Sari la conținut
Autor: Alexandru Dobrescu
Apărut în nr. 511

Istoria unei mistificări II

    Să lăsăm însă deoparte speculaţiile şi să ne întoarcem la fapte. Va să zică: Bălcescu inventează, ca orice romantic ce se respectă, o obârşie misterioasă a Cântării …, dar tovarăşii săi parizieni, singurii cunoscători nemijlociţi ai realităţii, susţin că el ar fi scris-o. Russo, amestecat de Alecsandri în această istorie, nu pare dispus a-şi susţine prietenul, creditând prin tăcere versiunea pusă în circulaţie de Bălcescu. Doar Alecsandri ţine să schimbe cu orice preţ ordinea ştiută a lucrurilor, insinuând, şi apoi declarând, că e singurul deţinător al adevărului.
    Şi mai trec vreo câţiva ani, în care nu se pomeneşte de Cântare… şi de autorul ei. Moare, între timp, şi Alecu Russo, la începutul lui 1859, fără ca Alecsandri să folosească ocazia pentru a declara neted că fostul judecător din Piatra concepuse poemul cu pricina. Nu o va face nici în 1862, când – împlinindu-se un deceniu de la dispariţia lui Bălcescu – Revista română îi tipăreşte o evocare a acestuia, din care jumătate e ocupată cu o notă asupra lui Russo (Nicolae Bălcescu în Moldova, în Revista română, an II, iulie 1862, pp. 305-313). Prilejul ar fi fost cu atât mai nimerit cu cât textul rememora evenimente petrecute pe durata călătoriei lui Bălcescu în Moldova, la 1845, perioadă în care, potrivit invocatei Precuvântări din România viitoare, tânărul intelectual valah ar fi descoperit într-o mănăstire buclucaşul manuscris al poemului.
    Iar tăcerea durează până în 1863, când acelaşi Alecsandri îi expediază lui Odobescu, pentru aceeaşi Revistă română, două manuscrise rămase de la Russo: o continuare a cugetărilor „tipărite în România literară“ şi „un tablou foarte interesant aşlţ Iaşilor şi a<l> societăţii sale la anul 1840“. Epistola conţine, pe lângă detalii de tot interesul despre autorul textelor, şi fraza: „Te rog să-mi agiuţi a nu lăsa uitărei memoria unui om carele au fost în stare să jertfească pentru interesuri de-naltă cuviinţă dreptul său de părinţie asupra minunatei poeme intitulată Cântarea României“ (Scrisoare către Alexandru Odobescu, din 14 septembrie 1863, în ed. cit., IX, p. 181). Ce „interesuri de-naltă cuviinţă“ i-ar fi impus lui Russo să nu-şi reclame „dreptul de părinţie“, nu-i mai spune poetul corespondentului său. Să fi presupus el că, din moment ce Odobescu se găsise în 1850 la Paris, unde fusese în relaţii destul de strânse cu Rosetteştii, cu Brătienii şi cu Goleştii, trebuia să fi fost demult în cunoştinţă de cauză?
    Oricum, Alecsandri se grăbeşte să revină asupra subiectului în misiva de la începutul lui octombrie 1863, când îl face părtaş pe Odobescu la „o mare taină literară“: „Cântarea României, publicată în jurnalul meu, au fost compusă în limba franceză de A. Russo şi tradusă în româneşte de N. Bălcescu. Am la mine manuscriptul său original“ (Scrisoare către Alexandru Odobescu, din 2 octombrie 1863, ed. cit., IX,  p. 189).
    Câteva observaţii se impun. În primul rând, Alecsandri „uită“ de întâia tipărire a poemului în România viitoare. Nu e un simplu defect de memorie, ci o omisiune calculată, reiterată ori de câte ori va avea prilejul. Cu toate că Odobescu are grijă să rectifice eroarea în lunga notă ce însoţea urmarea Cugetărilor lui Russo din Revista Română (după ce transcrie copios din scrisoarea lui Alecsandri, inclusiv paragraful referitor la „marea taină literară“, Odobescu scrie în subsol: „Cântarea României s-a tipărit în adevăr, în 1855, în România literară; însă ie apăruse mai întâi, la 1851 (sic!), într-o broşură românească publicată la Paris, sub titlul: România viitoare; acolo era precedată de o precuvântare a lui
    N. Bălcescu, care pretindea a fi găsit această scriere într-o monastire vechie din ţară“ (Alecu Russo, Cugetări asupra limbei şi naţiei române, în Revista română pentru sciinţe, litere şi arte, an. III, 1863, p. 370). Alecsandri îl va înştiinţa, în 1868, pe Alexandru Hurmuzachi că Russo „a debutat ca scriitor român în foaia România literară, unde a publicat un minunat poem în proză, Cântarea României“ (Scrisoare către Alexandru Hurmuzaki, şiarna 1868ţ,  idem, p. 332). În acelaşi an, evocând personalitatea lui Russo, va pomeni, iarăşi, de „admirabila Cântare a României, tradusă mai târziu în româneşte de N. Bălcescu şi publicată la anul 1855 în România literară“ (V. Alecsandri, Alecu Russo, în Foaia Soţietăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina, an IV, 1868, nr. 6-7, iunie-iulie, pp. 148-154, reprodus în Opere, IV, 1974, pp. 404-411).
    Însă nici Odobescu nu scapă ocaziile de a reaminti întâietatea versiunii pariziene. Într-o notă din introducerea la ediţia academică a operelor lui Bălcescu, el va repeta că poema Cântarea României „fu mai întâi tipărită la Paris în broşura România viitoare din 1851 (sic!), şi apoi reprodusă de dl. V. Alecsandri în România literară din Iaşi 1855“ (Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul urmată de scrieri diverse de Nicolae Bălcescu, publicate de pre decisiunea Societăţei Academice Române şi însoţite cu o precuvântare şi note de A. I. Odobescu, Bucureşti, Tipografia Societăţei Academice Române, 1878, p. XII), precizare reluată, cu tot cu eroarea de datare, şi într-o altă notă, de astă dată inserată în subsolul textului propriu-zis: „Cântarea României a apărut mai întâi la 1851 (sic!) într-o broşură românească publicată în Paris sub titlul: România viitoare; (…). D. V. Alecsandri o retipări în Iaşi, la 1855, în revista sa România literară …“ (Idem, p. 545).
    Surprinde, deopotrivă, faptul că tentativa lui Alecsandri de a lega istoria publică a poemului de apariţia în revista sa debutează tocmai într-o epistolă destinată lui Odobescu, care nu doar că îi cunoscuse îndeaproape pe cei ce pregătiseră, în Parisul anilor 1850-1852, broşura propagandistică România viitoare, dar tradusese cu fidelitate în franţuzeşte, probabil pentru istoricul Jules Michelet, o parte a textului Cântării … publicat acolo (N. A. Ursu, Cui aparţine traducerea franceză a „Cântării României“, în Cronica, an IV (1969), nr. 15 (188), 12 aprilie, p. 11). Nu e firesc să te întrebi de ce mai tradusese Odobescu un text al cărui original era, cum susţine Alecsandri, franţuzesc?
    În sfârşit, dar în aceeaşi ordine de idei, între misivele cu care Alecsandri îl bombarda pe Odobescu trecuseră abia optsprezece zile, răstimp prea scurt pentru ca poetul, în vârstă de numai patruzeci şi doi de ani, să fi uitat ce scrisese în cea dintâi, în termeni lipsiţi de echivoc, despre „jertfa“ lui Russo, astfel că destinatarul devenise părtaş la „marea taină literară“ înainte de primirea celei de a doua. („Această taină literară – avea să remarce cu dreptate Grigore Tocilescu – se vede că s-a împărtăşit numai d-lui Alecsandri, pentru că toţi ceilalţi amici ai lui Bălcescu recunosc pe acesta de autor al Cântării României“ (Gregoriu G. Tocilescu, Nicolae Bălcescu. Viaţa, timpul şi operile sale (1819-1852), Bucureşti, 1876, pp. 62-63).
    Am văzut că Odobescu nu s-a lăsat impresionat de tonul categoric al corespondentului său, mânat de o subită grabă să corecteze datele de istorie literară. Nu l-a impresionat peste măsură nici afirmaţia aceluiaşi că poemul ar fi fost scris iniţial de Russo. Însă a evitat să-l contrazică pe colaboratorul prestigios al Revistei române, poate că şi din respectul pe care i-l inspira multilateralul literat, pe cale să se transforme în monument naţional. Mai mult, i-a consemnat textual punctul de vedere în revistă şi l-a comentat cu tactul necesar păstrării bunelor raporturi: „Aşadar, acea frumoasă poemă naţională, căria nu-i lipseşte decât versificaţia spre a putea fi prenumărată între capetele d-operă epice, a născut în imaginaţia vie şi patriotică a lui A. Russo şi a luat forma ei curat română şi expresivă sub peana lui N. Bălcescu. Gloria nemuritorului istoric al lui Mihai Viteazul nu scade din a ceastă încuscrire, ci, din contra, frumoasa Cântare a României devine pentru noi o scumpă şi preţioasă relicuie în care se unesc amintirile a doi tineri români cu inime înalte şi cu talente puternice, perduţi amândoi prea de timpuriu de patria lor, pe care ei, în exil şi suferinţe, au cântat-o, au strălucit-o, şi a cării Unire ei aşa de mult au dorit-o ş-au plămădit-o prin lucrările lor“ (Revista română pentru sciinţe, litere şi arte, an. III, 1863, p. 370).
    Diplomatica purtare a lui Odobescu se va prelungi, până la un punct, şi în comentariile ediţiei academice a operelor lui Bălcescu. Astfel, în prefaţă, editorul notează că, la Paris fiind, autorul Puterii armate şi artei militare la moldoveni „conlucră sau traduse poema în proză ce poartă numirea de Cântarea României“(Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul urmată de scrieri diverse de Nicolae Bălcescu, ed. cit. p. XII), pentru ca Nota preliminară la scrierile diverse din volum să acorde cuvenita atenţie „acelei poetice aruncături de ochi asupra întregei soarte a poporului român, pe care, în orice caz, Bălcescu a fost acela carele ne-a dat-o, într-o minunată limbă strămoşească, sub titlul de Cântarea României“ (Idem, p. 370). În fine, o Notă a editorului reproduce, cu nesemnificative schimbări, eleganta însemnare din Revista Română (Idem, pp. 545-546).
    Altceva pare însă mai important decât aceste comentarii, similare ca factură, la urma urmelor, acelora datorate lui Ion Ghica, şi el cucerit în aparenţă de tranşantele afirmaţii ale poetului: anume că, deşi lasă impresia că ar subscrie teza lui Alecsandri, Odobescu include Cântarea României între operele lui Bălcescu. Venit din partea altuia, gestul ar avea, probabil, mai puţină greutate. Dar comis de Odobescu, el echivalează cu o mărturie de paternitate.
    Între timp, s-a scris o bibliotecă întreagă despre autorul Cântării… (*), cu argumente pro şi contra fiecăruia dintre „pretendenţi“. Ca şi în cazul Învăţăturilor lui Neagoe, absenţa dovezilor de paternitate neîndoielnică a dat frâu liber speculaţiilor, partizanatelor sentimentale şi interpretărilor tendenţioase, menite să încline cu orice preţ balanţa în partea lui Russo. Şi, culmea, tocmai ele s-au bucurat de cea mai bună receptare, pătrunzând nestingherite în manualele şcolare şi în cursurile universitare. Uzul didactic a ajuns astfel să tranşeze o problemă cel puţin controversată. Cât despre argumentele ce mergeau în sensul convingerii împărtăşite de apropiaţii lui Bălcescu, ele continuă să odihnească netulburate în revistele unde au fost publicate, aşteptând să le fie remarcată soliditatea. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, cu studiile de acum o jumătate de veac datorate lui
    N. A. Ursu („Cântarea României“ – opera lui Nicolae Bălcescu, în Iaşul literar, 1961, nr. 12, pp. 52-70; Argumente noi în sprijinul paternităţii lui Bălcescu asupra „Cântării României“,în Limba română, nr. 5, 1963, pp. 537-554), care a susţinut cu probe filologice greu de ocolit legitimitatea „drepturilor de părinţie“ ale revoluţionarului muntean asupra Cântării României. Însă nici o ediţie ulterioară a poemei nu s-a încumetat să nesocotească obiceiul şi să caligrafieze pe copertă numele vitregitului Bălcescu.

    Notă

    (*) Din uriaşa bibliografie  critică a paternităţii Cântării României, semnalez aici doar studiile ce conţin demonstraţiile cele mai consistente: P. V. Haneş, Alexandru Russo. O pagină ignorată din literatura română, Bucureşti, 1901; P. V. Haneş, „Litigiul «Cântării României»“, în Limbă şi literatură, VIII (1963), pp. 77-114; N. I. Apostolescu, op. cit., pp. 170-202; Dan Simonescu, „«Cântarea României» de Alecu Russo“, în Încercări istorico-literare, Câmpulung-Muscel, 1926, pp. 3-24; G. C. Nicolescu, „Paternitatea «Cântării României»“, în Limbă şi literatură, I (1955), pp. 231-252; Cornelia Bodea, art. cit., pp. 1692-1703.