Conferinta Asociatiei de Literatura Romana si Comparata, iulie 2013
Gratie Universitatii „Stefan cel Mare“ si Centrului Cultural Bucovina, Suceava a fost anul acesta o gazda desavârsita pentru Conferinta Asociatiei de Literatura Româna si Comparata, desfasurata între 16 si 18 iulie. Nu stiu cât din spiritul locului, renumit pentru sedimentele sale de cultura româneasca si pentru idilicul geografiei sale, a coborât asupra noastra, cert este ca cele doua institutii, reprezentate prin profesorul Mircea Diaconu si doamna Carmen Steiciuc, au confirmat în mod practic toate vorbele de lauda care circula îndeobste despre ospitalitatea bucovineana.
Tema de acum – „Istoria literara în schimbare“ – a venit sa adânceasca dezbaterile initiate la reuniunea ALGCR din 2009, dar s-a situat, chiar fara sa-si propuna neaparat asta, si în completarea colocviului constantean de anul trecut, axat pe Studiile Culturale. Astfel, daca în 2012 s-a pus problema prezervarii traditiilor literare în raport cu ascensiunea criteriilor extraestetice, de data aceasta influenta culturalismului a fost adusa ca argument pozitiv în surmontarea „crizei“ istoriei literare, marcata, îndeosebi în spatiul românesc, de vizibile inertii de conceptie.
Fireste, în conditiile culturii noastre, o miza majora a regândirii istoriografice o reprezinta în continuare cazul literaturii scrise în timpul comunismului. În conferinta sa din deschidere, Mircea Martin a schitat (dintr-un work-in-progress) liniile unei istorii „contextuale si conceptuale“ a literaturii române postbelice. Pe lânga expunerea jaloanelor, profesorul a exprimat si precautii metodologice, cea mai importanta dintre acestea constând în dificultatea specifica perioadei de a extrage cu totul din text contextul (chiar si în situatiile de „estetism“ radical), un context virusat de „ideologia omnivora“, dar imposibil de circumscris monolitic. În acest sens, Mircea Martin a introdus nuante in discutia despre cunoscutul mit al „rezistentei prin cultura“, aratând ca fenomenul poate fi judecat doar pe portiuni, la nivel individual si institutional.
Mai multe lucrari interesante prezentate la Suceava au pus sub lupa, cu accent polemic, temeliile si specificul demersului istoriografic românesc. Adrian Lacatus a discutat functiile conservatoare ale istoriilor noastre literare si a pledat pentru înlocuirea modelului vertical de valorizare (canonizant, cu miza identitar-nationala) cu un model orizontal, orientat în extensia relatiilor extraestetice si contextuale. Si mai fatis a fost Andrei Terian în portretul-robot facut istoricului literar român, demonstrând cu compasul defazajul istoriografiei noastre recente si contemporane fata de Occident si necesitatea de a-i redimensiona obiectul si metoda, cu atât mai mult cu cât pâna acum nu s-a produs vreo contestare reala a esteticului sau o actualizare a chestiunii receptarii si mentalitatilor. Si Rodica Ilie a diagnosticat obsesiile identitare, mitizante ale istoriografiei literare românesti, dar a apreciat în doua demersuri recente (Negrici-Ungureanu) promisiunea de a urni genul din inertie, adaugându-i istorii ale sensibilitatii sau ale patrimoniului cultural care sa relativizeze mecanismele elitare ale canonului. Tot de partea unor istorii alternative, menite sa chestioneze conditiile de emergenta a canoanelor, s-au situat Adrian Tudurachi, care a subliniat relevanta chestiunilor (ocultate) de politica literara si cea a memoriei literare ca placa turnanta între reprezentari si practici literare; Ilinca Ilian, care a analizat partea normativa a istoriei literare, ca subansamblu al patrimoniului cultural, si rolul public al acesteia în spatiul latino-american; sau Catalin Ghita, care a evaluat sansele unui proiect istoriografic colectiv. Efectele impunerii, respectiv dispersarii canonului literar au reiesit si din panorama Luminitei Medesan si a Tatianei Zlatior asupra programelor scolare de dinainte si de dupa revolutia manualelor alternative, cu mentiunea ca în educatia scolara relaxarea canonica pare sa însemne cu totul altceva decât la nivelul cercetarii de vârf (elevii ajung „sa stie mai putina istorie literara“si, în genere, „mai putina istorie“).
Pastrând în linii mari aceste puncte de vedere (deconstructive în metoda, dar constructive în intentie), alte lucrari s-au oprit asupra unor probleme punctuale (de concept, tipologii sau periodizare) din istoria literara româneasca, cu un interes marcat, cum era si de asteptat, pentru perioada comunista. Andrei Bodiu a atacat frontal chestiunea esentiala, ramasa în continuare în suspensie, a periodizarii literaturii „postbelice“: înainte de ’89 aceasta s-a realizat doar în jurul unor borne politice (chiar daca „nerelevante literar“), pe când dupa ’90 nici politicul, dar nici altceva deocamdata, nu mai constituie repere solide. Angelo Mitchievici s-a întrebat daca nu cumva efectele realismului socialist persista în postbelic si dupa sucombarea conceptului si daca ele ar putea fi identificate în fenomenele post-’64 de pop si mass culture. Oana Soare a evaluat posibilele mutatii pe care le-ar aduce în istoria noastra literara aplicarea conceptului (compagnonian) de anti-modernitate. Mircea Diaconu a vorbit, pe exemplul caragialian, despre operele seminale care îsi creeaza propriul trecut, propria serie a posteritatii. Tot un caz singular cu bataie metodologica mai lunga a ales Lucia Terzea-Ofrim („etnografia romantata“ a Marthei Bibescu), întrebându-se cum ar putea fi largite antropologic granitele istoriei literare. Livia Iacob si Ligia Tudurachi au decelat aportul psihocriticii, al istoriei mentalitatilor sau functionalitatea notiunii de „viata literara“ în analiza unor aspecte ale interbelicului românesc. Georgeta Moarcas a trasat genealogia conceptului – de traditie si de actualitate în istoriografia noastra – de expresionism literar si schimbarile de accent în transferul sau dintr-o cultura în alta. Viziuni proaspete si cu aplomb despre notiunile-reper ale istoriei noastre literare de „cenaclu“ si „generatie“ au adus, pe studii de caz, Cosmin Ciotlos si George Neagoe. Iar promisiunile si esecul realizarii unei istorii a formelor literare în perioada postbelica le-a discutat subsemnata.
Oricum, subiectele înca fierbinti din trecutul literar autohton nu au împiedicat detasarea perspectivei spre orizonturi teoretice si mentalitare externe. Diana Florea a prezentat avantajele istoriei conceptuale si istoriei cotidianului, metode complementare, în spatiul german, istoriografiei de tip traditional. Raportându-se la unele sinteze occidentale recente, Ioana Mircea a analizat rolul configuratiilor etnico-geografice în determinarea profilului unei literaturi. Letitia Guran a discutat paradigma cosmopolita ce opereaza în rescrierea istoriilor literare nord-americane sub influenta studiilor postcoloniale. Pe tarâm nord-american s-a plasat si Cristian Pralea descosând critic dedesubturile conceptului de „cosmodernism“ al lui Christian Moraru. De pe acelasi tarâm, în schimb, Crina Bud a facut un salt în Europa, reusind sa dezgroape un precedent al tendintelor actuale (utilitare, anti-elitare, transnationale) din istoriografia americana tocmai în Franta interbelica. Un interesant precedent, de data aceasta al proiectelor de istorii comparate ale literaturii, a identificat si Roxana Patras în era victoriana (la Swinburne).
Un alt aspect important al discutiilor l-au constituit marginalitatile – mai mult în sens formal decât în sens sociologic – ale istoriei literare si problema genurilor de granita sau neintegrate. Astfel, Daniela Petrosel a discutat chestiunea literaturii digitale si provocarile aduse de mutatia statutului scriiturii si lecturii. Adrian Otoiu a prezentat, foarte up-to-date, aporiile din evaluarea literaturii pentru copii, explicând ca, înainte de a fi asumata holistic într-o istorie literara, aceasta ar trebui escortata de istorii ale gustului care sa tina seama de atitudinile publice fata de copilarie. Cu unele atitudini publice, privind însa istoria lecturii, a polemizat Alexandru Ofrim, deconstruind prejudecata despre inexistenta unei lecturi silentioase în lumea antica, un „mit academic“ cu consecinte notabile în perceptia despre sine a omului european modern. Suzana Tapodi a abordat raportul între centru si periferie, evaluând vulnerabilitatile literaturilor regionale în raport cu istoriile literare-mame, iar Elena-Brândusa Steiciuc a analizat importul de semnificatie culturala dintr-o literatura în alta prin intermediul traducerilor.
Sesiunile – pe care le-am rezumat inevitabil selectiv – s-au încheiat cu decernarea premiilor ALGCR: pentru teorie literara, lui Ioan Pânzaru, pentru „Regimul interpretarii. Literatura si sensul actiunii“, respectiv literatura comparata, lui Mircea Muthu, pentru „Europa de sud-est în memoria culturala româneasca. Bibliografie“.
În cele din urma, dincolo de varietatea expunerilor, un punct comun în dezbaterile ALGCR de la Suceava a constat în redefinirea notiunii de „context“ literar si într-un interes, accesat pe diferite cai, pentru abordarile culturaliste. Nu întâmplator în acest sens, asa cum observam si la început, numerosi participanti au acuzat deficientele estetismului de la care se revendica pâna astazi majoritatea istoriilor literare românesti.
Oricum, la masa rotunda din încheiere, Ioan Pânzaru a conchis ca istoria literara ramâne, în ciuda traditiei sale ca gen si în ciuda intrarii sale din ultimele decenii pe orbita stiintelor sociale, un concept problematic, marcat de o ambiguitate epistemica fundamentala: care e gradul de adevar al unei reconstructii inevitabil subiective de fapte? Daca nu poate fi depasit, perspectivismul inerent istoriei literare poate fi, în schimb, asumat ca premisa a unui adevar mai slab, dialogic, care sa evidentieze si sa dejoace raporturile centru-marginalitate. De altfel, s-a vazut ca o astfel de nota democratica si perspectivista au sustinut-o implicit majoritatea lucrarilor prezentate în cadrul colocviului. Chiar s-a pus la cale, mai în gluma, dar si mai în serios, elaborarea unei istorii colective a literaturii române, mai ales în conditiile în care umbra istoricului literar „demiurgic“ si „judecatoresc“ se întinde atât de lung în cultura noastra. Aceasta ar putea fi însa tema de disecat într-un viitor colocviu, caci deocamdata doar în teorie ea suna minunat: educatia literara româneasca, cel putin la nivelul sau avansat, formeaza în continuare cercetatori foarte buni, dar „tehnici si individualisti“, fara „traditia muncii în echipa“ (Andrei Bodiu). Nu în ultimul rând, daca, asa cum s-a aratat mereu în cele doua zile de discutii, ne putem folosi de multiple ferestre metodologice pentru a deschide istoriile literare traditionale, ramâne de reflectat si care ar fi valoarea si adresabilitatea noilor istorii pe care le-am construi – altfel spus, – relevanta lor dincolo de comunitatile restrânse de specialisti.