„Film Socialisme“ – o opera-manifest, demonstratia polemica a unui maestru al provocarii si al ambiguitatii
Când spui Godard, apelul la memorie devine obligatoriu, cu deosebire la bazele Noului Val, caruia geniul sau i-a dat consistenta. Când spui Godard, trebuie sa-l vezi pe cel mai elvetian dintre cineastii francezi – cum l-am putea considera –, cocotat pe cortina ecranului din primavara revolutionara a anului 1968, când festivalul a fost interzis în primul rând gratie rezistentei patimase, provocatoare si de neoprit a tinerilor cineasti, printre care Jean-Luc, mai ales. A trecut de atunci atât de mult timp, aproape o jumatate de veac. Godard, însa, a ramas acelasi om al prezentului, enigmatic, sicanator, inventiv, orgolios. La 3 decembrie 2010 împlineste optzeci de ani. Incredibil.
Se întelege ca era momentul cel mai bun pentru un omagiu adus acestui veritabil maestru al provocarii, al inventivitatii si al ambiguitatii detaliilor, al resuscitarii unei arte care îsi constientizeaza propria istorie – „Histoire(s) du cinéma“ –, mai cu seama ca înteleptii se tot împutineaza. De asta data, în mod cumva bizar, Cannes-ul înca nu a facut-o ori, cine stie, doar a amânat momentul. Altminteri nu as putea sa cred vreodata ca Gilles Jacob poarta vreo suparare, cât de mica, pe îndreptatitul orgoliu al luciditatii, probat mereu de autorul care nu vrea sa fie autor.
Pe de alta parte, nu putem sa nu scriem despre Jean-Luc Godard daca avem în vedere ca în 2010 el a fost inclus în Un Certain Regard, acolo unde au participat si ai nostri tineri, Cristi Puiu, elvetianizat prin studiile sale de pictura si cinema si Radu Muntean. A fost acolo si Manoel de Oliveira, portughezul voiajând miraculos prin începutul celei de a doua sa suta de ani. În cautarea portretului tinerei Angelica, moarta imediat dupa casatorie, povestea filmului sau este la antipodul formulei godardiene. Cu simpla includere a filmelor lor în aceeasi sectiune, uneori si cu prezenta-absenta fizica, acesti maestri ar trebui sa-i onoreze pe tinerii grabiti sa considere ca numai ei sunt pe simeze, ca nimic nu a fost înainte si ca altceva nu mai conteaza.
Cum oare ar putea fi interpretat refuzul lui Godard de a veni la Cannes, în anul când devine octogenar. Scrisoarea sa, preluata de „Libération“, suna trist, dincolo de aerul protocolar: „Chers Thierry Frémaux, Wild Buch, Vega Film, Alain Sarde, avec le festival, j’irais jusqu’à la mort, mais je ne ferai pas un pas de plus. Suite a des problèmes de type grec, je ne pourrai etre votre obligé à Cannes. Amicalement“. A nu vrea nu înseamna acelasi lucru cu a nu putea? S-au întrebat multi. Nimeni nu a dat un raspuns clar, cu atât mai putin Godard însusi. Cu festivalul pâna la moarte, dar nici macar un pas mai mult. De ce oare? Poate si pentru ca la acea ora istorica a lui 1968, când, lasat în cadere libera, Cannes-ul trebuia sa moara în forma lui anchilozanta, asemenea întregii cinematografii franceze, acaparata de conventii si autori paternali, Godard a ales sa-si expuna pieptul, ca un plebeu suveran si teribil, tocmai el, un descendent din universul bancilor elvetiene, în fata gloantelor, oricum oarbe, ale unor impostori (a)dusi de conjuncturi. E momentul sa ne întrebam: câti au fost în stare atunci de un asemenea gest total? Cu festivalul, da. Pâna la moarte. Dar mai departe, nu. Cu cine si de ce, mai departe nu? Poate totusi nu sunt decât speculatii duse in extenso toate acestea, iar „problemele de tip grec“ nu fac referire la altceva decât la genunchiul sau subred si în general la lucruri care tin de sanatate. Un fel nostalgic de a ne aduce aminte anii ‘60, ai tineretii filmului francez, anii Godard-Karina, dar si ai altor cupluri celebre ale momentului.
I s-a remarcat, dar i s-a si imputat abilitatea de a se situa în inima propriei automitologii. Mizantrop cât cuprinde si melancolic controlat, îsi face, în felul lui, efigia cosmosului godardian. Se poarta la optzeci de ani ca la treizeci, desi nu-l mai prinde la fel. Fumeaza mai cu masura trabucul de ermit instalat la Rolle, locuinta sa de lânga Geneva. Am citit ca acolo apare din când în când câte un japonez. Ajuns pe malul lacului Leman, turistul cauta un sofer de taxi cunoscator, în stare sa-l duca pe colinele de la Rolle, unde are o casa Michael Schumacher si unde au vietuit Peter Ustinov si Phil Collins. Grabit, ca orice japonez alergând peste planeta, omul cu aparatul de fotografiat, autentic sub acest aspect, trage trei poze, apoi cere soferului sa-l duca repede înapoi: „Japonia îl cunoaste pe domnul Godard“. Dar cine nu îl cunoaste pe frondeurul înconjurat de duzine de ecrane, acoperit de munti de casete VHS sau DVD?
Tocmai un asemenea om, parând multora mai mult decât ciudat si ciufut, a facut un film în raspar, dar poate în acord cu restristea vremurilor.
Film Socialisme
„Film Socialisme“. Un titlu ca o criptograma. Marcaj al totalei deziluzii godardiene. Înca o ilustrare a unui univers sonor în masura sa sugereze haosul lumii. O trimitere la Babel, al carui turn s-a implantat iarasi în lumea moderna. Godard îsi procura un esantion din zona mediteraneana a Europei. Este si acesta un nou film-reper, o suma a godardianismelor, dar în acelasi timp si o fumigena incomparabila. Nu mai este nimic de spus dupa ce totul a fost spus. Iata o parafraza nietzscheana, fara îndoiala. Filmul se termina cu „No comment“. Între multe alte lucruri socante si fermecatoare, descoperim si un aforsim specific, care ar trebui sa ne puna din nou pe gânduri: „Când legea nu este justa, justitia trece înaintea legii“.
Se mai simte înca în aerul cinematografic francez parerea sa nefavorabila fata de filmele lui Truffaut, atitudine de multi neiertata nici pâna astazi. Se pare ca François nu a ezitat sa-i întoarca în acelasi fel „complimentele“. Nici Chabrol nu e un autor pe placul lui, desi au locuit la Paris în acelasi imobil. Parerile sale politice, precum si cele legate de evenimentele fierbinti si persistente, sunt în total dezacord cu opinia generala a mai marilor lumii. Nu vreau sa dau prea multe exemple. Oricum sunt surprinzatoare. Voi recurge doar la unul, deja plasat în trecut. Godard, de pilda, crede de cuviinta ca la al doilea tur al prezidentialelor, când disputa a fost între Chirac si Le Pen, stânga ar fi trebuit sa se abtina, pentru a câstiga ceea ce era „mai rau“, ca apoi lumea sa se trezeasca… Are si pareri ciudate despre citatele si, de fapt, extrasele din filmele sale. Unii au acceptat usor, cazul cel mai relevant fiind al colegei sale de generatie Agnes Varda, de la care a împrumutat niste imagini incluse în chiar „Film Socialisme“, iar autoarea acestora, deloc, suparata, a si venit la lansarea filmului. Se deroba de conditia sa de proprietar de opere si, în maniera unui socialist ce ar putea trece ca preocupat de popularitate, pare a considera ca drepturile nu ar trebui sa se duca prea mult în timp, la a nu stiu câta spita a mostenitorilor. Din când în când, însa, felul lui de a vedea lucrurile are motivatii transistorice. Paradoxal, desigur, crede ca la ora de fata a crizei Occidentul ar trebui sa-i ajute pe greci daca ar tine seama cât de mult datoreaza cultura europeana lui Aristotel, de pilda, dar si altor uriase personalitati elene. Îsi pune, în fel si chip, repetat, destul de multa lume în cap.
Indiscutabil, „Film Socialisme“ se constituie într-un nou exemplu. Asocierea cu ideile liberalului maoist Alain Badiou, pe care îl filmeaza, de fapt, în fata unei sali goale, ceea ce duce la o concluzie extrem de personala a conferentiarului („Enfin, je peux parler devant personne“), a creat rumoare. Initial, titlul era „Socialisme“. S-a adaugat „Film“, ceea ce deturneaza si mai mult vârtejul ambiguitatilor.
Filmul se structureaza în trei sectiuni: „Des choses comme ça“, „Notre Europe“ si „Nos humanité“. Un pachebot în Mediterana se transforma în ghiveciul limbilor si al mentalitatilor. La alt capitol sunt analizate, în fuga, desigur, sase spatii aparent aleatorii: Alger, Haifa, Barcelona, Napoli, Grecia, Palestina si Egiptul. Colajul este eliptic. Croaziera apare doar ca un pretext. Nu mai avem „Eloge de l’amour“, nici armonia „Muzicii noastre“. Imaginile limbajului sunt în desert. Imponderabile, ele nu mai servesc la nimic. Mai mult decât orice, conteaza juxtapunerea, apropierea, ceea ce as putea numi intervalurile, pauzele dintre acestea. Mediterana europeana nu se rezuma doar la o croaziera geografica si marina. Ea se retracteaza ingenios într-o paranteza cinematografica. Eisenstein este la locul lui, în Rusia.
O alta obsesie godardeana o reprezinta nationalitatile fara determinare clara. Daca îl auzim vorbind despre Elvetiile franceze, germane si italiene, ne putem întreba, odata cu el: dar unde mai este, de fapt, „Elvetia“?
Partea a doua, „Europa noastra“, impune ideea unei fixatii localiste, dincolo sau dincoace de starea nomada a calatorului. Garajul lui Gérard devine spatiul unei rezistente familiale, de tip traditional, cu coagularea energiilor în jurul unui mic patron, unde principiul muncii trebuia respectat, ca si egalitarismul convocat adesea în maniera unui „socialism“ de coloratura artistica, oarecum utopica. Devine iterativa o întrebare-cosmar, deloc retorica: „Pentru ce nu ne putem întelege între noi?“. Nu este doar teama unui parinte pentru destinul copiilor sai, ci frica de dezbinarea ce ne paste, peste tot, cea de ceas de ceas si de zi cu zi, orchestrata cu cinism de undeva de aiurea. Astfel, cu totii suntem, deja, „Cu sufletul la gura“.
„Europa noastra“ este semnul unei deposedari a Occidentului, precum acesta a facut-o preluând zestrea orientala. America repeta mecanismul, aplicându-l drastic vechiului nostru continent. Disperarea godardiana este, astfel, la locul ei, pe punctul de a exploda. În fond, „Sauve qui peut la vie“.
Cât mai sunt de ale noastre „Noile umanitati“? Cum se interfereaza ele pe fundalul unui prezent mediteranean în disolutie? În ciuda prodigioasei imagerii, usor taxabile ca banala, „Film Socialisme“ contine germenele unei revolte implicite, dar, mai cu seama, al rezistentei la evolutii bulversante, pline de riscuri din ce în ce mai accentuate. Ermetic, în masura în care este si grandilocvent, discursul autorului este „godardian“ înainte de orice, dar el trebuie luat, mai ales, si ca un avertisment la ipoteza conform careia democratiile pot duce la tiranie si dictatura, iar de aici la razboi civil. Nu putem trai o eterna încântare pornind de la viziunea godardeana, desi în noul sau film nu avem la fiecare centimetru de pelicula un nou mormânt, precum în „Histoire(s)“.
Fanii acestui stil regasesc trasaturile sale de baza: pulverizarea povestirii, dar si a personajelor, aglomerarea de citate, convocarea extraselor, planuri fixe, cadraje deraiate, jocuri literale, asumarea fotografica a unei hipertrofieri vizuale generale, în balans cu orizonturile abstracte ale dialogurilor fortate, imposibil de asimilat, lipsite de orice fel de functionalitate epica si de coerenta într-o convorbire normala, o sintaxa greu de îmblânzit, forma unui agitatorism fara tinta precisa, jocul cu cinematograful si cu lumea lui, refuzul racordurilor, iconoclastia paradoxala a unei republici a egalitarismelor, refuzul limbajului traditional în schimbul unuia înca necristalizat, expus ca experiment, asocierea inteligentei stralucite cu banalitatea unor solutii, refuzul programatic de a încânta, alungarea oricarei impresii culinare prin convocarea perpetua, insistenta, a luciditatii, bararea constanta, programatica a oricaror reziduuri proprii efectelor de „încântare“.
Tocmai de aceea, filmele lui Godard sunt, în primul rând, (non)spectacole în sine. Trebuie sa le luam ca atare, asa cum ne sunt propuse, ca unicate ale unei inteligente artistice provocatoare. Ele se manifesta nu o data intempestiv, precum un vulcan în eruptie, cu idei inconfortabile pe un cer al placidei obisnuinte de a trai fara a gândi.