Dupa acel an 1984, de-a dreptul exceptional, când a dominat tenisul mondial asa cum rar s-a mai întâmplat în istoria sportului alb, stabilind recorduri greu de batut mai ales astazi, firea de artist a lui John McEnroe si-a spus în cele din urma cuvântul. Încetul cu încetul dorinta de a exercita un monopol dens s-a stins, flacara razboiniciei s-a diminuat si cheful americanului de a mai tine capul de afis al circuitului ATP a luat-o îndarat, pe tobogan. Pe cât de precoce se dovedise flacaul din Queen’s, New York, pe-atât de putin longeviv avea sa se arate ulterior, cu toate ca a jucat tenis la nivel înalt pâna hat-departe, pe la începutul anilor 1990. Între altele, sa ne amintim ca în 1992, când junele turbat din Las Vegas, Andre Agassi, tindea sa câstige trofeul la Wimbledon, prima si ultima oara în cariera, în semifinala obstacol a încercat sa-i fie veteranul McEnroe. Fara prea mult succes, fireste, dar rezultatul în sine este laudabil. Natural, în comparatie cu palmaresul si pretentiile fostului lider ATP, rezultatul nu spunea mare lucru, dar trebuie sa relativizam si sa fim lucizi: Big Mac „a murit“ dupa fabulosul an 1984. Ce a urmat nu-l mai reprezinta, cu toate ca toate întâmplarile, bune, dar mai ales rele dupa acea data, fac parte, cum altfel, din biografia sa…
Nimeni nu stie ce s-a petrecut cu exactitate. Un excelent comentator britanic de tenis, Lance Tingay, un om care a vazut mai mult tenis decât oricine altcineva, spunea, într-un documentar BBC dedicat istoriei turneului de la Wimbledon, ca fiorul naprasnic de a fi numarul unu si setea patologica de victorie l-au parasit pe John la fel cum altadata îl animasera si-l transformasera în cel mai redutabil tenismen pe gazon pe care l-a vazut istoria moderna a sportului alb. (Stiu-stiu, îmi veti reprosa ca l-am uitat pe Newcombe, pe Becker, pe Edberg, pe Sampras si mai ales pe Federer! Nu, nu am uitat pe nimeni, însa opinia mea este ca nimeni, vreodata, nu s-a apropiat de stilul tenisului pe iarba pe care l-a posedat McEnroe, în ciuda faptului ca epoca lui de dominare asupra dreptunghiului verde nu a fost la fel de lunga ca în cazul lui Sampras si Federer…)
Mister Tingay nu ezita sa vorbeasca despre o autentica sleire a dorintei de a se bate. Flacara vie din sufletul roscovanului cu radacini irlandeze nu mai primea energie vitala, ea continuând sa arda, dar la alte cote, mult mai putin virile, mult mai putin intense. Totul s-a petrecut ca si cum Bad Boy se trezise din visul acela frumos, în care se facea ca este un geniu al rachetei, în fata caruia nimeni nu se poate ridica. Ca orice vis, starea de bine si apetenta pentru gratie si-au consumat substanta, iar McEnroe a devenit banal.
Un cârcotas ar spune ca, dincolo de metafore, explicatia ar fi mult mai terestra. Ca miscarile, deplasarea în teren, viteza si reactia lui John McEnroe si-ar fi consumat energia. Ca sufletul sau de campion îsi pierduse suflul, iar când mistica dorinta de killer a apus, rien ne va plus – cum ar racni crupierul de la Monte-Carlo… Ratacit pe teren, dispus cel mai adesea doar sa se certe, esuând din înfrângere în înfrângere, cautându-si cu disperare gloria de odinioara, mai înregistrând ici-colo câte un succes, mai facând, rar, câte o partida magnifica, apta sa mai aminteasca de genialitatea de altadata, Big Mac a privit plin de tristete cum steaua lui se pregateste sa apuna. Nu stiu ce ati simtit dumneavoastra, dragi cititori, dar eu am trait cu durere acest proces al extinctiei lente. Adevarul este ca John McEnroe intrase în panteonul „divinilor“ tenisului, fara sa priveasca în urma, în vreme ce trupul lui muritor, de salahor al ATP-ului, alaturi de ceilalti tenismeni activi, continua înca sa rataceasca saptamâna de saptamâna pe meridianele unui glob ce fusese odinioara fieful gloriei sale…
Viata de familie a campionului de tenis John McEnroe nu a avut nici o legatura cu stralucirea carierei acestuia pe terenul de sport. Aceasta nu este însa o noutate, în universul V.I.P.-urilor lucrurile având deseori o asemenea abracadabranta evolutie. Când doua vedete se însotesc, dincolo de lumina reflectoarelor si a blitzurilor se naste cel mai adesea infernul! În ciuda bunelor intentii reciproce, viata partenerilor devine o catastrofa, iar intensitatea presiunii sociale si mondene nu e de natura sa diminueze conflictul, ci dimpotriva…
Pe scurt, chiar daca a debutat sub auspicii furtunoase (cum altfel, daca e sa tinem seama de temperamentul si firea lui Johnny?), relatia sa cu Tatum, fiica lui Ryan O’Neal, actor devenit celebru gratie rolului din „Love Story“, s-a consumat în ritmuri nebune, pigmentate cu amor nebun, dar si cu certuri de o violenta stranie, adevarate raptusuri patologice – culmea e ca nu produse de McEnroe, ci de sotia sa, Tatum… De altfel, pusa în umbra de fastuoasa cariera tenisistica a sotului, fiica lui Ryan s-a refugiat în droguri si bautura, esuând pe plan artistic si mediatic. O reparatie simbolica au încercat cei doi prin apelul la copii, însa operatia nu a fost una încununata de reusita, caci ruptura fusese mereu prea adânca pentru a permite paliative. Paradoxal, si Tatum, si John si-au iubit cei trei copilasi, a fost un sentiment sincer si un angajament serios, cu multa responsabilitate de ambele parti.
Doar ca Bad Boy era mai mereu plecat, circuitul ATP devenise deja un malaxor al timpului personal, iar când se întorcea umorile lui Tatum nu erau din cele mai bune. Când au calatorit împreuna lucrurile pareau sa se aseze, dar nu era vorba decât de o aparenta. Frustrata ca pusese în cui actoria, ca nu mai este cautata, celebrata si invidiata, tânara cazuse în depresie, iar alcoolul si stupefiantele au dat o alta amploare acestei drame, peste care se suprapunea invidia ca John are o cariera atât de solida. Aparitia copiilor, mai întâi a celor doi baieti, Kevin si Sean, a însemnat o adâncire a depresiei pentru frumoasa femeie, în ciuda faptului ca ea si-a dorit imens sa fie o mama cât se poate de buna.
De aceea, la un moment dat, Tatum l-a „somat“ pe tenismen sa mai „conspire“ la aparitia unui alt copil, al treilea. Au dorit sa fie fetita – si chiar asa s-a întâmplat. La 10 mai 1991 celor doi li s-a nascut Emily Katherine McEnroe, un copilas dodolet si simpatic. Deja cariera lui John intrase în declin, chiar daca vertijul era lent, cu reveniri si contorsionari. Clasamentul sau ATP în anii din preajma acestui eveniment nu era chiar rau, însa oricum foarte departe de asteptari si în mod cert fara vreo legatura cu statutul de lider mondial: în 1986 John a terminat sezonul pe locul 14, în 1987 pe 10, în 1988 pe 11 si în 1989 pe 4. În 1990 McEnroe termina anul pe 13, iar peste un an, când i se naste fetita, pe 28. Fireste, orgolios cum îl stim, el nu renunta, fiind în continuare capabil sa se lupte, doar ca o face în momente de inspiratie, efemeride pe care nu le poate controla. Devine franctiror, înceteaza sa mai fie un lider. În 1992 se califica în semifinala la Wimbledon, unde este învins de junele stralucitor din Las Vegas, Andre Agassi, cel care avea sa câstige si cupa – de altfel singura obtinuta de Andre pe gazonul de la Londra.
Dar iata cum consemneaza Johny amintirile despre acea perioada confuza, trista si extrem de dureroasa: „Poate ca am fost doi copii rasfatati. Aveam bani mai multi decât ne-ar fi trebuit si am cautat sa profitam de ceea ce banii si celebritatea aduc pozitiv în viata. Dar pe de alta parte, aspiram sa ducem o viata de oameni normali, ceea ce era cu totul imposibil pe-atunci. La noi în casa nu era niciodata o atmosfera destinsa. Frecvent, Tatum era exasperata de ultimele scandaluri al caror erou eram pe terenul de tenis – iar acestea deveneau mai dese si mai intense pe masura ce tensiunea crestea între noi. Raspunsul meu a constat în a ma refugia în consumul de marijuana. Probabil ca asta ma relaxa, eu fiind convins în acea perioada ca o asemenea alegere ma ajuta sa-mi evaluez mai bine viata. Din pacate, efectul a fost contrar. Pluteam în plina confuzie. Amândoi am încercat, fiecare în felul sau, sa fim parinti buni si sa constituim un cuplu frumos, doar ca profesional Tatum se simtea eclipsata, iar cariera mea intrase pe panta declinului. Înainte sa fii bun cu ceilalti, este necesar sa poti sa fii bun cu tine însuti. Ne iubeam copii, însa reciproc ne era din ce în ce mai greu sa fim generosi si entuziasti…“
Gânduri mature, extrem de analitice si, probabil, adevarate. Tardive însa! McEnroe le-a nutrit la mult timp dupa despartirea de Tatum, sunt o proiectie ulterioara. Concluzia? Între tenismen si actrita au fost o iubire imposibila si un menaj fara viitor. Erau prea tineri, prea notorii si prea egoisti ca sa construiasca durabil împreuna…
Autor: Valentin ProtopopescuApărut în nr. 453