Lucian Boia, „Capcanele istoriei. Elita intelectuala româneasca între 1930 si 1950“, Editura Humanitas, Bucuresti, 2011
Meritul celei mai recente carti a lui Lucian Boia consta în primul rând în faptul ca istoricul alege sa vorbeasca despre evolutia intelectualilor români dintr-o perioada reprezentativa pentru evolutia la scara mare a istoriei românilor. Este vorba despre anii 1930-1950; decupajul temporal, poate arbitrar în aparenta, are o justificare metodologica cât se poate de solida: în acest scurt interval de timp, de numai 20 de ani, România a schimbat nu mai putin de sapte regimuri politice! Este vorba despre regimul democratic interbelic, regimul autoritar al lui Carol al II-lea, Statul National-Legionar, dictatura antonesciana, scurta democratie postbelica, guvernul comunist al lui Petru Groza si, dupa 1947, proclamarea Republicii Populare si instaurarea definitiva a regimului comunist. Dincolo de schimbarea frecventa a regimurilor politice, trebuie notata si orientarea opusa si radicala a succesiunilor: de la democratie la regimul autoritar al lui Carol al II-lea, de la orientarea filogermana în timpul razboiului la alianta cu Armata Rosie dupa 23 august 1944, de la politica nationalista si ultranationalista din perioada interbelica la „internationalismul“ comunist postbelic. Cu greu poate fi cautat un context istoric mai „favorabil“ pentru a testa reactiile si caracterul intelectualilor si al liderilor de opinie ai unei societati!
Anii ’30: totalitarism si antisemitism, dar fara vânatori de vrajitoare
Lucrarea debuteaza cu prezentarea tinerei generatii a perioadei interbelice. Este vorba, în principal, despre generatia „marilor intelectuali“, dintre care unii s-au consacrat ulterior în Occident. Care este trasatura acestei generatii? În primul rând, critica aspra a vechii generatii si contestarea traditionalismului si a autohtonismului acesteia. Tinerii considera ca România este integrata acum în civilizatia occidentala si ca trebuie sa se desprinda de spiritul mimetic care a dominat-o pâna acum. Trasaturile definitorii pentru tineri sunt spiritul de fronda si experimentalismul. Eliade impune programul tinerei generatii prin seria de articole intitulate „Itinerariu spiritual“, publicate în 1927 în revista „Cuvântul“.
Spiritul public în perioada interbelica este marcat de nationalism. Explicatia acestei stari de fapt poate fi data tinând seama de contextul istoric: în conditiile în care România Mare este un stat recent constituit, ale carui provincii contin o populatie multietnica, prima sarcina a politicii de stat este, în paralel cu uniformizarea structurilor administrative, „românizarea“ României, prin concentrarea unei cât mai mari puteri politice si economice în mâinile etnicilor români. Strict legata de problema nationala apare în interbelic si problema antisemitismului. Evreii încep sa devina o problema pentru politica Tarilor Românesti începând cu secolul al XIX-lea, când emigrantii dinspre est se stabilesc pe aceste teritorii (în special în Basarabia si Moldova). Cu toate ca nu constituie decât 4% din totalul populatiei, evreii sunt o populatie preponderent urbana (în unele orase din Moldova sau Basarbia un sfert din populatie era formata din evrei). În conditiile în care accesul la functiile publice (învatamânt, armata, magistratura, administratie) le este interzis, majoritatea evreilor se orienteaza spre profesii liberale (medici, avocati, scriitori, jurnalisti etc.) sau spre domeniul economico-financiar. Din punct de vedere politic, evreii se orienteaza în mod firesc spre stânga spectrului politic, din cauza ca, în lupta lor pentru drepturi, vor fi întotdeauna sustinatorii unei democratizari cât mai largi a societatii si ai obtinerii de drepturi egale pentru toate categoriile de cetateni. Asa se face, spre exemplu, ca, în 1930, un procent de 18% din membri PCR erau evrei. Faptul ca exista evrei cu o puternica influenta financiara, ca au numerosi lideri de opinie si ca simpatiile lor merg spre stânga, pâna spre PCR chiar – asociat în epoca cu pericolul bolsevic –, toate acestea vor hrani antisemitismul discursului nationalist din epoca.
Începând cu 1936-1937 scena publica se radicalizeaza, iar nationalismul devine tot mai extrem. Putin mai târziu, Carol al II-lea va desfiinta partidele politice si va instaura regimul personal care va dura pâna în 1940. Protestele intelectualilor fata de desfiintarea partidelor politice sunt aproape inexistente. Iorga, o figura emblematica pentru intelectualitatea acestei perioade, este un sustinator al politicii lui Carol, fiind chiar membru al guvernului Patriarhului Miron Cristea din 1938. O explicatie probabila a acestei lipse de reactie poate fi gasita în ambianta ideologica a epocii dominata de nationalism, incompatibil în mare masura cu democratia. La asta se adauga si rolul de patron pe care Carol al II-lea si-l asuma fata de artisti si intelectuali, bucurându-se în general de simpatia acestora.
Dupa fuga din tara a lui Carol, Antonescu preia puterea si proclama, alaturi de legionari, Statul National-Legionar (septembrie 1940-februarie 1941). Miscarea Legionara trece acum de la puritatea idealului moral propovaduit, la actiunea criminala ca gest politic. Este perioada în care legionarii vor da frâu liber fanatismului lor, recurgând la o serie de asasinate drept razbunare pentru camarazii omorâti (fara nici o judecata) în perioada regimului lui Carol. Iorga însusi cade sub glontul legionar, fiind considerat vinovat moral pentru asasinarea Capitanului Corneliu Zelea Codreanu. Pâna la decizia lui Antonescu de a se desparti de legionari, politica oficiala este una nationalista si antisemita (legislatia antisemita fusese adoptata deja în august 1940). Universitatile sunt epurate pe criterii ideologice, la conducerea lor fiind numiti simpatizanti sau sustinatori activi ai politicii legionare.
În urma rebeliunii din iarna lui 1941, Antonescu ramâne singur la conducerea statului, autoproclamându-se „Conducatorul“. Antonescu urmeaza politica nationalista, cu o relativa relaxare însa în ceea ce priveste supravegherea ideologica. Evreii sunt în continuare eliminati din învatamânt, dar li se permite organizarea unui învatamânt paralel. Cei din Basarabia si Bucovina sunt deportati în Transnistria. La Târgu-Jiu este organizat un lagar pentru cei care se fac vinovati de delicte de opinie. Multi intelectuali cu opinii de stânga sunt supravegheati de Siguranta si multi dintre simpatizantii comunisti sau bolsevici sunt trimisi în lagar. Nu se practica însa îndoctrinarea sistematica si nici vânatoarea de vrajitoare.
Anii ’40: sub spectrul bolsevismului „eliberator“. Academia ori puscaria
Dupa momentul 23 august 1944, cursul istoriei României se schimba în mod radical. Armata Rosie, „aliata“, se instaleaza ca armata de ocupatie. Procesul de comunizare a tarii începe, cu oarecare tatonari într-o prima etapa, si recurgându-se la metode mai radicale, dupa instaurarea Republicii Populare în 1948. Se începe cu decapitarea vechilor elite intelectuale. În 1945 are loc o prima epurare în Universitate. Sunt vizate figurile reprezentative pentru Miscarea Legionara sau pentru regimul antonescian: Mihai Antonescu, Nichifor Crainic, P. P. Panaitescu, Ion Petrovici, Radu Gyr etc. O serie de ziaristi sunt de asemenea condamnati pentru „crima de contributie la dezastrul tarii“. O parte dintre ei reusesc sa se salveze parasind România: Pamfil Seicaru, Stelian Popescu, Grigore Gafencu etc. Din Societatea Scriitorilor sunt exclusi pe criterii ideologice cam 10% dintre membri. O parte dintre intelectualii aflati în afara granitelor tarii înainte de 1944 se salveaza alegând calea exilului: M. Eliade, E. Cioran, N. Ionescu etc.
În 1948 începe epurarea si la Academia Româna. Este schimbata legea de functionare, institutia pierzându-si autonomia. Dintre vechii membrii, sunt excluse figuri reprezentative ale culturii române: L. Blaga, I. Petrovici, C. Radulescu-Motru, D. Gusti, S. Mehedinti, P. P. Negulescu. Pentru noii alesi vor conta criteriile profesionale împreuna cu cele ideologice. Tot în 1948 are loc si reforma învatamântului. Acum universitatile sunt intens politizate, înfiintându-se catedre de marxism-leninism cu personal mai mult sau mai putin improvizat. Vor fi exclusi circa 500 de profesori, cele mai afectate fiind stiintele umaniste si sociale.
O data cu intensificarea comunizarii si a ideologizarii, neutralitatea sau opozitia devin tot mai greu de atins. Practic, pentru un intelectual care vrea sa faca o cariera în România comunista, nu exista cale de mijloc. Neutralitatea este tot mai mult asimilata cu adversitatea si condamnata. Asadar, ori treci de partea regimului, cu recompensele de rigoare ce se cuvin unui intelectual, ori esti condamnat. Conform expresiei lui Boia, aveai de ales: Academia ori puscaria! Între aceste extreme oscileaza comportamentul majoritatii intelectualilor. Comportamente „exemplare“ gasim însa atât într-o parte, cât si în cealalta. Este cunoscut cazul lui Mircea Vulcanescu, ce nu abdica nici o clipa de la principiile sale, alegând în cele din urma sacrificiul suprem în puscarie. Pe de alta parte, un Mihail Sadoveanu trece cu arme si bagaje de partea puterii, bucurându-se de privilegiile de rigoare (ajunge chiar membru în Prezidiul Marii Adunari Nationale). Tudor Arghezi este intens curtat de noul regim în anii ’45 – ’46, dar nu cedeaza „avansurilor“. Drept consecinta, va fi desfiintat ca poet în anul 1948 de Sorin Toma, redactorul-sef al Scânteii, într-o serie de articole intitulate „Poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei“. Tatal acestuia, A. Toma, va fi ales poet reprezentativ pentru noul regim. Este primit în Academie unde, la împlinirea a 75 de ani, are parte de elogiile lui George Calinescu. Acelasi G. Calinescu nu îi rezervase în prima editie a „Istoriei literaturii“ nici macar un singur rând! Si exemplele de rezistenta, colaborare, retractare sau lasitate pot continua…
Despartirea de cultura nationalista
Linia generala a politicii de dupa 1944 este data, pe lânga comunizarea tarii, si de despartirea de cultura nationalista cu accente traditionaliste din interbelic. Astfel se explica si ponderea destul de mare în aparatul de conducere al Partidului Comunist a evreilor în prima perioada a regimului (cca. 10% membri de partid, din totalul de 2% populatie evreiasca; 20-30% dintre membrii aparatului de propaganda erau evrei). Acestia nu sunt alesi pe criterii etnice, ci în functie de afinitati ideologice. O buna parte dintre ei sunt vechi membri ai PCR, ceea ce le justifica prezenta în partid. Apoi, evreii erau înclinati spre stânga, nu erau atasati de cultura traditionala si acceptau „internationalismul“ comunist. Partidul nu cauta cu tot dinadinsul evrei, ci intelectuali devotati partidului si detasati de cultura româna interbelica.
Influenta semnificativa a evreilor în Partid va fi valabila însa pâna în momentul în care PCR începe sa se departeze de linia sovietica. Partidul începe sa fie românizat si, mai mult decât atât, întreaga politica din perioada national-comunismului lui Ceausescu este una de „românizare“. Evreii si germanii sunt vânduti peste granite. Drepturile minoritatii maghiare sunt reduse. Astfel se face ca, daca în 1930 românii reprezentau 72% din populatia tarii, în 1992 acestia vor reprezenta 85% din întregul populatiei. Într-un mod oarecum paradoxal, comunismul a dus la îndeplinire politica nationalista proiectata în perioada interbelica!
Pe lânga decupajul unei perioade foarte relevante, pentru a pune la încercare caracterul intelectualilor români, un alt merit al cartii lui Boia sta în felul în care istoricul interpreteaza faptele prezentate. Fara a face judecati de valoare, istoricul contextualizeaza fiecare eveniment pentru a putea întelege cât mai bine o anumita atitudine, opinie sau decizie din perioada respectiva. Lucrarea, extrem de bine documentata, pastreaza un stil echidistant care încearca parca sa lase faptele sa vorbeasca. Meritul este cu atât mai mare, cu cât referirile la perioada respectiva sunt în general însotite de parti-prisuri ideologice si de pasiuni ce risca sa deformeze obiectul discursului. Fara îndoiala ca noua carte a lui Lucian Boia reprezinta o încercare importanta pentru elucidarea unei perioade a istoriei secolului XX care este înca departe de a fi lamurita pentru noi.