Variatiuni pe tema Natura plangens, inspirate de „corosivele“ lui Ion Creanga
Asadar, Natura plangens. Plânge natura, plânge natura umana, iata o tema devenita laitmotiv al scrierilor lui Creanga. Din prima pagina a basmului „Povestea lui Harap-Alb“ se insista pe starea generala conflictuala a lumii, intrata in vârsta de fier si „bântuita de razboaie grozave“. Imparatii invrajbite, risipite intr-o geografie haotica, drumuri nesigure, calatorii fara intoarcere, iata coordonatele spatio-temporale neobisnuite ale lumii basmului. La marginile lumii, la antipozi, se afla o craie si o imparatie, ambele stapânite de doi frati despartiti din junie. Craiul are trei feciori cam molâi, iar fratele mai mare trei fete, insa mostenitori pe linie masculina – tufa. Starea de criza geopolitica este resimtita dramatic la curtea lui Verde Imparat, amenintat din toate partile de dusmani puternici, motiv pentru care se vede nevoit sa apeleze la fratele sau pentru a-i trimite grabnic un succesor la tron. Chiar faptul ca nu a fost in stare sa aiba feciori ca descendenti la tron, suna ca o tara si ca o infirmitate in logica basmului; de altfel, e un motiv de ingrijorare si chiar de jena biologica pentru mai toti monarhii cunoscuti in istorie. Cazul sanguinarului Henric al VIII-lea al Angliei, exemplar sub acest aspect, este doar unul dintre ele. Este si cazul imparatului Verde: „Amu cica era odata intr-o tara un craiu, care avea trei feciori. Si craiul acela mai avea un frate mai mare, care era imparat intr-o alta tara, mai departata. Si imparatul, fratele craiului, se numea Verde-imparat; si imparatul Verde nu avea feciori, ci numai fete“. Coborâta simtitor in istorie, lumea basmului traieste din amintirea lui „a fost odata“ si asteapta un cârmuitor puternic in persoana unui tânar crai care sa pacifice lumea si sa reinvie vremea de glorie de altadata.
Lâncezeala se vede si la curtea craiului, aflat se pare intr-un moment de pace. Trei fii imberbi si nebotezati deocamdata, fara destin imediat, sunt doritori sa-si incerce norocul, dar nepregatiti pentru o asa incercare cum este calatoria spre imparatia aflata in suferinta. Natura plânge si aici. Tabloul decaderii este completat de alte detalii. Hainele si armele purtate de crai pe când a fost mire zac undeva ponosite si ruginite, iar calul cuceritorului de odinioara se ascunde in pielea unei gloabe mizere, uitata in grajd. Craiul isi rumega tristetea in barba. Primii doi pica in mod lamentabil proba elementara de curaj si renunta la domnie, spre amaraciunea craiului care ii cearta, dar nu ii ajuta. Feciorii au fost inzestrati de catre Natura cu toate organele, cum spune Ioan de Salisbury, dar barbatie nu au. Natura plânge: „din trei feciori câti are tata, niciunul sa nu fie bun de nimica?! Apoi, drept sa va spun, ca atunci degeaba mai stricati mâncarea, dragii mei… sa umblati numai asa, frunza frasinelului, toata viata voastra si sa va laudati ca sunteti feciori de craiu, asta nu miroasa a nas de om… Cum vad eu, frate-meu se poate culca pe o urechie din partea voastra; la sfântul Asteapta s-a implini dorinta lui. Halal de nepoti ce are“. Cum calatoria trebuie inceputa si ispravita de unul dintre ei, intra in rol sfânta Duminica pentru a implini opera naturii: salvarea Imparatiei Verzi. Proba de vigoare trebuie inlocuita cu proba data de o fiinta milostiva. Si craiul si imparatul vor fi avut neveste (dar si imparatul Ros…), insa povestitorul nu le gaseste vreun rol in educatia copiilor si in decorul sumar al curtii. Prezenta feminina inedita ar fi aici sfânta Duminica, ubicua si eficienta, pogorâta la curtea craiului in chip de cersetoare pentru a-l testa moral si a-l pregati de drum pe mezinul craiului, ultimul dintre pretendentii la coroana, mai norocos si mai decis decât fratii sai speriosi sa câstige imparatia: „Si cum sta el pe gânduri si nu se dumerea ce sa faca pentru a scapa de rusine, numai iaca se trezeste dinaintea lui cu o baba gârbova de batrânete, care umbla dupa milostenie. – Da’ ce stai asa pe gânduri, luminate craisor? zise baba; alunga mâhnirea din inima ta, caci norocul iti râde din toate partile si nu ai de ce fi suparat. Ia, mai bine miluieste baba cu ceva. – Ia lasa-ma-ncolo, matusa, nu ma supara, zise fiul craiului; acum am altele la capul meu. – Fecior de craiu, vede-te-as imparat! Spune babei ce te chinuieste; ca, de unde stii, poate sa-ti ajute si ea ceva.“. Craisorul este nedecis, dar cuvintele ei il farmeca pe flacau: „Cel-de-sus varsa darul sau si peste cei neputinciosi; se vede ca asa place sfintiei-sale“. Pâna la urma feciorul o asculta: „Luminate craisor, miluieste baba cu ceva! Fiul craiului, farmacat de vorbele babei, scoate atunci un ban si zice: – Tine, matusa, de la mine putin si de la Dumnezeu mult. – De unde dai, milostivul Dumnezeu sa-ti deie, zise baba, si mult sa te inzileasca, luminate craisor, ca mare norocire te asteapta“.
Stim cum si in ce conditii a ajuns mezinul craiului la curtea unchiului sau, si nu mai revenim asupra calatoriei lui prin selva oscura spre castel. A plecat craisor devenind sluga a slugii. Ajuns la curtea imparatului este instalat nu la palat, ci direct la grajd, precum Heracles la grajdurile lui Euristeu. Tâlharit de arme si de identitate de catre spânul caruia i-a jurat credinta pe palos, el se bucura totusi de simpatia verisoarelor care intuiesc in el omul bun, pe adevaratul trimis, ghicind totodata natura malefica a Spânului: „Pesemne inima le spunea ca Spânul nu le este var, si de aceea nu-l puteau mistui. Asa il urasc ele de tare acum, ca, daca ar fi fost in banii lor, s-ar fi lepadat de Spân ca de Uciga-l Crucea“. Dar imparatul are alte planuri pe care le dezvaluie „nepotului“, de fiecare data in timpul ospatului. Se vede ca este slabit fizic tratându-se cu putina salata procurata in vreme de prohibitie de un padurar destoinic din Gradina Ursului. Salatile sunt supliment nutritiv, aliment al supravietuirii si leac. Iata un scurt dialog intre doi ipocriti in timpul siestei, pe când imparatul vegetarian se confeseaza aluziv comeseanului sau: „Atunci imparatul zice Spânului: – Nepoate, mai mâncat-ai salati de acestea de când esti? – Ba nu, mosule, zice Spânul; tocmai eram sa va intreb de unde le aveti, ca tare-s bune!… O haraba intreaga as fi in stare sa manânc, si parca tot nu m-as satura“. Gând la gând cu bucurie. Plin de solicitudine, Spânul isi angajeaza sluga cu gând sa-l piarda. Asa se naste prima dintre incercarile grele la care este trimis/ expediat Harap-Alb. In fapt, imparatul este adevaratul trimitator, personaj esential al basmului, iar Spânul un prim executant care antreneaza un alt executant: pe Harap-Alb.
In trama epica se pastreaza ideea coplesitoare de destin, sentimentul ca eroul este sortit grelelor incercari simbolice (el nu stie ca sunt simbolice…) puse la cale de altii pe seama lui, ca nu el pleaca in cautarea aventurii, ci altcineva il impinge de la spate. Este cautat de aventura, angajat peste vointa lui intr-un scenariu incheiat cu happy-end. Vaicarelile lui in fata sfintei Duminici sau a calului, de neconceput in romanul cavaleresc, il umanizeaza, il fac un erou al timpului nostru, si de aici tot farmecul basmului. Vitejia lui este de fapt credinta lui inscrisa in paradigma milostivirii.
Sa luam prima incercare in care determinant este rolul sfintei Duminici, traitoare in ostrovul din mijlocul marii. Casuta ei acoperita cu muschi gros aminteste casuta aceleiasi sfinte din „Fata babei si fata mosneagului“, altarul situat in mijlocul padurii intunecoase si acoperit cu lozii pletoase, fel de a numi caracterul sacral al naturii ei intime si al faptelor savârsite. Ajutorul nemijlocit dat lui Harap-Alb in cazul raptului din Gradina Ursului (culege somnoroasa, si o arunca in fântâna din care se adapa ursul) sau in proba urmatoare, când ii imprumuta obrazarul si palosul lui Statu-Palma-Barba-Cot in incercarea din Padurea Cerbului sunt o rasplata fireasca pentru sufletul lui milostiv, verificat in incipitul basmului. Substratul crestin al misiunilor lui Harap-Alb a fost subliniat de noi si in alte eseuri, când am urmarit paradigma milostivirii. Inainte de prima incercare reusita, sfânta in rol de adjuvant ii spune: „– Fii incredintat ca nu eu, ci puterea milosteniei si inima ta buna te ajuta, Harap-Alb, zice sfânta Duminica iesind si lasându-l in pace sa se linisteasca“. Prada sustrasa de Harap-Alb din Gradina devastata a Ursului, sedat de sfânta Duminica, asigura revitalizarea batrânului monarh vegetarian: „Si cum ajunge in gradina, odata incepe a smulge la salati intr-ales si leaga o sarcina mare, cât pe ce sa n-o poata radica in spinare“. Pâna atunci doar un padurar indraznet ii aducea „numai de pofta“.
Incercarea a doua este inca mai dificila. Cerbul solomonit, cu ochi otravit, este o varianta a vasiliscului, faptura mitologica a carui privire ucide, vatama, pustieste. Prezent si in alte povesti (vezi „Povestea porcului“), vasiliscul ramâne, invariabil, simbol al nemilostivirii, alaturi de aspida (simbol al surzeniei pacatosului), de hidre pluricefale si balauri monstruosi care misuna prin codrii intunecosi. Inainte de a muri, cerbul il implora pe Harap-Alb sa se lase vazut, dar cavalerul-sluga se fereste, omul milostiv fiind vulnerabil in fata ochiului nemilostiv. Piatra din fruntea cerbului concentreaza puteri solare, detinatorul ei stapânind magic peste imparatiile din jur: „Si afla, nepoate, ca asemene petre fac podoaba imparatiei mele, nu se gasesc altele mai mari si mai frumoase decât aceste la nici o imparatie, si de-aceea s-a dus vestea despre ele in toata lumea. Multi imparati si crai vin sa le vada, si li-i de-a mirarea de unde le am“. Ecorsarea Cerbului desfiinteaza orice rivalitate cu imparatiile vecine, trofeul mutând centrul lumii la curtea lui Verde imparat. Vizitele mai marilor lumii pentru a admira pielea cu pietre scumpe, departe de a fi simple vizite de curtoazie, trebuie luate ca acte de supunere neconditionata, de vasalitate admirativa, daca se poate spune asa.
(Va urma)