Cred ca asta ar putea fi o definitie a globalizarii: un spectacol montat de un regizor maghiar din România, jucat de actori americani cu ascendenta – unii – europeana, pe textul unui dramaturg francez de origine româna. E vorba de „Cuvântul «progres» spus de mama suna teribil de fals“ de Matei Visniec, prezentat de Trap Door Theatre într-un turneu autohton, în a doua jumatate a lunii iunie, la Sibiu, Suceava, Radauti, Satu Mare si Oradea, din initiativa scriitoarei Carmen Veronica Steiciuc, care vrea sa-l „redea“ pe Matei Visniec spatiului sau natal, Bucovina.
Am vazut spectacolul la Satu Mare, în 22 iunie, la invitatia directorului Teatrului de Nord, Andrei Mihalache, care a creat un „eveniment Visniec“ în oras. Alaturi de „Cuvântul «progres»…“ s-a jucat si „Paparazzi“, o productie a teatrului satmarean, în regia lui Ovidiu Caita, iar Matei Visniec a avut o discutie cu cititorii/spectatorii – câtiva veniti special de la Baia Mare pentru a-l vedea.
Despre „Paparazzi“ scriam în „Tribuna“, dupa premiera din 17 februarie 2013: „Piesa lui Visniec e un soi de radiografie a lumii, în care doar orbii se nelinistesc ca soarele nu mai rasare, ceilalti deambulând somnambulic prin propriile vieti. Intriga e construita secvential, prin interactiuni între personaje, finalul proiectându-se înspre o zona de SF derizoriu, cu automatul de racoritoare integrat ca erou în dilema «rasaritului de soare avortat». (…) E de notat, astfel, demersul regizorului Ovidiu Caita, care a reusit sa transpuna vizual apropriat sensurile textului, cu sprijinul dedicat al actorilor satmareni – care au jucat, fiecare, roluri multiple: Ciprian Vultur, Alexandra Odoroaga, Dorin C. Zachei, Ionut Mateescu, Andreea Mocan, Stelian Rosian, Radu Botar, Vlad Muresan, Raluca Mara. (…) «Paparazzi» e un spectacol care reuseste sa redea în spirit litera textului lui Matei Visniec, un text în tuse negre, de un absurd post-industrialist, de-acum. Un spectacol despre sfârsitul ne-petrecut al lumii, prevestind însa finalurile viitoare, pâna la cel din urma“.
(Merita sa remarc – prin gradul sau de inedit – faptul ca la Radauti, în gara acum dezafectata a orasului, s-a jucat „Occident Express“, o piesa de Visniec montata la Teatrul National din Craiova, care a luat prin surprindere publicul local, cum mi-a povestit Carmen.)
„Cuvântul «progres» spus de mama suna teribil de fals“ a fost pus în scena de regizorul Istvan K. Szabo cu actorii de la Trap Door Theatre, o companie teatrala independenta din Chicago. Echipa de realizatori are acelasi aer „globalist“: decoruri Mike Mroch, lumini Richard Norwood, costume Bisa Dimitrova, muzica Ovidiu Iloc, dramaturg Milan Pribisic etc.
Piesa se înscrie în seria de texte „post-absurde“ ale lui Matei Visniec, în care deriva ontologica e înlocuita de o alienare a vietuirii, deloc încarcata metafizic, dimpotriva, de o cruzime aproape tragica. Dramaturgul se inspira din evenimente reale, extrem-contemporane, pe care le filtreaza literar, fara a le estompa însa dimensiunea de experiente-limita ale unei întregi generatii.
Razboiul din fosta Iugoslavie ori, mai larg privind, Razboiul din „butoiul cu pulbere al Europei, Balcanii“, pare canavaua pe care se deruleaza intriga piesei, care este însa, de fapt, un fel de istorie a lumii nu în date, ci în oase.
„În tara asta, o mama fericita este cea care stie unde-i sunt îngropati copiii“ este probabil replica-pivot a actiunii în care un tata si o mama cauta între miile de oase, haine militare, bocanci si caschete risipite pe lânga satul lor osemintele fiului pierdut în razboi. Însa pamântul ravasit nu adaposteste doar scheletele ultimilor morti, ci si pe acelea ale parintilor, bunicilor sau strabunicilor, pieriti pe fronturile balcanice de sute de ani încoace.
Iar moartea nu înseamna doar durere si speranta de izbavire, ci si prilej de comert cu „artefactele“ simbolice, de la oscioare la echipamentul soldatesc integral. Si mai are o particularitate acest razboi abia încheiat: în el s-au ucis fratii, vecinii, prietenii.
Tot acest iures de sugestii dramaturgice este redat scenic printr-o simplitate intentionata a semanticii vizuale. Spatiul de joc e articulat dintr-un patrulater în lumina rece a caruia stau atârnati, desperecheati, pantofi, bocanci, sandale, un semn lesne de contextualizat si remarcat, si din câteva obiecte „utilitare“: o roaba, un sicriu (folosit doar în reprezentatia satmareana; turneul a fost „adaptativ“ la nivel scenografic, a recunoscut regizorul), o lopata etc.
Jocul actoricesc a respectat aceeasi formula a dinamicii marcate ferm: miscarea de scena nu e foarte ampla, replicile sunt rostite apasat, cu acuratete, totul emana o atmosfera sumbra, clar-obscura, postbelica, în care relatiile inter-umane sunt înca fracturate, suspiciunea domina, deviatiile de caracter se manifesta fara cenzura unui sistem de valori sociale. Însa tempoul nu supara, caci tensiunea se acumuleaza treptat tocmai prin acest aer amenintator, de primejdie, pe care-l contureaza fiecare scena. Empatia capata un fond de emotie la final, e o adevarata catharsis contemporana transmisa de excelentii actori americani, care interpreteaza cu o sensibilitate „europeana“, absolut impresionanta, asumându-si un tip de perceptie ce nu le e musai familiar. Sa-i numesc, cu mentiunea ca fiecare dintre ei a avut de-a lungul spectacolului un moment notabil de intensitate a jocului: Antonio Brunetti, Wladyslaw Byrdy, Malcolm Callan, Simina Contras, Kevin Cox, John Kahara, Beata Pilch, Nicole Wiesner.
De remarcat este si excelenta traducere în engleza a lui Joyce Nettles, prin care textul se încarca cu o duritate scrâsnita pe care nici româna, nici franceza nu o permit, din ratiuni lexicale.
Si e, evident, de apreciat harul regizorului Istvan K. Szabo de a „asambla“ scenic impecabil acuta piesa a lui Matei Visniec, ferma finete a interpretarii, eficienta sugestiva a scenografiei, eclerajul „penumbros“ si muzica prin care mi s-a confirmat talentul unui compozitor pentru teatru de care se va auzi tot mai mult, Ovidiu Iloc.
„Cuvântul «progres» spus de mama suna teribil de fals“ e un spectacol intens, emotionant, aproape un manifest prin felul în care a fost construit de cei de la Trap Door Theatre, pe marginea unui text cu valoare de avertisment. Dar nu un avertisment neaparat social, cât intim, în care ne oglindim fiecare, toti locuitorii lumii de astazi.