Nu am mai avut vreme, de câtiva ani, sa adast prin salile muzeelor vieneze. De data aceasta, am intrat cu oarecare teama în batrânul Muzeu de Istorie a Artei (altfel spus, Kunsthistorisches Museum); stiam ca expunerea este învechita, ca personalul pare obosit de la ora deschiderii muzeului si vizitatorii par sa fie tolerati, cu greu, prin salile muzeului, pâna la închiderea programului, pentru a nu deranja praful istoric asezat peste vetustele vitrine. Daca în ceea ce priveste atitudinea personalului, pot sa spun ca nu s-a schimbat mare lucru, în ultimii ani, am fost surprins sa constat aparitia, de la 1 martie 2013, a unui nou segment al expozitiei permanente, asezat în salile aripii dinspre Hofburg. Dupa mai multi ani de atenta proiectare, acolo a fost amenajata expozitia permanenta ce adaposteste tezaurele Habsburgilor: Kunstkammer (Camera artei). De fapt, este vorba despre ceea ce era cunoscut, pâna acum, drept Colectia de sculptura si arte decorative a Muzeului, numai ca ceea ce nu se spunea, pâna recent, era ca aceasta colectie era alcatuita pe seama celor adunate de Habsburgii austrieci, de-a lungul secolelor, cât s-au aflat la conducerea Imperiului. A fost ambitia directoarei actuale a muzeului, Sabine Haag, de a conferi acestei colectii o personalitate aparte, printr-o noua logica a expunerii. În anii de dinainte de reorganizare, colectia era expusa pur si simplu, fara sa se puna în evidenta, în vreun fel, rolul pe care l-au avut cei care au colectionat bunurile culturale expuse. De amenajarea muzeistica a acestui extrem de pretios tezaur de obiecte, deopotriva, seculare si ecleziale, s-a ocupat unul dintre cei mai experimentati curatori ai muzeului, Franz Kirchweger, aflat în fruntea unui colectiv competent si bine organizat. Fiind vorba despre o expozitie care, implicit, se ocupa de istoria muzeografiei, este nevoie de spus o mica poveste, mai întâi.
La scurta vreme dupa ce a ajuns pe tronul Imperiului, Franz Iosif (sau Franz Joseph, ca sa pastram grafia germana) a fost preocupat de reorganizarea urbanistica a Vienei, dorind sa îi dea acesteia stralucirea pe care o aveau celelalte mari capitale europene. Zidurile medievale au fost demolate si pe locul acestora s-a construit bulevardul circular – binecunoscutul, astazi, Ring. Locul pentru construirea celor doua mari muzee, cel de istorie a artei si cel de istorie a naturii (Naturhistorischesmuseum) a fost ales pe esplanada numita Piata Maria Tereza (sau Maria Theresia, dupa numele rostit, si acum, cu respect, de austrieci) chiar în fata palatului imperial, înca din 1858. Proiectarea cladirilor în care urmau sa fie adapostite cele doua mari muzee a fost încredintata arhitectilor Karl Hasenauer si Gottfired Semper, dar lucrul a început abia în 1872. Muzeele au fost inaugurate, cu tot fastul imaginabil, în 1891. În privinta muzeelor, Viena rivaliza, atunci, doar cu Parisul, Londra si Sankt Petersburg, în Europa si, evident, în lume.
Colectia fabuloasa a Habsburgilor fusese, pentru putin timp, expusa pe timpul lucrarilor Congresului de la Viena, din 1815, dupa care nu mai fusese aratata publicului. În prima organizare a muzeului, în 1891, cele noua mari încaperi din aripa stânga a parterului înalt al cladirii erau destinate pentru adapostirea colectiei de „arta decorativa“. Modul de aranjare avea în vedere în primul rând destinatia obiectelor si, în secundar, datarea lor. Denumirea oficiala a colectiei era de „obiecte de arta industriala din Evul Mediu si timpurile moderne“. Dupa alungarea Habsburgilor din Austria si proclamarea Republicii, colectia a fost rebotezata „de sculptura si arte decorative“, fiind îmbogatita si reorganizata. Chiar daca, formal, fostul tezaur imperial (bijuteriile Coroanei) a fost adaugat acestei vaste colectii a Muzeului, în realitate, locul sau de expunere a ramas în Hofburg, unde se afla si astazi.
În noua sa înfatisare, cea de astazi, muzeografii au încercat sa recreeze segmentele colectiei de arta a Habsburgilor, colectie care purta denumirea, în acea epoca, deja, de Kunstkammer. Trebuie spus ca în 1554 Leopold Heyperger, sambelanul lui Ferdinand I, în acea vreme doar arhiduce al Austriei (Ferdinand era fiul infantei Ioana de Castilia – cea Nebuna – si a arhiducelui de Habsburg, Filip cel Frumos, fiind, totodata, fratele mai mic al lui Carol al V-lea; dupa ce acesta din urma a abdicat de pe tronul imperial, în 1556, a ajuns, doi ani mai târziu, împaratul Imperiului Romano-German), a alcatuit primul inventar al bunurilor artistice colectionate de Ferdinand si aduse de la Graz la Viena. Viitorul împarat luase în 1537 decizia ca pentru fiecare obiect colectionat sa fie notate datele esentiale. Pâna atunci, doar bijuteriile Coroanei si vasele din argint, pastrate în colectia capelei regale din Viena, era inventariate, începând din 1407, desi se stie cu siguranta ca înca din vremea ducelui Albert al II-lea al Austriei (si el, tot un Habsburg, care a domnit între 1330 si 1358) exista o evidenta a colectiei de la Hofburg. În tot secolul al XV-lea, colectia arhiducelui Austriei a fost, mai degraba, ascunsa, mutata si împartita între diversele resedinte habsburgice, pentru a fi pusa la adapost. Acest tezaur era cu totul altceva decât suma „cabinetelor de curiozitati“ aparute prin resedintele nobiliare ale timpului, chiar daca si împaratul Maximilian al II-lea (a domnit între 1564 – 1576) a fost detinatorul unei asemenea colectii enciclopedice, care includea, pe lânga bijuterii si monede, pietre pretioase, ceasuri si instrumente stiintifice, vase din cristal si argint, dar si scoici si piei de tigru; evident, împaratul începuse sa colectioneze si portrete, carti si documente. Primul teoretician al colectiilor muzeale, Samuel Quiccheberg, scria în 1565 ca Maximilian al II-lea era cel mai important colectionar al vremii sale; plin de admiratie, Giampaolo Lomazzo, nota, la rândul sau, în 1590, ca ceea ce adunase Maximilian al II-lea „era un muzeu demn sa fie amintit pentru vesnicie“ (renumitele portrete realizate de Arcimboldo erau deja parte a colectiei imperiale).
Dar, fara îndoiala, cel mai împatimit si cunoscut colectionar dintre toti Habsburgii a fost împaratul Rudolf al II-lea. Desi s-a nascut la Viena, tânarul Rudolf a petrecut mai multi ani în Spania, la curtea unchiului sau Filip al II-lea, unul dintre cei mai puternici lideri din lume, în acel moment. Dar nu politica a fost punctul forte al lui Rudolf. Mutat în Hrad-ul praghez, urcat pe tronul imperial în 1586, Rudolf al II-lea a fost preocupat de alchimie, astrologie si alte stiinte oculte. Pâna la moartea sa, în 1612, nici viata sa personala, destul de haotica (era bisexual), nici cea de stat (în care a avut naivitatea sa creada ca ar putea reunifica toata crestinatatea într-o noua încrâncenata Cruciada antiotomana) nu l-au interesat mai mult decât vocatia sa de patron al artelor. Este stiut ca nu s-a zgârcit niciodata, atunci când era vorba despre achizitionarea unui obiect de arta, oricât era de scump, si ca era capabil sa stea ore întregi, în fata unei lucrari de Dürer, doar pentru a o admira, linie cu linie si punct cu punct. El si-a trimis achizitori în toate colturile Europei, cu ordinul de a cumpara tot ceea ce este mai pretios. Mai mult decât atât, a comandat lucrari celor mai valorosi artisti ai epocii, de la Giuseppe Arcimboldo pâna la Adriaen de Vries. A comandat cea mai cunoscuta coroana imperiala bijutierului si aurarului Jan Vermeyen – coroana care a ramas cel mai însemnat simbol al Habsburgilor, pâna la sfârsitul Primului Razboi Mondial. A fost preocupat de întretinerea unei gradini botanice si a unei gradini zoologice si s-a îngrijit sa documenteze întreaga sa colectie de istorie naturala într-un imens codex, cunoscut sub numele de Muzeul Împaratului Rudolf al II-lea, în care erau înscrise si obiecte de origine animala, prelucrate artistic. Nu este de mirare ca, la moartea sa, Rudolf a lasat o datorie imensa, urmasilor sai, fratii Matthias, Albrecht si Maximilian, care au trebuit sa ia o decizie clara, nu doar pentru plata datoriei, dar si pentru soarta colectiei, mult prea mare si pretioasa pentru a fi tratata doar drept un apendice al mostenirii imperiale.
Autor: Virgil Stefan NITULESCUApărut în nr. 430