Inventarea tenisului (69)

Despre finala Roland Garros-ului din anul 1984 John McEnroe are amintiri oribile. „Si astãzi, mãrturiseste Big Mac, când trebuie sã comentez pentru televiziune turneul parizian sau când sunt invitat sã joc acolo în competitia veteranilor sau a legendelor, am frisoane. Mã trezesc noaptea buimac, cu un tremur nervos pe care nu pot sã-l controlez. Pe spate simt o sudoare rece, neobisnuitã. Am o persistentã senzatie de vomã, stomacul meu suferã de parcã as fi traversat Atlanticul pe pachebot, iar musculatura si oasele mã dor cumplit. Resimt fizic acea catastrofã personalã, cu toate cã au trecut, iatã, aproape trei decenii de-atunci“.
Zguduitoare confesiune si mai ales una foarte credibilã, cãci formula în care McEnroe o toarnã este una de-a dreptul literarã. Convinge si trezeste reflex solidaritatea omeneascã. Într-adevãr, John plecase mare favorit în finala din 1984 a turneului din capitala Frantei. În cele douã sãptãmâni practicase acel fantastic „serveste si vino în fatã!“, iar rosul zgurei o virase miraculos spre verdele pur al gazonului – atât de rapid era tenisul omului din Queen’s. Înaintea meciului cu Lendl, americanul privise o revistã frantuzeascã pe a cãrei copertã descoperise o savuroasã caricaturã: la fileu, cu un Colt în mâna stângã, El Supremul, si undeva, într-un colt al terenului, lipit de linia de fund si tremurând din toate cele, Ivan Lendl. Imaginea îi fãcuse o plãcere nebunã lui Mac, convins încã o datã cã est-europeanul nu-l poate încurca. E-adevãrat, în seara de dinaintea finalei, Johnny primise un telefon de la fosta lui iubitã, Stella, apel care îl bulversase. Discutia fusese tandrã, cu toate cã despãrtirea lor nu fusese deloc una pacifistã. Stella îi mãrturisea cã îi resimte lipsa, dar cã o asemenea recunoastere nu presupune cã vor relua relatia. Mã rog, metafizicul abis al sufletului feminin, nu mai comentez acum, cert este cã tenismenul începuse deja sã fabuleze pe acest fundal sentimental mai mult decât echivoc. Exact de asa ceva nu avea nevoie spiritul campionului înaintea importantei finale!
Intrând pe marea arenã parizianã, publicul îl ovationase cum nu mai auzise „Bad Boy“ niciodatã, nici mãcar acasã, la Madison Square Garden sau la Flushing Meadows. Toti erau cu el. Mai putin afurisita de cãldurã, explozie bruscã a gradelor Celsius, dupã douãsprezece-treosprezece zile de nor, umezealã si ploaie la Paris. Si, perfid, gândul, care insidios i se strecurase în inconstient lui Mac, cum cã „totul trebuie sã aibã un sfârsit“, deci si pasa extraordinarã în care se gãsea de 42 de partide în care nu cunoscuse înfrângerea! Vorba românului, de ceea ce îti este fricã nu scapi…
Pentru a aminti cititorilor de extraordinarul meci de-atunci, voi relua câteva rânduri pe care le-am dedicat altcândva finalei de la Roland Garros din 1984. Si nu o fac gratuit. Asadar…
Mai rar este oferitã ca dar muritorilor o luptã între zei (sau titani, dacã preferati). Una autenticã, vreau sã spun… Ei bine, o asemenea înclestare s-a produs în prima duminicã a lunii iunie 1984, la Paris. Scena – desigur, nu Olimpul, nici mãcar sala Olympia, ci arena de tenis de la Porte d’Auteuil. Acolo s-a consumat una dintre cele mai crâncene finale disputate all time la Roland Garros, cea în care s-au înfruntat iancheul roscovan John „Bad Boy“ McEnroe si cehoslovacul Ivan „Cel Groaznic“ Lendl, „alintat“, între altele, si cu porecla foarte expresivã de „Stony Face“ din pricina imobilitãtii sale faciale.
Americanul, demn succesor al lui Björn Borg, alãturi de care a strãlucit în douã dramatice runner-up la Wimbledon, se afla la apogeul formei sale sportive, câstigând pânã în runda finalã de la Paris nu mai putin de 42 de partide consecutiv, record absolut pânã în zilele noastre (ei, se aude, dragã Nole?!). În acel an „Big Mac“, un talent de exceptie si probabil unul dintre ultimii adepti ai jocului serve-and-volley, alãturi de Becker, Edberg si Sampras, avea sã facã ravagii, cucerind Wimbledonul si Flushing Meadowsul, pentru a strãluci la final de an în Masters. El va contabiliza la sfârsitul sezonului un raport de 82 de victorii la doar trei înfrângeri, alt record care stã în picioare si azi. Contrar tuturor asteptãrilor, iancheul cu pãr rosu si încâlcit a izbutit sã se catere în finala parizianã, desi suprafata, zgura europeanã, era una lentã, ce nu favoriza deloc stilul sãu de a face tenis. Însã atât de mult perfectionase tehnica ofensivã acest poet al tenisului din anii ’80, încât nici mãcar lentoarea tipicã zgurei nu-l împiedica sã serveascã de parcã ar fi tras cu tunul si apoi sã încheie instantaneu punctul printr-o sãlbaticã si devastatoare urcare la plasã!
În fata new-yorkezului sadea se gãsea un proaspãt emigrant, un praghez care-si luase inima în dinti si pãrãsise „paradisul“ lagãrului socialist pentru a-si cãuta norocul peste ocean, în tara tuturor posibilitãtilor, asa cum fãcuse anterior si celebra lui compatrioatã, Martina Navratilova. La ora disputãrii finalei, McEnroe avea deja în palmares cinci titluri de Mare Slem, în vreme ce Lendl pierduse, teribil ghinion, patru asemenea acte ultime! Cei doi se cunosteau binisor, încã din perioada junioratului, si se poate spune cã se detestau în chip amiabil… iar în ultimele lor cinci întâlniri se impusese John, care evolua în mare favorit.
Meciul începe în tonuri de uragan. Johnny „Bad Boy“ serveste cu peste 200 km/h, face numerosi asi, iar când Lendl se întâlneste cu mingea la retur, voleurile americanului fac realmente ravagii. Rosul zgurii pariziene o vireazã sensibil spre verde, de parcã partida s-ar disputa pe gazon, nu pe terre battue. Totul îi iese fostului copil-minune al tenisului mondial (sã nu uitãm, el fusese semifinalist la Wimbledon pe tabloul seniorilor în 1977, desi era doar un pârlit de junior!), care patineazã de parcã s-ar fi nãscut pe tierra batida, executã amortizate de geniu si realizeazã nenumãrate contre-pied-uri. Ivan, încã nu marele campion al anilor urmãtori, face tot ceea ce poate, urmând sfatul antrenorului sãu, fosta glorie polonezã Wojtek Fibak – anume, sã lungeascã schimburile, sã lifteze cât mai înalt cu putintã, sã lobeze pe agresorul american lipit de fileu, sã se agate de orice posibilitate, sã nu cedeze nici o minge fãrã luptã. Însã degeaba. McEnroe se detaseazã la douã seturi la zero, si conduce cu 3 la 2 în mansa a treia, urmând la serviciu. La serviciu, arma principalã a killer-ului new yorkez. Jocurile par fãcute, meciul pare încheiat…
…însã atunci se produce minunea. Partida va reîncepe de la zero gratie unui eveniment care-l destabilizeazã mental pe iancheu, prãbusindu-l de pe culmile extazului pe cele ale disperãrii, ca sã mã exprim cioranian. De fapt, legenda are douã variante. Oricum, oricare ar fi cea istoric exactã, consecinta a fost aceeasi… Iat-o pe prima. În momentul unui serviciu la scorul mentionat, aparatul foto cu repetitie al unui jurnalist francez, Gilles Ouaki, se declanseazã, iar „Big Mac“ se enerveazã. A douã variantã a explicatiei dezastrului îl are ca protagonist pe un cameraman NBC în a cãrui cascã volumul începuse sã-si facã de cap, destabilizându-l sonor pe finalistul ce conducea jocul în acea clipã. La un moment dat, John s-a dus la compatriotul lui din presã, i-a luat casca de pe urechi si a rãcnit în microfon: „Închide dracului imediat blestematul de sonor!“. Pe scurt, Mac îsi pierde concentrarea, începe sã dea semne de obosealã, dispare încetul cu încetul din meci, pentru a face loc unei reveniri spectaculoase, pe care cehoslovacul de origine nu ezitã sã si-o asume. McEnroe iese total din „zonã“, starea de gratie îl pãrãseste, inspiratia îi seacã, efortul depus pentru a se adapta unei suprafete pe care nu o agreeazã se face simtit, iar îndãrãtnicul roscovan cedeazã complet initiativa în favoarea celui care, cuminte si încrezãtor, desi mai putin strãlucitor, a stiut sã astepte si sã spere. Acum, Lendl este „tortionarul“, iar „Mac“ victima. Americanul e depãsit prin loburi înalte, prin passing shot-uri de o precizie geometricã, prin stopuri care parcã lipesc mingea de zgura Parisului. Ca un Muhammad Ali dezlãntuit, Ivan loveste si loveste în fata unui adversar în derivã, care doar încaseazã si rãmâne în picioare.
Disperat, marele campion de dincolo de Atlantic îsi pierde complet capul, se ceartã cu arbitrii, cu publicul, urlã, înjurã, se înroseste la fatã, simte cum se sufocã, alunecând pe lângã o victorie istoricã, una care, probabil, l-ar fi condus la realizarea Micului Slem în acel an. El pierde o sansã imensã, ratând o finalã pe care practic a avut-o la îndemânã. John este înfrânt în cinci manse, scor 6-3 6-2 4-6 5-7 5-7. Deziluzie în tabãra americanã, tumult printre fanii lui Lendl!
La sfârsitul meciului, în fata fileului, Big Mac, interzis, abia de are puterea sã întindã mâna învingãtorului sãu, apoi se asazã pe scaun, cu capul între mâini, pãrând cã nu izbuteste sã priceapã ce anume se întâmplã. Chipul lui exprimã stupoare, durere si deziluzie deopotrivã! Un mare campion a fost oprit din drumul cãtre glorie, de un altul, care tocmai s-a nãscut, nu întâmplãtor, chiar pe zgura de la Porte d’Auteuil, în urma unei finale de o duritate, un dramatism si un spectaculos aproape unice…