N. Iorga, Istoria universala. Prolegomene, vol. I-III: Elementele de unitate ale lumii medievale, moderne si contemporane, Editura Saeculum IO, 2012, 592 pag., 24 lei
Pusa la index, într-o lunga perioada, dupa asasinarea savantului, opera lui N. Iorga nu a mai stat, ca înainte de 1944, la dispozitia oricui, si generatiile postbelice au pierdut imaginea de ansamblu asupra creatiei celui mai mare istoric român.
S-a pierdut, mai ales, ideea ca N. Iorga este nu numai un istoric al trecutului românesc, ci si un mare, un foarte mare cunoscator si judecator al fenomenului universal.
De aceea, republicarea uneia din importantele lui exegeze impune o cât de sumara privire asupra lucrarilor de aceasta natura lasate de el.
Cine urmareste vasta bibliografie „Nicolae Iorga 1871-1940“, I, alcatuita de Barbu Theodorescu (1976), nu poate sa nu observe ca tânarul student, doctorand si profesor se afunda efectiv în arhivele occidentale, parcurgându-le, rând pe rând, spre a se documenta, în legatura cu istoria româna, dar si asupra problemelor fundamentale ale istoriei universale.
Cele doua lucrari – de diploma si de doctorat: „Une collection de lettres de Philippe de Mézières“ si, respectiv, „Thomas III, Marquis de Saluces, étude historique“ – sunt simple mostre, prevestitoare ale viitoarelor sinteze.
Ca profesor suplinitor (din 1894) si apoi titular al Catedrei de istorie medie, moderna si contemporana de la Universitatea din Bucuresti, se întelege ca atentia sa se îndreapta staruitor asupra perioadei medievale, mergând cu documentarea catre zilele noastre.
Sintezele încep sa apara, la început, ca urmare a unor comenzi: „Geschichte des Rumänischen Volkes in Rahmen seiner Staatsbildungen“, I-II (1905) si „Geschichte des Osmanischen Reiches nach den Quellen dargestellt“, I-V, 1908-1913 (aparute în seria „Geschichte der Europäischen Staaten“, coordonata de A.H.L. Heeren, F.A. Ukert, W. v. Giesebrecht si K. Lamprecht) si „The Byzantine Empire“, 1907.
Din proprie initiativa, savantul abordeaza spatiul european si universal în trei faze distincte, ca metoda si profunzime.
La solicitarea Ministerului Cultelor si Instructiunii Publice, N. Iorga elaboreaza – în cea dintâi etapa – doua istorii succesive, pentru uz didactic: „Istoria universala sau istoria lumii“ (1905), cu titlul schimbat de la editia a II-a, 1908: „Istoria universala sau istoria lumii, dupa caderea Imperiului Roman de Apus“, I (476-1648) – reeditata în 1909, 1912, 1919, 1924, 1929, 1933, 1935 – si „Istoria lumii în vremurile mai noi, de la Ludovic al XIV-lea pâna astazi“, 1907, reeditata în 1913, 1919, 1924.
Desi scrise cu implicatii usor literare si cu tendinta de a trage pentru copii unele învataminte folositoare, cele doua „istorii“ nu se departeaza de esenta ideilor strict stiintifice ale savantului, dovada si autoaprecierea favorabila, la reeditarea volumului I, în 1933, a tot ce înfatisase înca din 1905: „Aceasta carte“ – scria el în prefata „Pentru cetitorii maturi si pentru profesori“ din fruntea volumului „Istoria universala sau istoria lumii dupa caderea Imperiului Roman de Apus“ – „e o parte din istoria universala cu a carei predare sunt însarcinat de acum patruzeci de ani si pe care o cunosc dupa izvoarele însesi, asa cum am înfatisat-o mai de curând s1920-1928t, în cartea «Essai d’une synthèse de l’histoire de l’humanité» (patru volume). Evul mediu l-am scris la treizeci de ani. Atunci am gâcit multe lucruri pe care, pe urma, le-am stiut prin îndelungate cercetari, care mi-au dat încredere în cercetarea mea. Revazând astazi cartea, am avut putin de schimbat si de adaus, ceea ce înseamna ca sintezele, daca sunt facute cu chibzuiala, dureaza… Rar ceruta ssi chiar înlocuita de Minister «de compilatii usoare»t – eu as fi înlaturat-o daca as fi gasit ca o alta lucrarea organica pe aceeasi baza, a izvoarelor, o poate substitui“.
Gândul elaborarii unei istorii universale stiintifice i se contura lui N. Iorga – poate si ca urmare a scrierii celor doua manuale – dupa 1910, într-o a doua etapa, dupa publicarea volumului teoretic de îndrumare a studentilor si, evident, a cercetatorilor, „Generalitati cu privire la studiile istorice“, 1911, în care erau reluate lectiile de deschidere „Despre conceptia actuala a istoriei si geneza ei“ (1894) si „Despre utilitatea generala a studiilor istorice“ (1894) – fragment din „Introducere în studiul istoriei“ – precum si discursul de receptie la Academia Româna, „Doua conceptii istorice“ (1911). Adauga: „Frumusetea în scrierea istoriei“, „Cum se scrie istoria“, „Moralitatea si armonia istoriei“ si „Ideile în istoria universala“.
Framântarile sale de moment, cu arcuire spre viitor, transpar si din comunicarile tinute la cel de al treilea Congres international de la Londra (martie 1913): „Bazele necesare unei noi istorii a evului mediu (Les bases nécessaires d’une nouvelle histoire du moyen-âge)“ si „La survivance byzantine dans les pays roumains“ (prima fiind, de altfel, preluata în editia a II-a a volumului „Generalitati cu privire la studiul istoriei“, 1933).
Noutatea acestui al doilea proiect o constituia abordarea istoriei universale pe mari felii spatiale europene si mondiale, ce dadeau structura volumelor: „Chestiunea Rinului. Istorie a Europei apusene în legatura cu aceasta chestie“ (1912); „Chestiunea Dunarii. Istoria Europei rasaritene în legatura cu aceasta chestie“ (1913); „Chestiunea Marii Mediterane. Istorie a Europei de Miazazi în legatura cu aceasta chestiune“ (1914) si „Chestia Oceanelor“ (1919).
Întru totul sugestiv e ca sectiunile de istorie universala circumscrise nu sunt întrevazute ca niste calupuri închise, ca felii de viata în sine, ci într-o perpetua interactiune, atât între ele, cât si a fiecareia dintre acestea cu sferele vecine mai largi.
Asa, de pilda, „Chestiunea Dunarii“ trata, în fond, chestiunea mult extinsa a Imperiului Rasaritean, aflata totodata în conexiune cu „Chestiunea Rinului“ – ceea ce implica abordarea obligatorie a „Istoriei Europei“ în întregul ei.
Autorul chiar releva în precuvântarea la „Chestiunea Marii Mediterane“ ca, întrucât „Apusul european (respectiv „Chestiunea Rinului“) a atârnat adeseori de Rasarit… de câte ori problema Dunarii câstiga importanta, de atâtea ori problema Rinului pierdea din importanta sa, aceleasi puteri luându-se dintr-un loc si ducându-se într-altul si Ludovic al XIV-lea putând merge la Rin, când austriecii seraut ocupati la Dunare“.
„Pe de alta parte, «Chestiunea Mediteranei» implica nu numai problemele europene (lupta pentru stapânirea marii din antichitate pâna în jurul anului 1800), ci si pe cele mondiale, din momentul în care «marea vie» îsi pierde întâietatea în fata Oceanului Atlantic, care, el însusi, si-ar putea-o pierde în favoarea altuia dintre oceanele planetei.“
De la conflictele interstatale, N. Iorga trecea, în aceasta schita de istorie, la conflictele zonelor geografice.
În sfârsit, în ultima încercare de sinteza istorica, de dupa 1920, savantul se oprea la nodulii nu numai conflictuali, ci si regeneratori, asiguratori de unitate ai vechiului continent, urmarind acele linii de forta care au impus echilibrul european de dupa caderea Imperiului Roman de Apus pâna în contemporaneitate, întâi în vasta lucrare în patru volume „Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité“ (1920-1928) si apoi în seria „Prolegomene de istoria universala. Elementele de unitate ale lumii medievale, moderne si contemporane“, vol. I-III, 1921-1922.
Ideile de aici, pe care le vom prezenta ceva mai departe, strabat toate celelalte scrieri ale istoricului – sute de articole, comunicari, studii si volume scrise dupa razboi – atât despre imperiile medievale, cât si despre imperiile, tarile si natiunile moderne si contemporane precum: Albania, America, Anglia, Austria, Bulgaria, Cehoslovacia, Franta, Germania, Grecia, Italia, Iugoslavia, Luxemburg, Olanda, Polonia, Portugalia, Rusia, Spania, Turcia, Tarile Scandinave, Ungaria s.a.
S-ar putea ca „Istoriologia“, ultima sinteza a istoriei universale la care savantul lucra la Sinaia, când a fost ridicat de legionari si asasinat, apoi, la Strejnic (Prahova), sa reprezinte – date fiind împrejurarile apocaliptice, atât pentru el, pentru tara, cât si pentru lume –, o privire înca si mai profunda decât tot ce a scris asupra derularii umanitatii.
La ea medita înca mai demult si-si dezvaluia gândurile în „Cuvântarea la deschiderea Institutului pentru Studiul Istoriei Universale“ (1 aprilie 1937).
Conform marturisirilor sale, savantul se distantase de teoriile lui Lamprecht, pe care le privea drept „metaistorie“ si urma sa-si conduca demersurile doar „pe liniile“ care strabat „toata dezvoltarea omenirii, alcatuindu-se“ în „sisteme“ asa precum le-a prezentat în „Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité“, pe care intentiona „s-o prefaca într-o mare istorie universala în româneste“.
„Începusem“ – declara el în aprilie 1937 – „cu obisnuita istoriografie si am ajuns“ la „aceasta conceptie de unitate absoluta a vietii omenesti, în orice margine de spatiu si timp, la ceva care ni se pare nou si pe care l-am intitulat… istoriologie“.
Considera însa ca „Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité“, de la care pornea, avea nevoie „de multe schimbari, mai ales pe baza starilor de spirit si a introducerii, dar potrivit cu singurul lor rol si al altor natiuni, lasate acolo la o parte“.
Altadata, recenzând „Storia universale“, 1932-1938, a istoricului italian Barbagallo, îi acorda o mare însemnatate, întrucât i se parea ca ofera o stearsa concretizare a ceea ce visa sa reprezinte „mult dorita“ sa opera fundamentala.
Din pacate, din ambitiosul proiect nu a ramas, în forma redactata, decât prefata (batuta la masina de scris), iar restul – în simple note si reflectii de lectura privitoare la primul volum: I „Preistoria“, II „Egiptul“, III „Mesopotamia“, IV „Civilizatiile Asiei anterioare“, V „Siria, Fenicia, Palestina“, VI „Popoarele arice“, VII „Bazinul Egeean“, VIII „Grecii“, IX „China“, publicate în volumul „Materiale pentru o istoriologie umana. Fragmente inedite“, editie îngrijita de Liliana Iorga, cuvânt înainte de D.M. Pippidi, Bucuresti, 1968.
Ca o ultima informatie privitoare la marile sinteze ale lui N. Iorga asupra istoriei universale, relevam originalitatea deschiderii de catre savant – exact în perioada de vârf a încercarilor sale de exegeze profunde ale periplului civilizatiei umane – a unei perspective inedite asupra lumii prin intermediul literaturii, a cartilor, în ultima instanta a ideilor.
„Se poate scrie“ – nota el în 1916, în prefata la „Carti reprezentative în viata omenirii“, vol. I – „într-o anumita forma istoria universala pe baza nu a faptelor, ci a cartilor, fiindca, fara îndoiala, ca si cartile pleaca din anumite fapte, dar tot mai mult faptele pleaca din ideile care sunt emise în carti“.
Si relua, mai departe ideea, accentuând-o: „Sunt unele cazuri în care faptele influenteaza teoriile, le produc, le deter-mina, le justifica în falsitatea lor, în imoralitatea lor strigatoare si revoltatoare. Cu toate acestea, daca este sa alegem, între fapte si între idei, ceea ce este mai însemnat… ceea ce exista în ordinea faptelor pleaca din ce s-a enuntat, din ce s-a codificat si raspândit pe deosebite cai, în domeniul ideilor“.
Si încheia cu o marturisire fundamentala privitoare la cel mai scump – la acea ora – proiect al sau de viitor: „Acest lucru m-a îndemnat sa încep studii ce vor dura mai multi ani de zile, fiind pentru mine o pregatire cu privire la acea istorie universala pe care cred ca as putea s-o scriu inspirat de alte idei decât cele obisnuite si având, în orice caz, un alt plan decât planul cu care se scriu de obicei acele întreprinderi de librarie ori testamente de profesori care s-au consacrat în tot timpul vietii lor acestei materii“.
*
Desi, în 1937, visa înca la forma ideala a istoriei sale universale, iar asasinii îl rapeau (în 1940) de la masa de scris unde elabora tocmai aceasta carte, N. Iorga dadea –, în paralel cu „Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité“, I-IV, 1926-1928 si „Dezvoltarea asezamintelor politice si sociale ale Europei“, I-III, 1920-1922 – lucrarea pe care o consideram ca întruchipeaza în gradul cel mai înalt, din câte a realizat autorul, absolutul, desigur niciodata tangibil.
Ne referim la „Elementele de unitate ale lumii medievale, moderne si contemporane“ (I, „Papi si împarati“, 1921; II, „State si dinastii“, 1922 si III, „Revolutii politice si întregiri nationale“, 1922, publicate sub titlul modest: „Prolegomene de istoria universala“.
Lucrarea e, întradevar, o altfel de „sinteza“ a istoriei universale decât tot ce se scrisese pâna atunci.
Autorul nu consemneaza pur si simplu derularea timpului istoric, an dupa an, atent sa nu omita vreun eveniment, indiferent de ecoul lui în sens restrâns sau mai larg, ci urmareste cu asiduitate liniile ce dau sens întregii istorii, de la caderea Imperiului Roman de Apus si pâna la Primul Razboi Mondial, inclusiv.
Chiar în haosul navalirilor barbare, care nu numai ca au perturbat, dar au distrus si dezmembrat vechiul imperiu, încât Roma devenise o ruina neînsemnata, având un episcop desemnat de Bizant, N. Iorga începe sa caute elementele, disparate deocamdata, din care vor rasari mugurii structurii vechi reînnoita, întrucât în viziunea sa lumea medievala nu e „o varietate de natiuni, în sensul modern“, „ci o unitate de organizare si mai ales de constiinta, iar aceasta unitate nu e decât termenul ultim al unei dezvoltari a societatilor antice“.
De altfel, savantul ne dezvaluie înca de la începutul volumului I, „Papi si împarati“, ideea ferm constituita pe care doreste s-o demonstreze prin evenimentele aduse ca argument. „În aceasta serie de cercetari“ – scria el – „nu este alta intentie decât aceea de a urmari legaturile ce exista între Biserica, tot mai mult subsumata în traditia monarhica papala, si între acel Imperiu care, oriunde ar fi, are acelasi caracter, aceeasi semnificatie si cuprinde în sine acelasi drept“.
Ca urmare, N. Iorga înfatiseaza renasterea Romei, prin lupta continua a papilor cu Bizantul (Imperiul Roman de Rasarit), de unde acestia primesc pâna târziu confirmarea, iar când urbea eterna devine suficient de puternica, îsi cauta si-si creeaza propriul imperiu de sprijin, imperiul apostolic, în Imperiul lui Carol cel Mare, care întruchipeaza prototipul imperatorului medieval.
De aici încolo, istoria reprezinta o lupta neîntrerupta pentru întâietatea puterii între imperialismul religios papal (Biserica organizata ca monarhie mondiala) si imperialismul laic.
Istoria devine o incredibila poveste a confruntarilor si împacarilor dintre cele doua puteri universale, a excomunicarii împaratilor si a înlaturarii papilor prin antipapi, a razbunarilor împotriva imperatorilor si a umilirilor tip Canossa a împaratilor, a târârii unor papi de catre altii la judecati sinistre dupa moarte (cazul papei Formosus), a pendularii capilor religiei catolice între imperiul propriu si cel Rasaritean pentru a-si atinge tintele dorite, sau a unirii autoritatii apostolice cu Imperiul de Apus spre a darâma Imperiul de Rasarit, de care se rup prin actul din 1054, respingând numeroasele încercari ale Bizantului de reunire.
În sfârsit, cruciadele catre Sfântul Mormânt si oricare alte cruciade devin mijloace de refacere momentana a unitatii europene între papi si împarati si un nesfârsit izvor de motive narative folclorice, care au îmbogatit literatura universala.
Interesant e ca savantul accentueaza cât poate originea si rolul roman al Imperiului în istoria continentului, subliniind, pe de o parte, atât însemnatatea rosturilor italiene în imperii cu împarati germanici, care nu-si puteau atinge atributele apostolice decât cu includerea cetatilor si apoi a regatelor italiene, iar pe de alta, relevând tendintele „imperiale“ ale „regalitatii italiene“ sau „traditiile imperialiste“ ale Frantei – mergând pâna la imperiul lui Napoleon I, în care vedea o reînviere romana a Imperiului împotriva celorlalte imperii contemporane – Austriac, Britanic, Rusesc.
Atacate din Sud, din Est, din Nord, Imperiul Occidental si Regatul Apostolic al Ungariei (creat cu scopul câstigarii la crestinism a populatiilor barbare) îsi pierd treptat puterea si însemnatatea, facând loc, în Renastere, altor elemente de unitate continentala.
Ele sunt expuse în volumul al II-lea, „State si dinastii“, care înfatiseaza viata Europei de la mijlocul secolului al XIV-lea pâna în preajma Marii Revolutii Franceze (1789).
În locul formei esentiale – Imperiu/ Papalitate, ce perturbau si pacificau viata continentului –, perpetuata cu puteri diminuate, se contureaza noi forme, de durata sau cu existenta trecatoare, care contribuie în mai mare sau mai mica masura la unitatea lumii europene si la mentinerea acelui echilibru de forte ce asigura pacea si bunastarea.
În ordine cronologica, sunt invocate, astfel, coalitiile crestine antiturce (încheiate în cea mai mare parte cu esecuri, din cauza duplicitatii aderentilor la liga: cazul Venetiei si al Greciei, de pilda) si „spiritul Renasterii“ (de fapt „cultura Renasterii“, care s-a raspândit uluitor de repede în spatiu).
Ca produse directe ale Renasterii sunt amintite doua tipuri umane, principele si diplomatul, care domina cu egala putere viata publica, alaturi de papi si împarati, contribuind atât la unificarea ei, cât si la statornicirea acelui echilibru de forte.
În perspectiva comportarii bivalente, transmisa de modelul italian al „Principelui“ lui Machiavelli, sunt judecati de autor o serie ampla de personalitati, în rândul carora, pe lânga Carol Quintul, de pilda, sunt amintiti si Huniazii (Ion si Matei Corvin), sultanii Mahomed al II-lea si Soliman Magnificul, precum si domnitorii Stefan cel Mare, Vlad Tepes si mai ales Petru Rares, care reuseste sa-l învinga pe Aloiso Gritti, un exponent rasat al „noului tip“ impus de Renastere.
Sunt evidentiate, apoi, în sprijinul argumentarii întreprinse de catre autor: dezvoltarea sentimentului national (care duce la crearea unor ligi potrivnice ori de câte ori o tara „întrece o anume masura a puterii sale“) si proliferarea unui anumit tip de „misticism religios“, exemplificat de „miscarea populara“ a lui Girolamo Savonarola, ars pe rug, care, dupa „alaiurile flagelantilor“ si dupa Giovanni di Capistrano, manifestase pentru „îndreptarea oriunde a moravurilor si spre coborârea claselor bogate si influente catre poporul în suferinta si parasire“, cum o va face în curând Luther, care „întelegea sa lucreze, pe baza simplicitatii umile a Bibliei, nu numai pentru o tara si un neam, ci pentru crestinatatea întreaga“.
„E vorba, de fapt“ – explicita istoricul aducând în discutie si alte elemente de unificare a Europei – „si de cautarea unei noi teorii a relatiilor dintre cetateni si stat. Acest misticism religios, politic si social se poate pune, deci, ca forma de unificare a societatii contemporane, alaturi de Renastere, de crearea noilor tipuri politice, ale «principatelor» si de tentativa lui Carol al VIII-lea de a da o alta viata, sprijinita pe puteri reale, fantasmei vechiului imperialism, începând cu aceasta Italie, care se parea ca doreste din afara un nou stapân“.
Cu multa subtilitate, evidentiaza savantul, între altele, rolul imens jucat în unificarea spiritelor de „viata de curte“, care se împleteste cu „noua unitate de cultura“ si cu pastrarea echilibrului european prin practica diplomatica.
E admirabila descrierea Palatului de la Versailles ca o închisoare în care stau sub supraveghere nu numai supusii directi ai Regelui Soare, ci si reprezentatii curtilor straine.
De asemenea, observatia ca hegemonia continentala cucerita de Ludovic al XIV-lea s-a realizat prin „înflorirea stralucitoare si bogata a civilizatiei de curte“.
Prin raspândirea europeana a modelului curtii franceze si a tot ce atârna de ea, ca limba si chiar filosofie, N. Iorga considera ca, în pofida deosebirilor la nivelul de jos, la nivelul superior (al clasei dominante), Europa formeaza o singura natiune, ea s-a mondializat, fata de Evul Mediu, când modelele apusene nu treceau hotarele catolicismului. „Noua unitate de cultura“ – nota el – „merge pâna la Urali, se înfunda în lumea musulmana si trece Oceanul la continentul nou“.
În sfârsit, savantul atragea atentia asupra „idealului de libertate“, care devine tot mai puternic spre finele veacului al XVIII-lea, prin filosofie, beletristica si arte.
Istoricul deschidea astfel calea spre substanta celui de al III-lea volum, „Revolutii politice si întregiri nationale“, cautând radacinile ideologiei revolutiilor de la 1789, 1830, 1848 mult mai înainte decât au facut-o altii si privind foarte critic filosofia lui Montesquieu, Voltaire, Rousseau.
Abordând marile chestiuni ale Revolutiei de la 1789, autorul priveste critic ideologia care a dus la moarte numerosi oameni nevinovati, si vestejeste internationalismul demagogic, care a capotat în fata sentimentelor patriotice trezite în toti sustinatorii ei de invazia trupelor straine în Franta.
N. Iorga credea chiar ca viata cazona a revolutionarilor, în lipsuri si suferinte, a desteptat în ei sentimente cu mult mai înaltatoare decât cele propovaduite, ce au constituit atât elementele noi, umaniste, de apropiere între oameni, dar si de încredere în puterea lor.
„Regimul militar al armatelor revolutionare“ a pregatit, de fapt, ostasii invincibili ai omului de geniu, Napoleon, cu care acesta a cucerit Europa.
Staruind îndelung asupra faptelor de arme ale lui Napoleon I Bonaparte si asupra constituirii noului sau imperiu pe elemente romane (franco-italiene), ca o reînviere a stravechii structuri a Imperiului Roman, N. Iorga prezinta, cu ochii spre trecut, adevaratele motive ale atitudinii asa de hotarâte ale vechilor imperii împotriva Imperiului napoleonian. Era reactia Europei vechi împotriva celei noi.
Pacea de la Viena a linistit – dupa autor – doar pentru scurta vreme continentul, ce avea sa fie bântuit de noi revolutii, care reafirmau pretutindeni unitatea europeana a aspiratiei spre libertate democratica, dar mai ales catre independenta nationala.
Concomitent cu judecarea ideilor secolului al XIX-lea, de la 1789 pâna dupa încheierea Primului Razboi Mondial, savantul credea ca singurul liant cu adevarat puternic, care a determinat propasirea continentala a fost „solidaritatea economica“. Odata rupta, ea a declansat marele razboi între blocurile coagulate în functie de interese.
Pledând pentru refacerea legaturilor economice, istoricul dezvaluia atât primejdiile pentru viitor, cât si posibilele solutii.
Dar apropiindu-se prea mult de epoca în care traia, savantul iesea din ramele istoriei clasate si intra în zonele sociologiei si politologiei.
E, de altfel, pericolul oricarui istoric care paseste nepermis în prezent.
*
Privita în ansamblu, lucrarea aduce foarte multe puncte de vedere noi, mai ales în spatiul medieval, stapânit de savant autoritar.
Faptul se stravede, între altele, si stilistic, în îngramadirea unui numar impresionant de personalitati si în curgerea nu o data eliptica a frazelor, din dorinta de a-i mentiona pe toti (sau pe cât mai multi) din cei implicati în diversele evenimente.
Uimeste, de asemenea, pentru perioada respectiva, numarul imens de documente chemate în sprijin, cele mai multe vazute direct, la surse – tinzând spre epuizarea lor.
Cu totul alt stil ne întâmpina în volumul al doilea si în parte în cel de al treilea. Textul e mai aerisit, expunerea mai clara si întrucâtva mai profunda.
De la acribia stiintific învederata – poate si în ton cu studiile dedicate epocii de catre savantii superspecializati –, N. Iorga trece la stilul cvasieseistic, frumos rotunjit pe probleme si capitole –, care au pâna la un punct o anume individualitate – fara a renunta în niciun fel la osatura argumentativa necesara.
Dincolo de aceste observatii, care nu privesc substanta însasi a cartii, lucrarea se citeste de oricine, chiar de un necunoscator al istoriei, cu interes si placere, ca o poveste si totodata ca o sinteza a ceea ce a fost si nu se mai poate schimba.