Invidia

Re-constructie (sau o posibila transformare metodica, dar reversibila, a artistei Irina Broboana intr-un sofer de TIR de vârsta medie)

Spatiul de arta contemporana Atelier 030202 (str. Sfânta Vineri, nr.11, Bucuresti) prezinta in perioada 28 octombrie – 17 noiembrie 2010 expozitia „INVIDIA“ a artistei Irina Broboana (n. 1986), curatoriata de subsemnata. Irina Broboana este absolventa a sectiei de pictura a Universitatii Nationale de Arte Bucuresti si are in portofoliu nenumarate participari locale si internationale.
O poveste despre de-personificare si despre re-constructia experimentala a corpului uman se poate spune in multe si felurite moduri. La fel ca o melodie de amor sau o poezie cu influente meteorologice. Desi subiectul pare imposibil de narat si trait si, cu atât mai mult, de redat in imagini, avem de-a face, in cazul Irinei Broboana, cu un scenariu construit dupa cele mai previzibile si chirurgicale metode. Artista s-a oprit la un modul primar, aproape desuet de trans-sexualizare virtuala printr-un act masochist, fizic, de taiere, strangulare, constructie, re-constructie si amenajare a unor fragmente anatomice. Vorbim aici despre corpul feminin, al sau, studiat in cele mai amanuntite detalii si un phallus de lut. Obiectul imprumutat celuilalt gen nu are identitate, nu este furat, nu este rezultatul firesc al unei castrari propriu-zise, ci este construit, inventat, mimat. Ceea ce reuseste sa diferentieze net statement-ul sau de unul asumat phallocrat si il transforma intr-o experienta ludica, aflata la limita de vest a umorului negru. Toata energia masochista din imagini se indreapta mimetic asupra propriului corp, a propriei feminitati. Daca esentializam, vom observa o transcendere catre celalalt gen nu prin augumentarea masculinitatii, ci prin eliminarea brutala a feminitatii. Cu clesti, sârme si alte unelte din arsenalul de tortura de pe ordinea de zi.
Intrebarea fireasca, a oricarui trecator pus in fata unui act atât de brutal, inimaginabil grotesc si deopotriva socant ar fi: de ce un corp atât de frumos sa fie mutilat? De ce o fata tânara, cu ochii mari si blânzi sa viseze la uciderea cu sânge rece a propriei persona?
Bineinteles ca un raspuns singur si convingator nu exista, insa o cauza profunda nu este deloc de neglijat.
Atunci când privitorul se afla in fata unor lucrari de arta cu subiecte „tari“, „incomode“, „agresive“ etc., tinde fie sa respinga imaginile, fie sa le supuna prejudecatii, fie sa le incadreze intr-o categorie speciala – „sub lupa obiectivitatii“, de unde pot fi mai usor de controlat.
Prima concluzie pe care o putem extrage in graba ar fi faptul ca Irina Broboana nu a pus la cale o expozitie de pictura. Pentru ca picturile ei au devenit sine qua non anti-picturi. De ce acest lucru? Pentru ca exista fotografiile mult prea explicite de dinaintea picturilor, pentru ca exista spectacolul mult prea atent regizat de dinaintea fotografiilor.
Irina Broboana propune o serie de imagini picturale ce sunt rezultatul unui traseu conceptual invers – de la un performance teatral, solitar, realizat in fata oglinzii si/sau a camerei la imaginea picturala statica. Liantul dintre evenimentul temporar, pasager, defasurat in fata oglinzii si imaginile picturale ulterioare, post-evenimentiale este reprezentat de seria de fotografii-document realizate in timpul „spectacolului“. In acest sens, picturile repeta aproape mimetic cadrele fotografice. Cea mai mare mirare este chiar  faptul ca pictura imita fotografia si ca nu observam nimic din ceea ce ar putea cauta, in mod firesc, o pictura. Adica subterfugii tehnice, virtuozitati formale, tonuri nemaiintâlnite, teme incuietoare. Nu, aici vorbim despre niste imagini deranjant de simple, necolorate, necosmetizate, necautate. Si de un act frust si greu de digerat de a pune privitorii in situatii delicate. Prin acest scenariu, se ataca cel putin doua tabuuri. Unul, cel al corpului nud privit anti-artistic, non-poetic si complet ne-senzual si celalalt, al taierii, al mutilarii, al cioplirii in anatomie. In plus, fara un adjuvant teoretic, ne regasim adesea in fata unui puzzle de tip CSI.
Imaginile propuse sunt instantanee fragmentate, incomplete, ce ii permit privitorului sa adauge piese in puzzle, sa recompuna (re-construiasca) povestea sau sa adauge noi dimensiuni synopsis-ului lacanian pe care ni-l prezinta, triumfatoare, artista. Fie ca isi smulge cu sadism „roadele“ frumusetii, fie ca isi suprapune organic, in cheie absurda „obiectul“ adorat si, implicit, furat Celuilalt, atmosfera generala este una de relaxare si firesc, aspect ce atenueaza considerabil amprenta tragica si misterioasa. Insa aceasta relaxare aparenta nu face decât sa adânceasca prapastia dintre privitor si o posibila empatie cu performance-ul asumat de artista.
O a doua concluzie este legata de singuratatea si singularitatea actului descris de Irina Broboana. Nu e nici pe departe o inovatie sau o noutate, ba dimpotriva, demersul sau se poate usor inregimenta intr-o serie foarte bine definita de proiecte cu acest subiect, insa ceea ce il diferentiaza si il face singular este lipsa sau eliminarea oricarei urme de lirism.
Asezarea intentionata a corpului sub lumina rece, necrutatoare, de aparatura medicala, stomatologica si dezvaluirea metodica a tuturor detaliilor accentueaza procesul mecanic de transformare a femeii in barbat sau, in cheie livresca, a artistei Irina Broboana intr-un sofer de TIR de vârsta medie.
De ce sofer de TIR? Pentru ca la intrebarea mea: In cine voiai sa te transformi?, raspunsul a fost – intr-un sofer de TIR.