Inventarea tenisului (6)

Nu este adevarat ca tehnologia si tehnica pervertesc mintile oamenilor. L-o iubi domnul Liiceanu pe Martin Heidegger, ceea ce este laudabil, dar de aceasta data magistrul din Padurea Neagra s-a inselat. Ori macar a gândit reductiv când a postulat ca esenta tehnicii alieneaza. De fapt, tehnologia rau folosita dauneaza grav sanatatii morale a insului – si nu altfel. Nebunia acelora ajunsi ilegitim la putere genereaza cel mai adesea asemenea nefaste utilizari ale tehnicii, inventatorii fiind prizonierii liderilor politici si militari. Tehnologia si tehnica, in natura lor, nu sunt altceva decât instrumente ca viata omului sa fie mai usoara, mai comoda, mai sigura. Ce deturnari de scop se petrec e deja o alta poveste…
Asa si in tenis. Multa vreme sportul alb a fost girat de personaje extrem de conservatoare. Jocul ca atare s-a mentinut intr-o matca zisa a traditiei pure si dure. Aura aristocratica a tenisului a contribuit si ea la rigidizarea acestei autarhii, in dispret fata de progresele tehnologiei. Iar tehnologia implica si o alta viziune bio-somatica, psihologica, morala, mediatica, ca sa nu mai vorbim de aspectul economic si financiar. De pilda, in perioada postbelica (dupa 1920) jucatorii de frunte ce doreau sa treaca la profesionism erau obligati sa paraseasca marile competitii „de traditie“, y compris turneele de Mare Slem si Cupa Davis. Oficialii conservatori nu vedeau cu ochi buni „mânjirea“ cu recompense pecuniare a „imacularii“ tenisistice pe care trebuia sa o „iradieze“ campionii. Ca ei insisi acordau bonusuri, garantii si gratificatii in bani câstigatorilor? Cine face legea are dreptul si la ipocrizie, si la introducerea situatiilor de exceptie… Intr-un asemenea context exagerat de conservator, puteau oare mingile de tenis sa aiba o alta soarta decât cea a sportului alb in sine? Evident, nu.
Prin urmare, fantasma „imacularii“ a bântuit multa vreme imaginarul celor responsabili de soarta tenisului. Iar aceasta „imaculare“ se referea inclusiv la culoarea mingilor. Rezistenta in fata schimbarii a fost una acerba. A fost nevoie de inventarea si dezvoltarea televiziunii, apoi de introducerea erei open, ce ingaduia amatorilor si profesionistilor sa ia parte la aceleasi competitii, pentru ca interesul legat de o vizibilitate sporita in transmisiunile live sa dicteze trecerea la o noua culoare. Acest passage s-a produs, timid la inceput, pe la debutul anilor 1970. Evident, este vorba despre deplasarea albului mingilor catre ocru, in cazul zgurei, si catre verde, in cazul gazonului – dupa o folosire regulamentara, vreme de câteva ghemuri. La un moment dat devenea dificil de distins intre minge si suprafata in cauza – iar milioanele de telespectatori injurau in barba tembelismul conservatorilor FILT.
Fireste, la inceput au fost incercate mai multe culori si nuante. Pâna la urma, decidentii au optat pentru un galben aproape fosforescent. Natural, pentru ca americanii dominau in acea perioada tenisul mondial, in Statele Unite au fost introduse noile mingi, mai cu seama in afara turneelor ATP sau FILT, adica in perimetrul competitiilor inter-orase, unele intens televizate. Acestea se disputau pe hard, adica pe un ciment colorat in verde, negru, gri, maro, albastru, rosu, sau in sala, pe o mocheta ce inventaria exact aceeasi gama de culori. La Wimbledon, abia in 1986 a fost introdusa mingea galbena – si asta dupa numeroase polemici si paruieli. Revolutia a fost una reala si nimeni n-a mai comentat nimic dupa aceea…
Din 1990 au inceput sa fie folosite mingile progresive. Fireste, nu in competitiile de seniori sau juniori, ci in acelea dedicate copiilor. De ce? Simplu: a deprinde tenisul este o indeletnicire foarte grea. O minge normala sare mult, rebound-ul ei este dificil de apreciat, iar copiii nu stiu unde sa o astepte, cum sa o loveasca, unde sa o trimita. Ratarea initierii in tenis a fost pusa, pe buna dreptate, si pe seama manierei in care sare mingea normala, de competitie.
Initial a fost experimentata mingea din spuma de cauciuc spongios, apoi s-a trecut la mingile clasice „moi“, lipsite de presiune. Mai cu seama cele din urma ingaduie debutantilor, mai ales copiilor, sa se „joace“, dar si sa aiba schimburi reale, in ciuda tehnicii deficitare si a experimentelor pline de bâlbâieli.
Asa a luat nastere sportul numit soft-ball, un fel de tenis practicat cu mingi moi si usoare, fara presiune in interior. Acest nou sport a facut furori, mai cu seama in Statele Unite ale Americii, devenind ulterior disciplina oficiala in cadrul Jocurilor Asiatice, organizate la fiecare patru ani de Comitetul Olimpic International. Si in Europa soft-ball-ul a prins bine, iar in România initierea celor mici se face in cluburile serioase exclusiv cu acest tip de minge. Copiii adora sa alerge dupa mingi viu colorate, care sar putin si pe care le pot trimite departe si sus, fara sa oboseasca prea mult. Inceputul este deci facut…