anselmian, „L’argument relève-t-il de l’ontologie?“ publicat în „Quéstions cartésiennes“, în 1991. Cele doua texte reconsidera argumentul anselmian dintr-un punct de vedere asemanator, orientat spre întelegerea acestui argument ca un bun exemplu de fenomen saturat si ca un temei posibil al filosofiei religiei. (…)
În urma acestor analize, rasturnarea interpretarii este decisiva. Dumnezeul lui Anselm nu mai este obiectul metafizicii traditionale, nu este nici conceptul între ale carui atribute s-ar gasi existenta. Jean-Luc Marion a deschis astfel o noua cale de întelegere a argumentului si a pozitiei sale în istoria filosofiei. Numai cu ajutorul acestei interpretari putem merge mai departe în întelegerea argumentului si putem indica iarasi spre Anselm astfel: daca argumentul nostru de mai sus, potrivit caruia putem lectura argumentul lui Anselm drept o constructie a unui tip special de subiectivitate, este acceptabil, atunci întelegerea Dumnezeului lui Anselm drept un exemplu de fenomen saturat deschide o noua etapa în întelegerea ideea de subiectivitate anselmiana.Jean-Luc Marion, cititor al lui Augustin. O perspectiva apofatica asupra omului
GEORGIANA HUIAN
Triada Dumnezeu–sine–altii nu ramâne o abstractie metafizica pentru Jean-Luc Marion, ci devine chemarea spre o comunitate care ofera singurul loc pentru cautarea sinelui. Itinerariul acestei cautari se concretizeaza întotdeauna în actele vorbirii; la limita, vorbirea mirata în fata aporiei, a enigmei, a paradoxului, a abisului insondabil al omului. (1)
Pornind de la aceasta premisa, Jean-Luc Marion demonstreaza ca orice act de vorbire care joaca un rol în „Confesiunile“ lui Augustin capata cu necesitate locul sau într-un context liturgic (care înradacineaza sinele într-o comunitate liturgica.) Mai întâi, citarea cuvintelor biblice înlocuieste sinele în dialogul sau cu Dumnezeu, sau omul îi raspunde lui Dumnezeu folosind izvoarele vii ale Cuvântului lui Dumnezeu (repetând ceea ce Dumnezeu Însusi i-a revelat sau a revelat asupra relatiei Sale cu omul.)
Dar, în urma „chemarii neîntrerupte a lui Dumnezu“, acest dialog devine plural, el îi interpeleaza si-i integreaza pe altii, pe fratii, contemporanii sau generatiile ce vor veni, pe cititorii din toate epocile, în urma unui raspuns multiplu, comunitar si perpetuu la aceasta chemare. Jean-Luc Marion arata ca marturisirea si lauda trebuie sa-i faca pe altii sa-i vorbeasca lui Dumnezeu prin marturisire si lauda. Astfel, confruntarea cu sinele inaccesibil, cu sinele devenit magna quaestio, exprimat prin cuvinte si, mai mult, printr-un text care presupune un act de lectura, deschide acest raport permanent cu altii, care au ei însisi o relatie întotdeauna intima si personala cu Dumnezeu. Sinele nu poate fi devoalat decât pornind de la la aceasta comunitate care vorbeste despre Dumnezeu marturisindu-l, laudându-l, si care se constituie într-o comunitate liturgica.
Notã:
1. Conf. X, 2, 2: „abyssus humanae conscienciae“. Conf. IV, 4, 9; Conf. X, 33, 50: „magna quaestio“.Marion, cititor al lui Husserl
DELIA POPA
Lectura pe care Jean-Luc Marion i-o face lui Husserl pune în evidenta problema conditiilor concrete ale donatiei fenomenelor, asa cum apar în câmpul experientei de zi cu zi. Aceasta donatie se caracterizeaza printr-un excedent de sens care explica partea sa evenimentiala.
Totusi, acest eveniment trebuie pus în balanta împreuna cu precaritatea orizontului existential în care aceasta donatie intervine. Cum se împaca plenitudinea sensului trait în donatia fenomenelor cu precaritatea care caracterizeaza experientele ce sufera de o lipsa acuta de sens si de coerenta? Aceasta este întrebarea pe care îmi propun sa o formulez în comunicarea de fata.