Ipoteze

La Bucuresti a început o noua batalie politica. De data asta pe intrarea României în spatiul Schengen. Germania se opune, iar opozitia de la noi exulta. Motivele improvizate de ministrul german de Interne pentru a uza de dreptul de veto deranjeaza Guvernul, dar nu în masura în care Berlinul fusese obisnuit sa faca legea la Bucuresti. Guvernantii nostri de azi nu mai sunt timorati ca în vara. Declaratia ministrului german trebuie asezata în sirul gesturilor de autoritarism prusac vetust si bine facem ca o tratam cu demnitate. De când primul-ministru face vizite oficiale în capitale importante: Londra, Paris, Roma, Copenhaga, atitudinea rezervata, daca nu chiar ostila, a Berlinului fata de România a devenit evidenta. Vom vedea daca Berlinul, dupa alegerile din septembrie, cu sau fara doamna Merkel la Cancelarie, va continua sa aiba aceeasi atitudine. Ipoteza trebuie luata de pe acum în calcul si inclusa în definirea perspectivelor relatiilor româno-germane. Nu ne lasa indiferenti atitudinea Germaniei, dar puterea de la Berlin trebuie sa înteleaga un adevar simplu: ne-am obisnuit cu ostilitatea germana si îi cunoastem radacinile.
Franta de dupa Sarkozy
Vizita primului-ministru Victor Ponta la Paris arata ca dupa Sarkozy relatiile României cu Franta se limpezesc. Putem spune ca aceasta vizita deschide perspectivele unor relatii normale si ca atitudinea de vasalitate indusa Bucurestiului de ieri, de la Berlin si Paris, tine deja de trecut. Premierul român de azi a fost primit la Paris ca reprezentant al unui stat european, egal în demnitate. Din motive de spatiu, dau numai un fragment din comunicatul oficial al Presedintiei Republicii Franceze privind aceasta vizita pentru a se vedea ca România începe sa fie vazuta si tratata altfel în Franta.
„Presedintele Republicii a primit, în aceasta dimineata, la Palatul Elysée, pe dl Victor Ponta, primul-ministru al României, cu ocazia vizitei pe care o efectueaza în Franta.
Întrevederea a oferit presedintelui Republicii ocazia de a sublinia legaturile strânse care exista între Franta si România. Viitorul Salon al Cartii, la care România va fi invitatul de onoare, va saluta aceasta apropiere culturala. Faptul ca avem, de asemenea, în partaj limba franceza este o marturie a apartenentei României la Organizatia internationala a Francofoniei.
Presedintele Republicii si primul-ministru si-au exprimat dorinta ca relatiile dintre Franta si România sa poata sa-si regaseasca nivelul calitativ si sa se dezvolte în toate dimensiunile lor lingvistice, economice, stiintifice, de securitate si de integrare.
Ei au evocat perspectivele deschise de semnarea, în aceasta dupa-amiaza, de catre cei doi prim-ministri, a unui program de lucru inter-guvernamental pentru perioada 2013-2018, care are ca prioritate cresterea (economica), locurile de munca, gestiunea fondurilor structurale europene, integrarea romilor, agricultura, sanatatea si problemele de aparare“. Concret, se are în vedere: mobilizarea întreprinderilor franceze în proiectele de dezvoltare economica ale României. Pentru calitatea parteneriatului stiintific si industrial este pomenita cooperarea în domeniile laserului de înalta putere, „ELI“, care va aduce împreuna cercetatorii români si francezi într-un proiect de mare anvergura al Uniunii Europene. Cele doua tari vor coopera, de asemenea, pentru asigurarea reusitei politicilor comune si dezvoltarii programelor viitoare în cadrul bugetului Uniunii Europene pe 2013-2020. Ceea ce mi s-a parut la fel de demn de retinut este maniera prin care a fost apreciata disponibilitatea României de a fi solidara cu Franta într-un moment crucial: „Presedintele Republicii a multumit României pentru sprijinul sau dat interventiei franceze în Mali“. Se stie ca acest sprijin este unul politic, moral, si nu material sau militar, dar gestul nu a fost trecut neobservat.
Departe de mine intentia de a face apologia unei reusite. Ea se impunea. De mirare ramâne numai usurinta cu care, ani buni, Bucurestiul a ignorat calitatea relatiei cu Franta. Chiar si francofonismul nostru, evocat, nu laudat la Paris, este o haina pe care o purtam doar la sarbatori. Noroc ca primul-ministru Victor Ponta si-a exprimat liber, în franceza, mesajul cu care venise în patria lui Voltaire si a lui Charles de Gaulle. Cât de mult fusesera deteriorate legaturile cu Franta o spunea gestul facut cu doi ani în urma de fostul presedinte Sarkozy de a-l tine la distanta, în vazul lumii, pe seful statului român. Cum sa putem uita mâna aceea întinsa care voia sa spuna: stai unde esti, nu vreau sa te ascult! Si erau amândoi din aceeasi familie politica. Familie din care face parte si ministrul german de Interne care se opune intrarii României în Schengen.
România îsi are locul ei în Europa
Loc care nu tine de idiosincrasiile politice ale uneia sau alteia dintre puterile de azi ale continentului, ci de imperativele Europei unite. Sa trecem peste fantezistele strategii axa Bucuresti – Londra – Washington sau România, factor esential la Marea Neagra (varianta de opozitie la „Marea Neagra, lac rusesc“) care au ridicat atâtea semne de întrebare în privinta busolei Bucurestiului. Tinuti în ultimii ani în ideile unor proiectii a vointei ca realitate, românii ajunsesera sa uite ca traiesc în Europa si ca aceasta apartenenta a fost si ramâne esentiala în destinul lor istoric. Daca ne referim numai la bâjbâiala în privinta cooperarii la Marea Neagra ne dam seama cât de mult ne-am îndepartat de ceea ce, în alte timpuri, ne era simplu sa facem. România îsi are locul ei în echilibrul regional dar nu este cel imaginat de noii strategi improvizati. Activitatile din Marea Neagra: comerciale, turistice, dar mai ales militare, sunt sub un regim juridic international precis. Amatorilor de scenarii strategice le amintesc un caz. În Primul Razboi Mondial doua crucisatoare germane s-au strecurat în Strâmtoarea Dardanele. Incidentul nu a ramas fara urmari. De atunci, Puterile europene au stabilit norme stricte de circulatie în Marea Neagra prin Conventia de la Montreux, din 1936. Turcia are drept de control, tarile riverane au drept de trecere pentru navele de razboi prin strâmtori sub controlul Turciei, iar navele de razboi ale statelor neriverane au limitari la tonaj. Totul pentru a fi controlata capacitatea de lupta a eventualilor aventurieri. În plus, prin Tratatul de la Lausanne din 1923, strâmtorile din Marea Neagra au fost demilitarizate. Atentie, însa, Turciei i s-a recunoscut dreptul de a le remilitariza în caz ca este antrenata într-un razboi. Cum armata Turciei este cea mai puternica si cea mai moderna din regiune, cu exceptia celei rusesti, este usor sa ne imaginam ce s-ar întâmpla în ipoteza unor gesturi fortate.
În Europa, România este importanta ca tara ce stapâneste Gurile Dunarii si, daca chiar vrem sa facem politica regionala, atunci de aici putem porni. În 1955, într-un articol intitulat „Situatia internationala a României dupa zece ani“ (de la terminarea razboiului, n.n.), Grigore Gafencu scria: „Asezata la încrucisarea marilor drumuri care, din Adriatica si din vaile Dunarii de Sud duc pâna în fundul Rusiei si coboara din Baltica spre bazinul mediteranean, România e cheia Europei rasaritene si de miazazi. Cine tine aceasta cheie si o întrebuinteaza pentru a-si întinde împaratia poate patrunde în Balcani coborând spre strâmtori sau urca Dunarea în sus, pâna în inima Europei. De aceea, vecinii nostri, rasariteni, fie ei tatarii de altadata, fie muscalii de azi, au privit totdeauna cu jind spre Gurile Dunarii, cautând sa-si deschida calea spre Miazazi si spre Apus, cucerind mai întâi Basarabia si apoi, când le era cu putinta, cotropind si celelalte tinuturi românesti. Tot de aceea, puterile apusene, pe masura ce desluseau interesele comune ale Europei si se straduiau sa aseze pacea si propria lor siguranta pe temeliile unei ordini de drept cât mai întinse au cautat sa cuprinda Gurile Dunarii în acea ordine si au încredintat unei Românii libere si independente sarcina de a veghea pe pozitiile însemnate pe care s-a aflat ca echilibrul si buna rânduiala europeana sa nu fie tulburate. Si, de aceea, în sfârsit, România, atâta vreme cât a fost un stat neatârnat, a privit ca o îndatorire fireasca sa apere fata de oricine acea ordine de drept europeana de care atârna linistea si pacea Europei“. Acesta este potentialul real pe care îl are România, ca stat membru al NATO si al Uniunii Europene, în strategia regionala.
Daca, prin vizita la Paris, tânarul premier Victor Ponta a urmarit refacerea raporturilor noastre firesti cu Franta, avem motive sa fim optimisti. Parisul ne-a fost avocat la intrarea noastra în NATO si în Uniunea Europeana pentru ca întelesese, ca si Grigore Gafencu altadata, ca România are greutatea ei în Europa. În definitiv, Franta lui Napoleon al III-lea a sprijinit constituirea unui stat aliat natural la Gurile Dunarii. Iar astazi, o data în plus, Gafencu are dreptate: ca europeni prezentam importanta tocmai pentru ca ne aflam în aceasta parte de lume. Sa ne imaginam avantajele pentru o Europa unita din folosirea Canalului Dunarea – Marea Neagra, a porturilor Braila, Galati si Sulina si vom vedea ca avem un loc al nostru într-o strategie a Europei unite. Nu este o ipoteza, ci un adevar. Ramâne doar sa-l întelegem.